Arhivele lunare: februarie 2011
Sfantul Gheorghe – locul unde se ingeamana apele
Nu stia ea Claudia ce face cand, pe la inceput de an, mi-a pasat o leapsa ce-mi cere sa povestesc despre prima excursie memorabila. Motiv numai bun pentru mine sa inaugurez (oficial) o noua categorie pe blog – se numeste de pe drum si am de gand sa adun acolo cat de multe povesti si fotografii de calatorie, din traseele pe care le-am facut si cele multe pe care le planuiesc 
Un mic inceput de blog de turism daca vreti, desi e cam mult si pretentios spus. Totusi, sa trecem la fapte, vom vedea unde vom ajunge.
Excursii si iesiri am tot facut de mic prichidel, ba tabere prin Navodari, ba concedii cu parintii pe la Sinaia sau Campulung, ba ceva expeditie prin nordul Moldovei, pe la muntii Rodnei si primprejur, ba cam peste tot. Dar cand ma gandesc la concedii si vacante, una dintre ele reuseste mereu sa iasa in fata. Cele vreo 10 zile petrecute inDelta Dunarii, undeva in jurul lui 2002 (sincer nu mai stiu anul cu siguranta), sunt pentru mine amintirea unei vacante in si spre perfectiune. Desi nu s-ar spune, la prima vedere.
Pe vremea ceea locuiam cu mandra mea intr-un apartament inchiriat pe care-l imparteam cu inca alti doi co-locatari: Blackie, o negresa plina de viata cu ochii ca taciunele si Bono, un rusnac pur-sange din inima Caucazului, mandru si apasat asa cum le sta bine rusilor. Blackie avea pe vremea aceea vreo 2 ani si ceva si era o femela de cocker spaniel (cateaua ei) iar Bono avea 5 luni si era un pui de ciobanesc caucazian (dulaul meu 
) Fac prezentarile pentru ca fiecare dintre cei mentionati a avut un rol considerabil si este bine sa ne cunoastem cu totii, de la bun inceput.
Nebunia a inceput in urma vizitei unei amice care ne-a povestit cat de bine s-au simtit in urma cu cateva saptamani la o pensiune in Sf. Gheorghe. Cum noi tocmai ne gandeam la o saptamana de vacanta ne-am inteles din priviri, ni s-au aprins beculetele si am cerut datele de contact. Toate bune, a doua zi – Vineri – ma apuc sa sun. Fara rezultat caci apel am prins o singura data, in rest tot lisa semnal. Capos cum sunt, nu m-am lasat asa ca undeva pe la ora 5-6 pe seara am reusit sa dau de proprietar. Discutia a sunat ceva de genul:
- Buna ziua, stiti, am inteles ca putem gasi la dvs. o gazduire minunata – aveti locuri?
- In ce perioada si pentru cate zile?
- Noi am vrea pentru 8-10, incepand de maine.
… liniste …
- Aveti liber?
- Hmmm, pai unde sunteti?
- In Bucuresti (sec)
- As avea, daca veniti de maine, desi nu stiu cu ce ajungeti ca nu este cursa decat Duminica. Dar am doar pana Vineri caci primim un grup mare atunci. Dar daca vreti sa mai stati, va gasesc ceva in vecini.
- Perfect, zic eu. Dar mai e o problema – stiti, noi vrem sa venim si cu cateii.
- Cateii? Dar cati aveti?
- Doi – si zau ca-s cei mai cuminti (noi asa stiam 
)
- Nu-i problema, veniti dar cu conditia sa-i tineti in camera cat timp stati si dvs in camera, sa nu deranjeze alti musafiri.
- Excelent (oricum nu aveam de gand sa-i lasam afara)
Si asa ne-am trezit cu program facut, asta Vineri la ora 6 seara – plecarea a doua zi, dis de dimineata. Habar nu aveam unde mergem. Si cel mai interesant, nici masina. Asa ca am pus mana iar pe telefon, am invitat niste alti prieteni la o cafea si in timp ce vorbeam ba una ba alta i-am intrebat daca au program pentru a doua zi. Cum au cam mirosit ei ceva si ne-au intrebat mirati de ce, le-am propus sa le mai oferim inca o cafea, la prima ora – pe malul Dunarii Cum cine se aseama se aduna, au fost de acord. Si uite-asa, pe la ora 8-9 seara, ne-am apucat si noi de facut bagajele – pentru 10 zile, doi nebuni si doi caini – super distractie. Dar la ora 5 a doua zi eram in masina, cu talpile arzand de chef de duca.
