Ca nu scapa nici o ocazie sa faca lumea sa se simta bine. Ca sunt mandri si orgoliosi dar o recunosc intotdeauna – si o fac cu haz. Ca le place sa se inconjoare de prieteni, sa se simta ei buricul petrecerii si al grupului – iar ceilalti ii lasa pentru ca o fac bine. Si cum perioada asta in mod oficial suntem buricul, fiind timpul zodiei noastre, ne-am gandit sa punem in practica toate cele de mai sus. Si a iesit asta:
Mai exact, faceti rost de un berbec sau de-o berbeaca – asa ceva nu se rateaza. Sambata seara aratam de ce suntem cea mai indragita zodie – si o vom face in asa fel incat sa fie clar pentru toata lumea. Open Pub ne va gazdui, Ciuc ne va adapa, noi ne vom juca – de-a berbecii. Si nu numai, ca avem surprize cu duiumul. Toata noaptea.
Intrarea va fi strict pe baza de buletin sau insotitor/insotitoare. Asta ca sa fie clar. Petrecerea nu este exclusiva pentru oamenii din online, nu va faceti griji
De multe ori in ultima vreme imi tot spun ca am cam trecut de etapa concertelor agresive, ca nu ar fi deloc rau sa-mi gasesc activitati mai putin galagioase. Ei bine, seara asta mi-a reconfirmat ca nu e cazul de asa ceva Dar s-o luam usurel.
Turneul de promovare al noului album Epica - Design Your Universe a ajuns si la noi iar trupa a revenit in Romania, pentru prima oara insa in Bucuresti. Si tare bine au facut. Totul in poate cel mai fain club pentru concerte din capitala. The Silver Church m-a castigat de mult prin modul in care au gandit acest club – arena in mod special pentru acest gen de evenimente. Unele dintre cele mai reusite concerte le-am petrecut aici in ultimii ani si merita toate aplauzele.
Inceputul serii a fost foarte interesant pentru ca am ajuns primul din grup si o buna bucata de vreme am avut ocazia sa ma plimb singur printre cei deja prezenti. Cum nu era inca aglomerat, am stat sa trag cu urechea, sa prind reactii si gesturi, sa simt oamenii. Poate cel mai fain a fost cand am avut langa mine o familie formata dintr-un cuplu de lejer peste 50 de ani, cu trei copii cel mult de liceu, care povesteau de trupe, concerte si festivaluri. Si chiar se pricepeau bine Bravo lor, chapeau pentru asa familie.
Introducerea in atmosfera de concert au facut-o insa Nexus, care au sunat bine dar nu au impresionat. Cum nu-i stiam, nu pot spune ca i-am urmarit cu mare atentie. Dar si-au indeplinit rolul cat se poate de bine, sala era deja incalzita inainte de scurta pauza pana la intrarea pe scena a celor de la Epica.
EPICA – Unleashed
Fara prea multa agitatie, Simone Simons (Voce), Mark Jansen (Chitara, voce), Isaac Delahaye (Chitara), Coen Janssen (Clape), Yves Huts (Bas) si Ariën van Weesenbeek (Tobe) au intrat pe scena si au tinut unul din cele mai bune concerte din ultima vreme. Si la ce nume au tot trecut pe aici, asta nu-i putin lucru.
Mark Jansen, care este si liderul grupului, a tinut permanent legatura cu sala, comunicand prin tot felul de gesturi, scurte introduceri, zambete – per total, l-am simtit foarte prezent. Simone Simons i-a acaparat insa locul central in atentia tuturor – nici nu ai cum sa nu remarci aceasta frumusete putin ireala, cu o voce pe masura (desi la inceput, pana s-a incalzit putin, era cam prea mult in zona de inalte – a recuperat insa cu brio). Simone este poate definitia feminitatii, atat prin frumuseste cat si prin joaca ei permanenta pe scena, prin zambetele largi si luminoase catre public, prin miscarile usor teatrale – aproape ca a detronat in topul personal pe Susanne Ehlers – soprana de la Haggard Dar sa revenim la muzica.
