Arhivele lunare: mai 2011
Dark Tranquility – inger intunecat in The Silver Church
Joi seara, ora 20.00, The Silver Church – unul din cele mai mari concerte de anul asta din zona death melodic se pregateste de start. Am ajuns la locatie in mod intentionat fix la ora la care era anutata inceperea concertului pentru ca deja m-am obisnuit cu intarzierile de program. Si desi s-a anuntat in mod corect pe afis ora de deschidere – 19.00 – si ora de incepere – 20.00, totusi acestea nu s-au respectat. Nu din vina organizatorilor insa – pana spre 20.30 a tot crescut numarul celor prezenti in sala. Meritam aceste intarzieri, mai mereu exista un procent considerabil care vine foarte tarziu la locatia concertulul 
. Din fericire, cam asta este singurul lucru pe care-l regret dupa concertul de aseara 
Spectatori mai putini decat ma asteptam dar totusi nu foarte – s-au vandut pana in ziua concertului 450 de bilete si cred ca per total numarul de persoane s-a apropiat de 600. Numai bine pentru o sala animata dar in acelasi timp aerisita. Si foarte bine pusa la punct, asa cum a dovedit pe parcursul celor 90 de minute de concert. Pretul putin cam mare al biletelor (90 de RON) a fost un filtru bun, in sala fiind in mod cert un procentaj ridicat de fani traditionali ai trupei, dupa reactia publicului la piesele de pe albumele mai vechi. Si in mod putin neasteptat, un public foarte cuminte – comparat cu alte concerte rock, din genul heavy-metal, publicul de aseara a fost cat se poate de rezervat. Un public linistit – si negru
Dark Tranquillity, trupa suedeza revenita la mai putin de un an in Romania dupa ce anul trecut au tinut un concert de poveste la festivalul ARTmania de la Sibiu, au urcat pe scena putin dupa ora 20.30. Calmi si fara graba, unul cate unul, Anders Jivarp - tobe, Daniel Antonsson - bas, Martin Henriksson - chitara, Niklas Sundin - chitara, Martin Brändström - clape si Mikael Stanne - voce au salutat publicul scurt si au intrat in paine.
Sunetul lor, plin si atat de puternic, a fost o surpriza mai mult decat placuta. Anul trecut nu am ajuns la ARTmania, asa ca pentru mine a fost o placere sa-i vad acum pe scena – si sa-i ascult. Au umplu imediat sala de sunet si de mult volum – nu ma refer la boxe ci la faptul ca muzica lor este foarte plina – pentru ca nu gasesc alt termen care sa le exprime felul in care compun. Trupa infiintata in ’89 si care nu a schimbat decat un singur membru din formula originala – ei bine, aceasta maturitate se simte cat se poate de puternic in tot ceea ce fac. In muzica lor, in versuri, in spectacol si in organizare. Au profitat din plin de suportul oferit de TSC si au umplut sala de proiectii grafice, atat pe ecranul de LED-uri din spatele scenei (acel inger de la inceput arata absolut bestial in spatele lor) cat si pe ecranele laterale, unde au fost rulate scurte prezentari grafice ale albumelor si temelor folosite de catre trupa de-a lungul timpului. Excelent prezentate si au punctat foarte bine atmosfera pieselor.
Imposibil sa nu-l remarci pe scena pe chitaristul Martin Henriksson – un tip imens cu dread-uri pe masura si extrem de calm – parca facea economie de miscari. Dar nu in sensul unui om obosit ci dimpotriva, degaja o senzatie de forta a naturii, stapanita si calma dar mereu prezenta si gata de actiune. Fain si inedit a fost si momentul schimbarii de claviatura a lui Martin Brändström – nu stiu daca din motive tehnice sau nu dar haios mentionat de vocalul Mikael Stanne – unii isi schimba tinutele de-a lungul unui concert, Martin isi schimba clapele 
.