Toate bune, numai ca intre timp am avut timp (n-am idee cand anume) sa studiez si mersul vapoarelor in Delta Dunarii. Pe vremea aceea singura sursa de informatii disponibila era site-ul Navrom Delta, care inca este cea mai sigura sursa Unde scria clar, atunci ca si cum, ca sambata nu este nici o cursa catre Sf. Gheorghe. Dar te pui cu nebunii? Asa ca am dat bice si spre 12 eram in port, in Tulcea. Unde ni s-a confirmat, cat se poate de ferm, ca singura cursa este a doua zi – pe acea vreme exista o cursa care pleca Duminca dimineata devreme din Tulcea pana in Sf. Gheorghe si retur in aceeasi zi, cursa care acum nu mai este disponibila, din pacate. Tot nu ne-am lasat si am tras o fuga pana la Murighiol, ultima oprire dealtfel pe drumul catre Sf. Gheorghe, in speranta ca poate gasim acolo o salupa ceva sa ne duca. N-am gasit – dar eram deja in Delta.
Locul era atat de frumos, mai ales pentru nou venitii de noi pe acele maluri, iar cainii asa de satui de masina incat am zis ca fie ce-o fi, acolo ne oprim. Oricum alte optiuni nu am fi avut, nu avea sens sa ne intoarcem in Tulcea pana a doua zi. Asa ca am inchiriat o camera pe hotelul plutitor – oho, ce experienta – si restul zilei ne-am bucurat de o locatie plina de liniste si de farmec. Si cu foarte putini oameni. Spre seara ne-am despartit de amicii nostrii care s-au intors catre Bucuresti iar noi ne-am bucurat de unul dintre cele mai frumoase apusuri.
Pentru restul istoriei insa promit sa revin curand, intr-una din viitoarele parti – deja observ ca m-am intins cu povestitul
acuzari si acuzati
In 
general ma descurc destul de bine in a-mi mentine calmul, chiar si in situatii destul de incordate. Exista insa un personaj care, indiferent de cat de calm si echilibrat sunt, reuseste in cel mai scurt timp posibil sa ma faca sa reactionez destul de puternic. Chiar daca de multe ori ma pot stapani suficient cat sa nu trecem de nivelul unor mici frecusuri, usor nu-mi este aproape niciodata. Partea interesanta este ca dintre toate discutiile conflictuale pe care le am, acestea sunt cele care ma taxeaza cel mai mult. La finalul unor astfel de meciuri sunt efectiv stors de energie.
Asa ca am tot stat sa ma intreb unde este de fapt problema. Aparent, cauza principala pare a fi faptul ca mai de fiecare data, discutiile nu raman la stadiul de dezbatere de idei ci ajung foarte repede in zona direct personala. Deh, orgoliile masculine Si totusi, chiar si asa, exista destule metode si modalitati de a duce discutia mai departe fara asa o mare incarcare afectiva. Topicele sunt independente in fapt de personajele aflate in discutie deci in teorie ar trebui sa fie relativ neutre. Nu sunt sau nu raman insa asa
Apoi am realizat, dupa multe analize, ca o posibila cauza este imaginea pe care cei doi parteneri in discutie o au unul despre celalalt. Am observat, ducand firul discutiei mai departe, ca multe din reactiile si mai ales alegerile de interpretare a mesajelor au ca punct central anumite asumptii despre celalalt – mai exact despre mine, in cazul de fata. Observatie foarte interesanta, avand in vedere ca stiu ca parte din imaginea pe care o am pentru aceasta persoana este intradevar foarte specifica – as spune unica. Cu alte cuvinte, este singura persoana care imi atribuie anumite particularitati si in paralel este singura persoana cu care am genul asta de conflict. Interesant.
Daca ducem ideea mai departe – si argumente in observatiile facute pot gasi in mod constant – putem trage concluzia ca, pe langa propria (reala?) personalitate, in comunicarea cu alti oameni suntem supusi (si modelati?) imaginii pe care acestia o au despre noi. Tu ma consideri ca sunt x si y, atunci, in comunicarea cu tine, voi deveni x si y – cel putin pana la un punct. Bun – cum putem folosi aceasta concluzie? Intorcand situatia. Constientizand cauza si efectul, putem – cel putin incerca – sa le folosim pentru a purta o discutie, negociere sau conflict intr-o directie dorita, nu intamplatoare.