Ultimul lor album suna aproape perfect, este lucrat pana in cele mai mici detalii iar asta se simte si se simte bine. Linii melodice clare, puternice, vibrante – un desfat. Iar combinatia cu vocea Simonei este desavarsita. Se simte rodajul unei trupe vechi, desi sunt destul de tineri cu totii. Iar pe scena sunt stapani.
Spectacolul a fost, la fel ca si albumul, pregatit in cele mai mici amanunte. Jocul de lumini a fost cred cel mai bun pe care l-am vazut in The Silver Church, bazat pe proiectoare clare si o combinatie de lumini de proiectoare si un val de lumina difuza – minunat. Au fost multe pasaje in care fundalul scenei, impreuna cu bateria si clapele, pur si simplu dispareau si reapareau la voia valului de lumina – superb realizat. Standul clapelor este un alt element binevenit, fiind o platforma care se rotea cu 360 de grade, oferind o libertate neobisnuit de mare claparului Coen Janssen, ceea ce l-a ajutat foarte mult sa faca parte activ in spectacol. Ventilatoarele montate in fata scenei, desi putin siropoase ca idee la prima vedere, au adus un mare plus aspectului artistilor – asa cum era si previzibil, in special vocii feminine. Combinatia de fundal sonor din zona power-metal, cu vocea si aspectul putin ireale ale Simonei Simons au creat un tablou superb – si foarte bine pus in fapt. Jos palaria pentru regie, intregul concert s-a simtit ca este foarte bine lucrat si gandit.
Dincolo de toate insa, trupa asta chiar iubeste sa fie pe scena. Aproape toti – singura exceptie fiind bassistul Yves Huts – au interpretat si s-au simtit pe scena ca si cand ar fi fost ultimul lor spectacol. S-au bucurat de fiecare piesa, si-au schimbat locurile in aproape toate combinatiile posibile, desi scena e destul mica s-au miscat in permanenta si cumva au reusit sa lase senzatia ca toti au avut parte de locul principal. Desi rolurile sunt clare, fiecare din ei a avut momentul – si placerea – de a se imbaia in atentia publicului. Si s-a vazut cat de mult le-a placut asta. Scenele clasice de heavy-metal, in care cei trei chitaristi isi intindeau chitarile catre public au fost savuroase si pline de energie. Superb. In mod special il mentionez pe chitaristul Isaac Delahaye care efectiv a fost pe toata scena, neobosit si mai ales plin de energie si de entuziasm. Mereu pe gluma sau pe sotii, mereu incurajand publicul si glumind cu colegii de trupa.
A fost cu adevarat impresionant sa vezi cat de mult le place ceea ce fac, cat de mult le place reactia publicului – si a fost una foarte buna. Personal am ramas incantat de cat de bine au stiut sa-si imparta locurile si momentele pe scena – a fost clar ca am vazut in seara asta o trupa rodata, confortabila, perfect echilibrata. Iar faptul ca au facut bis cu inca patru piese, cred ca spune foarte clar ca si ei s-au simtit foarte bine
EPICA – Tides of Time
Si daca n-as fi vazut concertul in conditii de febra de eram lac de transpiratie si cu nivelul de oboseala cu mult peste limitele de alarma, cred ca mi-ar fi placut si mai mult seara petrecuta alaturi de olandezii de la Epica Superb concert.
Andi vad ca a prins gustul lepsei Nu-i rau, lantul slabiciunilor de multe ori se dovedeste a fi de margaritare. M-a pus la munca, ma intreaba ce vreau sa fiu cand ma fac mare. Pentru ca nu pot spune care era visul meu din copilarie, copil fiind, nu? Numai oamenii mari stiu sa spuna ce voiau sa fie cand erau copii. Noi ceilalti stim la ce visam si la ce vom fi odata – nu neaparat cand vom fi mari
Acum ceva ani (cam multisori ), la clasica intrebare – Ce vrei sa te faci cand vei fi mare? – clasicele raspunsuri erau: inginer, doctor, aviator si astronaut. Si cam atat. Eu savuram de fiecare data reactia celor mari cand le raspundeam, candid – scafandru. Visul acelor ani a fost sa devin scufundator – nu din cei utilitari ci din cei biologi. Mai are vreun sens sa va spun ca eroul meu pe atunci era Jacques-Yves Cousteau? Ca emisiunile de la Teleenciclopedia erau momentul preferat al saptamanii? Nu cred
Am fost intotdeauna fascinat de lumea subacvatica – iar cum pe vremuri inca mai exista viata submarina pe litoralul nostru, nu odata am reusit sa ma imbolnavesc de la statul prea mult sub apa. Camera de hotel in care stateam cu parintii era un mic acvariu caci aduceam cam de toate in galetuse Marea bariera de corali a fost si este pentru mine cel mai frumos loc de pe pamant, atat de plin de viata si de culoare, de diversitate.