Per total foarte diferiti membrii trupei, fiecare cu un alt stil – si cred ca asta face mult bine imaginii lor, adauga parca o alta dimensiune. Niklas Sundin, al doilea chitarist, are infatisarea unui spectru distant, poate cel mai aproape de imaginea pe care o asociez numelui Dark Tranquillity. Nu acelasi lucru il pot spune si despre vocalul Mikael Stanne care numai intunecat nu este . Un personaj activ, vesel si foarte agitat. Cred ca nu i-a scapat nici o boxa, s-a catarat pe cam tot ce s-a putut 
. Si a avut un dialog foarte fain cu publicul, prezentand fiecare piesa, mentionand albumul din care facea parte si anul de aparitie. Iar publicul, asa cum spuneam la inceput, i-a fost alaturi si a continuat fara greseala numele pieselor prezentate de catre Mikael. Foarte bine se simtea reactia salii cand recunosteau piesa si ii strigau numele – excelent.
Un concert foarte bun, care mi-a adus aminte de anii de liceu cand ascultam destul de mult acest gen. Totusi, Death ramane trupa mea de suflet din zona asta de muzica, chiar daca n-am reusit sa-i vad si in concert
Lista de piese, in ordine cronologica:
01. At The Point of Ignition
02. The Fatalist
03. Icipher
04. Damage Done
05. Lost To Apathy
06. Monochromatic Stains
07. The Gallery
08. The Wonders At Your Feet
09. Iridium
10. Focus Shift
11. Dream Oblivion
12. Misery’s Crown
13. Haven
14. Punish My Heaven
15. Lethe
16. Final Resistance
Bis:
17. Therein
18. Terminus (Where Death Is Most Alive)
Galerie foto gasiti aici. Credit foto: RockStage.ro
Articol publicat pe RockStage.ro
Marsul Tacerii – un lung sir de liniste alba
Stiu, scriu cam mult(e) despre biciclete (din nou) dar nu ma pot abtine sa impart gandurile adunate in ultimele evenimente. Asa ca … asta e.
Ieri s-a intamplat Marsul Tacerii. Nu mai explic despre ce a fost vorba, mai multe detalii sunt aici, aici si aici. Vreau insa sa va spun ca a fost cu mult peste ceea ce ma asteptam. Ca desi nu mai sunt chiar un copil usor de impresionat, acele 20-30 minute de mars au fost extrem de incarcate si m-au facut sa ma simt cat un purice.
Pana la plecare, nimic nou. Doar mult, foarte mult alb in jurul nostru. Si pe biciclete, multumita Adinei care a venit cu ideea de a pregati si lega de ghidonul biclelor panglici albe – multe paglici albe.
Multam mult si Olimpiei care s-a ocupat de tiparirea unui mic manifest al Marsului Tacerii. O placuta supriza, eu nu am reusit sa ma mai gandesc si la asa ceva. Dar cum spuneam, este un mars al comunitatii si iata cum comunitatea s-a implicat si totul a iesit asa de frumos.
Dupa discutiile deja obisuite inainte de plecare, dupa ce am pus totul la cale cu politia (care a fost absolut cu totul alturi de noi, n-am avut nici cea mai mica problema in a comunica cu ei, ne-am inteles de minune), la ora 8 fix ne-am pus in miscare. Si cam de aici au inceput si diferentele.
Pentru ca in mod normal, startul unui mars este insotit de multa, muuuuulta galagie, de claxoane, de rasete, de chemari, de multa agitatie. De data asta insa totul s-a petrecut intr-o tacere totala. Ne-am coordonat prin semne si am plecat, incet, in liniste. Primele sute de metri nu prea am realizat asta, eram prea concentrat sa fie coloana in ordine, sa ne gasim un ritm egal toti si pastrez o viteza cat mai redusa. Asa ca eram mai mult atent la detaliile tehnice, sa le spunem.
Dupa ce am vazut ca toata coloana a pornit si e totul bine, am realizat ca tot ce auzeam (pe langa zgomotul masinilor, evident ) era fasaitul usor al anvelopelor pe asfalt si usoarele tacanituri ale lanturilor de bicicleta in mers. SI ATAT! M-am cutremurat pentru ca nu am mai simtit niciodata asa ceva – este atat de ciudat si coplesitor sa simti toata coloana aia in spatele tau, sa ai langa tine oameni pe care-i cunosti sau nu dar totul sa se desfasoare in liniste. Nu stiu daca am auzit mai mult de 4-5 cuvinte pana la final si asta doar pentru ca a trebuit sa clarific o nelamurire de traseu. In rest tacere totala. Eram asa de prins de aceasta stare incat am realizat abia la final ca cel care a pedalat mai tot drumul langa mine imi este un bun si vechi prieten – multam Gabi pentru tovarasia tacuta.
