Arhivele lunare: ianuarie 2011
duminica nu-i doar pentru lenevit
De atat de multe ori ne plangem ca nu avem timp. Ca nu avem timp sa ne vedem prietenii atat de mult pe cat am dori, ca nu avem timp sa petrecem timp alaturi de cei dragi, ca nu avem timp sa ne ocupam de pasiunile noastre.
In acelasi timp insa, de cele mai multe ori cand nu suntem presati sa ne ocupam intreaga perioada activa cu munca, alegem sa stam. Pur si simplu, stam si cel mult consumam programe TV fara sens real (cate ore de Discovery si/sau National Geographic ati adunat numai anul asta?).
ce-ati facut mai copii, mai?
Cuvintele din titlu sunt intrebarea unei mame, dupa ce copilul ei s-a sinucis ca ultima solutie pentru a scapa de arestul securitatii. Se intampla in 1950 iar replica este preluata din filmul Portretul luptatorului la tinerete. Va rog sa-l vedeti, desi este un film greu si dureros pentru cei care inca mai au amintiri din acele vremuri. Pentru restul va fi doar un film bun. Dar nu despre film vreau sa vorbesc.
Vreau sa povestesc despre un neam care pe atunci, acum mai bine de 60 de ani, era perfect ilustrat de aceasta expresie. Un popor care nu stia ce-i ura profunda, care in mod aproape primitiv se intreaba de ce in fata unor crime atat de monstruoase precum cele facute de comunisti. Popor care, prin urmare, nu a avut in realitate nici o sansa sa reziste.
Singurele doua reactii ale neamului romanesc au fost ori mirarea aceasta de inceput de vremuri ori o reactie necoapta a unei intelectualitati incipiente care a incercat sa tina piept cu orice pret. Ne-am trezit inocenti si goi in fata valului istoriei si am fost luati pe sus – inca nu ne-am revenit.
n-ai cu cine?
De cate ori nu ati spus sau auzit aceasta replica? Si nu ma refer la reclama de acum un an ci la motivatia in sine. N-am cu cine sa merg in club, n-am cu cine sa ies la teatru, la film, la concert, la un ceai sau la Honolulu. Cunoscut?
Este unul din cele mai des invocate motive pentru a nu face sau a nu participa. Personal consider ca este si unul dintre cele mai lipsite de substanta (cu mici si discutabile exceptii). Daca un eveniment iti pare cu adevarat interesant, de ce sa renunti la participare numai din acest motiv? Greu de acceptat.
Depindem prea mult de altii, ne legam dorintele si actiunile de uneori ipoteticul ceilalti. Pentru ce? Cu ce este necesara cu adevarat prezenta altora pentru a savura o piesa de teatru? Sau un film, un concert, o plimbare in parc, o lectura pe malul unui lac? Aproape cu nimic. In realitate avem nevoie de ei numai ca sa evitam momentele de stinghereala pe care le poti resimti la intrare sau in pauze (nu iau in considerare, in mod evident, situatiile in care chiar se doreste prezenta unei sau unor anumite persoane, situatia respectiva este mult diferita).
batrana lampa cu amintiri
Am fost in seara asta sa revad unul din marile filme romanesti – Padurea Spanzuratilor. Poate nu as fi reusit sa ajung la proiectie daca nu as fi stiut ca insusi Domnul Liviu Ciulei, regizorul, va fi acolo si va tine o mica discutie dupa proiectie. A fost minunat, proiectul Luni de film merita toate aplauzele si multam Andi Bob pentru pont. Dar nu despre asta voiam sa povestesc.
Atmosfera filmului a reusit sa ma duca mult, departe in amintiri din mica mea copilarie. Amintiri cu praf de tara cateva si apoi amintiri cu aer de bunici – multe. Una dintre cele mai puternice imagini au fost cele in care personajele Bologa si Klapka stau de vorba la o tigara, intr-o camera luminata de o lampa. M-a distrat gestul lui Bologa de a stinge lampa sufland in ea – se vede ca e copil crescut la oras 
Mi-a adus aminte de cate certuri am incasat de la tataia pentru ca stingeam lampa in acelasi fel. Lampa, pentru cei care nu stiu, are o rotita care ridica si coboara fitilul intr-o fanta. Pentru a creste cantitatea de lumina – si implicit de gaz consumat – se ridica, pentru a o scadea, se coboara si tot asa se si stinge. Daca sufli ca sa o stingi efectul imediat urmator este producerea unui nor substantial si foarte inecacios de fum. Si de aici cearta Pentru ca mie imi placea, deh, copil, sa-mi incordez plamanii sa suflu in lampa.
d’a dura
Eu unul nu cred in superstitii, am inteles ca aduc ghinion. Chiar si asa, am citit la Marius ceva despre sapte ani de ghinion, asa ca mai bine sa fiu sigur. El vrea de la mine sa ma prind intr-o non leapsa. Ii zice asa pentru ca uraste lepsele (cica). Care fiind de sezon, se vrea sa devina un mare bulgare de articole, la final sa nu aiba final. Si sa creasca el asa mare si rotund, cat mai mare si mai rotund, si mai mare si mai rotund – prindeti voi ideea
No, daca-i pe asa, hai sa citez si aici cuvintele de inceput, nucleul dur al bulgarelui:
voi pune mai jos link catre mine, apoi catre urmatorul blog. Autorul acestuia preia postarea mea (care deja are linkuri spre mine si spre el) si adauga un link spre alt blogger, care la randul sau – pastrand cele trei linkuri precedente – pune link spre un altul, si tot asa. Bulgarele se va rostogoli la vale, castigand substanta cu fiecare blog pe la care trece. Daca la inceput postarile vor avea numai cateva linkuri, in curand acestea din urma se vor inmulti vertiginos, iar bulgarele va ajunge urias, tragand dupa el toti bloggerii care participa. (Sa nu lasam stricatorii de distractie sa ne descurajeze. Daca bulgarele ajunge la un suflet hain care nu-l da mai departe, poate fi redirectionat de expeditor pe alta ruta, nu-i nicio problema.)
Ciudat insa, cu cat bulgarele de zapada digitala va capata mai multa viteza la vale, cu atat blogurile inscrise vor urca mai ametitor. Asta fiind unul dintre efectele usor de prevazut si fara sa fii Nostradamus ori Hancu, insa in mod cert vor exista si altele imprevizibile. Iar acestea vor fi cele mai interesante si, datorita lor, poate chiar vom afla ceva nou despre net, blogosfera, univers sau, de ce nu, Elodia
Pana acum, blogarele a plecat de la Veone si a trecut pe la Surorile Marx (in persoana Petroniei) si la Badragan-ul sus mentionat. ‘tata mare 
Si ca sa ma asigur ca joaca merge mai departe, dau cu bulgarele catre Andreea Burlacu (stiu ca are mult timp la dispozitie si va raspunde curand )