Partea cea mai interesanta – si greu de explicat pentru mine – este ca nu am cautat niciodata sa-mi indeplinesc cu adevarat acest vis. Nu am facut niciodata scufundari, in afara celor libere facute la mare. E drept ca nu am avut nici ocazia si nici resursele necesare chiar la indemana, dar sunt perfect constient ca as fi putut macar sa incerc sa gust cu adevarat din lumea adancurilor. Nu s-a intamplat pana acum. Dar cum spuneam, sunt inca un copil – deci este timp destul pentru a-mi indeplini visele, nu? Asa ca nu simt nici o graba, stiu doar ca atunci cand va veni momentul, am sa fiu pregatit sa ma bucur ca am ajuns in lumea in care-mi doream, atunci cand voi fi mare. Ca un copil Intre timp, am descoperit ca ma pot scufunda intre oameni si ma pot bucura de frumusetea si diversitatea lor. Compenseaza, va spun
Si ca sa nu lasam trenul sa adaste, intreb mai departe ce vis de copilarie au avutAndreea, Marius si Hurdubaia – voi ce vreti sa va faceti cand veti fi mari?
Spuneam acum nu multa vreme – ma laudam de fapt – ca urmeaza sa devin brasovean pentru o saptamana Ei bine, am si reusit, partial, sa fac asta – lucru care explica linistea de pe blog din ultimile zile. Nu mi-a iesit chiar pentru o saptamana intreaga pentru ca un anumit concert s-a interpus intre mine si Brasov dar atat cat a fost a fost tare bine.
Insa nu despre Brasov si brasoveni vrea sa va povestesc ci despre o mana de oameni care fac acolo niste treburi extraordinare. Cand spun Oameni o spun cu majuscula pentru ca tare este nevoie. Au reusit sa puna pe picioare si sa creasca un centru medical extraordinar si superlativele nu le sunt suficiente. Chiar daca am eu niste mici probleme cu zona lor de activitate, la nivel socio-moral (poveste lunga, lasam pe altadata), nu pot sa nu-i admir si sa nu-i respect pentru profesionalismul cu care au adus proiectul lor unde este acum. Pentru daruirea cu care continua sa se lupte intr-un sistem care face orice numai sa-i ajute nu.
Am avut parte sa stau de vorba cu oameni care acum zece ani, la final de facultate, si-au spus ca mai acorda 1-2 ani acestui proiect de voluntariat – si inca lucreaza acolo. Sau altii care au venit in Romania pentru a lucra aici pentru 6 luni si inca nu au plecat – iar asta era acum doi ani si mai bine. Oameni care se implica si-si dau toata energia nu pentru cariera si in nici un caz pentru stabilitate sau situatie materiala – caci nu au parte cu adevarat de nimic din toate astea. Oameni pentru care suferinta altora, reusita in in acest proiect care practic nu are finalitate este mai importanta decat orice. Pentru care daruirea nu este o vorba, este substanta de zi cu zi.
Si ma bucur nespus sa pot, desi extrem de putin, sa le ofer o mana de ajutor. Am ajuns la ei pentru a-i ajuta sa-si implementeze un sistem de gestiune a documentelor si lucru colaborativ. Sunt foarte constienti ca au nevoie de o cat mai buna comunicare in cadrul proiectelor si intre diferitele echipe si orice unealta care sa le faciliteze acest gen de colaborare le este utila. Dar dincolo de asta, sunt oameni la care se vede ca vor sa lucreze. Pentru ca efectiv le-au sclipit ochii de bucurie atunci cand au vazut ce si cum se poate face, cat de multe se pot obtine. Si asta nu doar celor de la departamentul IT ci tuturor celor cu care am stat de vorba, atat cat am apucat.