Alt element care a accentuat starea mea a fost si viteza foarte redusa pe care a avut-o coloana in deplasare. Daca in mod normal circul cu viteza destul de mare, acum rar am depasit 15 Km/h – si a fost asa cum trebuia sa fie. Un mars al tacerii, o procesiune de comemorare nu se poate desfasura decat lent. Pentru ca amintirile sa ramana alaturi de noi cat mai mult. Am apreciat din suflet faptul ca de data asta nimeni n-a mai vrut sa mearga mai repede sau mai in frunte. Si ca tot grupul a mers, a curs de-a lungul traseului in liniste si calm. Multumesc mult participantilor, am impartit un moment greu de uitat.
Asa cum greu de uitat sper sa fie si ideea acestui mars – nu intotdeauna norocul este de partea noastra. Si ca sa-l ajutam, e bine sa nu fugim de ingerul nostru pazitor, oricare ar fi acela – sa fugim impreuna cu el, niciodata mai repede.
Cei care nu mai sunt, odihneasca-se-n pace – si ture faine acolo unde-ar fi. Ceilalti, sa nu-i uitam si sa luam aminte.
Multumiri pentru foto: Alin Pandaru si multumiri Bicla.ro pentru sustinere si pentru clipul video.
ganduri despre marsul tacerii
La rugamintea lui George Hari, am pus pe hartie, in mod aproape aleator, cateva randuri despre ceea ce cred si sper ca se va intampla la si prin intermediul Marsului Tacerii.
Scurt si pe puncte, sper sa fie util:
- in primul rand, vreau sa se inteleaga ca acesta este un mars al comunitatii de biciclisti din Bucuresti/Romania – nu este al unui grup/grupari/categorii – este al comunitatii
- linistea este esentiala – daca s-ar putea, sper sa pot auzi zgomotul cauciucului ruland pe asfalt si atat – daca politia va avea nevoie sa claxoneze sau sa puna sirenele in functiune, este altceva – ba ma gandesc ca pe acel fond de liniste dintre noi, vor suna cu atat mai dur si drastic – un memento, nu crezi?
- nu stiu cat de multi ne vor observa in trafic sau dintre pietoni dar macar participantii sper sa ramana cu ideea ca traficul nu este un loc de joaca, ca trebuie sa fim atenti si sa ne protejam – dar ca in nici un caz nu suntem singuri si ca alaturi de noi sunt atatia altii care pedaleaza
- cred si sper ca marsul sa fie unul aparte – fara eroisme, fara depasiri, fara concurenta, fara bravada – cu capul in jos si in liniste, in felul asta impactul asupra celor care ne vor vedea va fi cu atat mai mare si poate se vor gandi de 2 ori inainte sa traga de volan sau de manerul portierei
- sper sa vad cat mai multi purtand casca de protectie, chiar daca uneori si eu mai renunt la ea
- daca unii au avut curajul sa inceapa acest mars cu 40 de participanti, cred ca noi il putem incepe si cu 4 daca va fi cazul – ploaie sau soare, cel putin 4 biciclete vor fi la start si vor face acest mars – restul sunt asteptati sa ni se alature
- daca peste cativa ani acest mars nu va mai avea sens si justificare, pot sa spun ca voi fi fericit – pana atunci insa, este nevoie de orice miscare ce poate atrage atentia ca soseaua nu este numai pt vehicule motorizate.