Prin urmare, daca doresc sa am o discutie decenta, deschisa si cooperanta pot obtine acest lucru prin a incepe discutia presupunand ca partenerul de dialog detine aceste calitati. Si comportandu-ma ca atare. Teoria ca teoria, practica ce ne spune? Dar bunul simt? Cum se termina discutiile incepute cu persoane pe care le consideram calme si echilibrate si cum se termina cele cu persoanele de la polul opus? Avand in vedere ca elementul comun a fost propria persoana, chiar nu putem influenta deloc cursului unei comunicari? As spune ca putem si una din modalitati este cea descrisa mai sus.
Ar fi interesant de aflat si opinia cuiva mult mai in tema decat mine, asa ca sa pasez intrebarea catre Andreea Badragan. Poate este o idee buna de prezentat mai pe larg intr-unul din viitoarele ei articole
am divortat
Incepand cu data de 18 Februarie, anul curent, hotararea de divort a intrat in vigoare. Decizia judecatoreasca este pronuntata inca de acum aproape o luna dar mai trebuiau finalizate unele formalitati pana la trecerea in fapt. Evenimentul este doar la nivel oficial/scriptic, despartirea in fapt s-a intamplat acum vreo 2 ani. De atunci ne ducem vietile impreuna, fortati de legislatia complicata si greu de combatut. Dar acum gata, am reusit, sunt in mod oficial liber.
Atat eu cat si televizorul meu suntem liberi de televiziune Da, liberi 100%. Bun, dependent de TV n-am fost niciodata dar am avut o perioada de glorie in care am consumat multe ore de Animal Planet, Discovery, National Geographic si HBO. Ca doar How it’s made este o emisiune care nu se rateaza, nu?
Obisnuit asa, cand m-am mutat intr-o noua locatie, acum 2 ani si mai putin de-o luna, am facut comanda la Dolce pentru pachetul intreg de programe – sa fie, sa nu ducem lipsa Am avut mare noroc cu cei de la Romtelecom – pentru ca sunt incompetenti. Au venit, au instalat, au verificat trei programe de baza, au plecat. Eu mirat, le-am spus ca am comandat mai multe pachete dar ei complet zen mi-au raspuns ca nu-i bai, se vor activa din centrala dupa cateva ore. Dupa prima luna, acele cateva ore inca nu trecusera – dar eu realizasem deja ca pachetul de baza imi era mai mult decat suficient, la cat de des apucam sa ma uit la TV Asa ca le-am multumit in tacere si i-am lasat in pace. N-au avut nimic impotriva. Inca un an dupa, am descoperit ca televiziunea chiar nu-mi mai spune nimic. Ca la orice post de stiri vad exact aceeasi poezie, repetata la infinit, fara sa contina nimic relevant fata de realitatea de pe strada. Ba mai mult, cum am tot batut tara in lung si-n lat, nu de putin ori am avut ocazia sa constat ca realitatea de pe ecran nu seamana deloc cu cea de la fata locului. Ba chiar nici un pic. Deh, asta este alta vorba. Tot asa, posturile de tipul celor mentionate mai sus au inceput sa nu-mi mai atraga deloc interesul – la urma urmei, daca voiam sa descopar, ma suiam frumos pe bicla si aveam ce, slava domnului Bucurestiul este inconjurat de locuri interesante. Si este plin de oameni si mai interesanti.
Asa ca am decis sa ne despartim in mod oficial, eu si televiziunea. Numai ca n-a fost asa de usor, ca si in multe alte relatii destramate, unul dintre parteneri a tinut cu dintii si a refuzat sa accepte evidenta – chiar nu mai avem sens impreuna. Tot asa si contractul meu cu Dolce, semnat pe doi ani. Costurile de inchidere a abonamentului inainte de acest termen erau mult prea mari asa ca am tacut si am rabdat cu stoicism. Dar gata, totul s-a terminat. Inca mai am convertorul pe masa, langa televizor – insa doar pentru scurt timp, este bun ca-mi indica ora
Cum am sarbatorit? Ne-am bucurat in liniste de libertatea redobandita, eu si televizorul, savurand inca din prima seara Se, jie (Lust, Caution) si The Truman Show. Primul vazut, al doilea revazut. Le recomand pe amandoua, sunt excelente Iar dupa reactia primita la acelasi anunt, facut pe Facebook, tind sa cred ca sunt multi cei care au renuntat sau sunt pe cale de a renunta la televiziune. Se pare ca totusi mai avem o sansa
Daca as putea sa adun orele pe care nu le-am petrecut cu telecomanda in mana, ar fi foarte interesant. Ore ne-pierdute adunand informatii complet inutile si facand expeditii imaginare care sa-mi potoleasca dorul de duca – dar pe care le-am folosit pentru a-mi descoperi vecinatatile si pentru a pune in practica expeditii mai mult sau mai putin fascinante dar cat se poate de reale. Ore de liniste si regasire, de contamplare sau de testare a limitelor proprii. Ore traite.