Am avut parte zilele astea de o gazduire minunata iar noaptea petrecuta in sala de studiu, pana undeva spre dimineata, lucrand de zor, imi va ramane in suflet pentru multa vreme. In general imi place sa lucrez noaptea si singur dar era ceva in acel loc, plin cu carti si manuale de specialitate, cald, cu o masa mare in mijloc inconjurata de multe scaune, care te invita la concentrare si la lucru. Era ceva in aerul din acea sala, in caldura placuta de acolo, in linistea din toata locatia care m-a facut sa nu mai vreau sa termin ce aveam de facut, sa nu mai vreau sa-mi fie prea somn pentru a mai tine ochii deschisi. Din pacate, la final a trebuit sa dorm cateva ore
Experienta de acolo este o imensa gura de aer proaspat, o placuta reamintire a faptului ca exista oameni care vor sa lucreze, care vor sa faca un lucru bun pana la capat, nu doar ca sa fie facut. Le multumesc pentru cele cateva zile petrecute acolo – si abia astept sa ma intorc si sa continuam colaborarea. O fac cu cel mai mare drag. Este vorba despre Fundatia Hospice – Casa Sperantei, cel mai mare centru de ingrijire paliativa din estul Europei – da, putem sa fim si noi buni atunci cand vrem asta. Si daca va place si credeti in ce fac ei, puteti sa-i ajutati, donand cei 2% din impozitul catre stat. Mai multe detalii aici.
Seara asta a avut un aer de magie. De magie buna, alba, frumoasa. Si de multa visare. Cum altfel m-as fi putut simti dupa ce timp de cateva ore Anka Berger ne-a luat de mana si ne-a dus la multe mii de metri, sus printre stancile din Himalaya?
Foto: Anka Berger
Povestea si-o denumeste Himalaya accesibila si a reusit sa adune in sute de fotografii, cateva filmulete si putine vorbe cele 18 zile magice petrecute de ea pe cararile din Himalaya. Singura – ea, gandurile si mascota. Cu o seara de Craciun la -17 grade, cu halvita adusa de-acasa si privind pe geam la Varful Everest. Mai multe nu mai spun, caci nu mai am cuvinte. Gasiti inceputul povestii aici, restul il veti descoperi singuri.
Mai departe, cat inca nu revenisem in lumea obisnuita, la un pahar de vorba cu cativa amici, imediat dupa prezentare, aflu ca doi dintre ei si-au stabilit plecarea in vacanta – doar ei doi, pe bicla. Incep de 1 Mai cu drumul pana la Vama Veche si apoi continua … prin Europa. Toata. Cu cortul in genti, vantul in spate si inima libera. Si imediat dupa ei ar mai fi si altii care planuiesc o plecare similara. Sa nu mai zic ca am si eu niste planuri dar inca-s doar pentru mine.
Am descoperit de curand cum o fosta colega de liceu bate lumea pe motor, trecand pana acum prin Himalaya si Patagonia, iar o alta colega de clasa se plimba prin 10 tari si 3 continente in doar 6 luni. Si tot asa.
Unde vreau sa ajung? Pai sa zic, tare, cat de tare pot, ca se poate. Ca lumea asta nu-i pierduta, atata vreme cat inca avem oameni suficient de puternici si independenti care, fara sa aiba nevoie de nici un fel de ajutor, reusesc sa aduca in realitate aventuri de genul asta. Ca plecarile solitare (sau cel mult in cuplu) sunt inca posibile, ba chiar tot mai abordabile. Ca nu suntem iremediabil pierduti si defecti, ca societate. Ca exista inca spirit, ca exista nerv, ca existam.
Si peste toate gandurile astea, cand am iesit din sala unde s-a tinut prezentarea am intrat intr-o ninsoare parca adusa din povesti. Care ne-a invaluit de parca ne spunea ca visele noastre nu-s doar vise, ca se vor aseza in realitate ca si fulgii aceia mari din jurul nostru. A fost o seara in care mi-am incarcat bateriile cu varf si indesat. Am luat o portie maaaaare de entuziasm, de care avem tot atat de mare nevoie. Acum insa e bine
Bravo lor, chapeau pentru asa familie.
Dar sa revenim la muzica.