te plictisesti?
Daca raspunsul la intrebarea din titlu este da, ai o problema. Mare. Din pacate aud destul de des plangerea asta, perfect echivalenta cu nu am chef. Dar oricat de tolerant si impaciuitor as fi, pentru aceasta stare nu exista decat un singur vinovat – cel care se plange.
Cum ai putea afirma – si sa mai fii si convis de realitatea afirmatiei – ca te plictisesti? Asta inseamna ca nu esti in stare de nimic. Asta inseamna o stare de inactiune care nu-si poate gasi o explicatie pe cai firesti.
Nu am ce face. Serios? Asta fiind cam cel des intalnit argument. Dar ce ai incercat sa faci? Ce te opreste sa faci ceva? Daca nu exista nici un eveniment la care sa poti lua parte, fie el un simplu film la cinema sau stiu eu ce festival, apuca-te si fa ceva. Cauta-ti un hobby si pune-te la treaba. Nu ai energie sa iesi din casa? Citeste o carte, o serie de autor sau incepe un proiect online, nu te costa nimic dar iti poate aduce beneficii nenumarate si mai ales satisfactia unei realizari.
Sunt obosit. Nu zau Poate doar daca ai munci minim 15 ore pe zi si nici atunci nu s-ar justifica. Esti obosit pentru ca nu ai o sursa de energie. Pentru ca energia nu o poti obtine din stat, din zacut ca o masa amorfa. Chiar si daca munca ti-ar ocupa intregul timp existent fizic, tot nu ar trebui sa ajungi sa fii plictistit - pentru ca ceea ce faci atat de intens ar trebui sa-ti ofere atat de multa satisfactie si entuziasm incat sa nu mai stii ce-i oboseala sau plictisul. Daca asta nu se intampla, ai o mare problema in cariera pe care ti-a ales-o – si nu cred ca ajuta pe nimeni sa continui pe aceeasi idee, pe termen lung.
N-am cu cine sa ies. Mda – aici nu mai comentez, am facut-o deja.
Nu am bani. Cateodata considerat ca argument suprem – cata substanta are insa? Nu ai bani sa faci un anumit lucru, asta este perfect posibil, nu toti ne permitem orice. Dar sa citesti o carte iti permiti? Sa platesti 5 lei pentru o apa plata intr-un club fara taxa de intrare poti? Sau 20 de lei pentru cateva ore bune de patinaj? In seara asta am admirat curajul unei copile care si-a dorit tare mult sa ajunga la un anumit concert dar, studenta fiind, nu avea bani pentru asta. Drept pentru care a participat la un concurs online, a convins si castigat o invitatie dubla. Dupa care a vandut al doilea loc, pentru a avea bani de-un taxi sa ajunga acasa, caci seara s-a terminat mult dupa ce transportul comun ne-a lasat balta. Asa se face – ea nu se plictisit, va garantez.
Plictiseala este doar un simptom al propriilor lipsuri.
Daca acum 20 de ani poate ar fi fost posibil sa te plictisesti, acum este cat se poate de nefiresc si complet lipsit de justificare. In momentul in care ai ajuns sa-ti afirmi plictiseala ar trebui sa te ridici, sa te duci la oglinda si sa-ti dai o pereche zdravana de palme. Daca nu ti-a trecut, continua cu inca o pereche si apoi inca una si tot asa. Oricum este mult mai bine decat sa fii plictisit.
Peste cateva ore incepe sfarsitul de saptamana. Cum ai sa-l petreci? Ai sa iesi din zona de confort si ai sa-l traiesti din plin sau ai sa-l lasi sa treaca pe langa plictiseala ta?