Ne vedem Miercuri la ora 19.30 la intrarea in Parcul Moghioros.
jurnal de calatorie – Bucuresti – Vama Veche pe biciclete
Dap, am facut-o si pe asta Un 1 de Mai sarbatorit, clasic si banal, in Vama Veche – dar cu o mica diferenta – de data asta am ajuns acolo calare in saua bicicletei, tot drumul, mai exact 301 de Km pedalati din Bucuresti pana in Vama. A fost greu dar zau ca a meritat absolut fiecare efort facut. Cei care mai arunca un ochi si pe retelele de socializare stiu prin ce peripetii am trecut dar am sa reiau si aici, sper cat mai in detaliu, cele patru zile ale acestei minunate nebunii.
Dupa toata nebunia cu organizarea, pentru care le multumesc mult lui Iulian Barbuceanu si lui Gabriel GMC care s-au ocupat de mai toate detaliile tehnice ale turei, in dimineata de 28 Aprilie, la ora 6.30 (si un pic) ne strangeam cu totii la iesirea din Bucuresti. Dupa doar o ora de somn, eram numai bun de taiat lemne, la cat de mult entuziasm si adrenalina aveam. Orice as face, imi este clar ca in noaptea dinaintea unor iesiri de genul asta trebuie sa-mi iau ramas bun de la somn. Fac ce fac si las mereu foarte multe de finalizat pe ultima suta de metri dar chiar si de n-ar fi asa, tot n-as putea dormi, stau ca pe ace Asa ca am purces la drum carpit de somn, sa ma intalnesc cu Cezar pentru a-i preda bagajele. Am avut noroc ca l-am ascultat si ca bicla mea a avut loc in Scooby Doo (detaliez imediat ), asa ca am scapat de traversarea orasului la prima ora – a prins bine
Buuuun, asa se face ca trupa de mai sus, care mai de care mai adormit dar si dornic de duca, s-a adunat la punctul de plecare si de intalnire cu masina de suport. Caci aceea este Scooby Doo, dubita care alaturi de Cezar si de de Adina ne-a fost inger pazitor de-a lungul traseului si care ne-a carat bagajele cele mai grele si voluminoase. Saracuta a avut multe de carat si de indurat pe tot drumul dar pana la final si-a facut datoria cu brio – multe multumiri. Tot ea este cea care a dat un plus de farmec expeditiei, culoarea fiindu-i deja iconica pentru cam toti din trupa – cum vedem portocaliu, cum stim ca ne asteapta o pauza placuta
Aveam planuit ca in prima seara sa campam la Manastirea Dervent, la aproximativ 130 Km de Bucuresti. Destul de mult si indraznet, asa cum aveam sa aflam. Pentru ca desi per total am avut parte de vreme buna (adica nu ne-a plouat prea tare/mult) vantul ne-a fost insotitor vajnic pe tot traseul. Vorba lui Iulian, acum daca iesim la o tura si nu bate vantul o sa avem probleme in a merge cu o viteza cat de cat decenta Sincer nu ma asteptam sa ne tina atat de mult in loc dar asta e, am redus ritmul si ne-am vazut de drum. Inca de la inceput ne-am impartit in doua grupe, cei care au folosit avantajul masinii de transport si au mers cu un ritm mai sustinut si cei care si-au carat singuri toate bagajele, un grup de 6 biciclete care au mers mai incet si pe un traseu usor modificat. Ne-am re-intalnit insa in aproape fiecare seara cu totii.
Prima pauza mai lunga, pentru regrupare, am facut-o in localitatea Calareti, judetul Calarasi. Pana acolo, in ciuda vantului destul de sustinut, ritmul a fost relativ bun, cu o viteza medie de pedalare de aproape 21 Km/h (20,8 mai exact). Dupa o gustare binevenita am avut marele noroc sa dam peste o cafea absolut excelenta, facuta de o doamna foarte amabila la Cafe-Bar-ul din localitate. Si cand spun excelenta nu exagerez cu nimic – o cafea facuta cu draga inima. Care a mai costat si 1,5 lei, de nu ne venea sa credem
Dupa Calareti, grupul mare a inceput sa se imparta usor in cam trei grupuri mici, fiecare cu ritmul sau. Portiunea Calareti – Lehliu am facut-o in ritm destul de sustinut si chiar cu vantul destul de puternic, senzatia de drum liber si libertate si-a facut din ce in ce mai puternic loc in suflet. Deja eram trecut de toate grjile si emotiile plecarii, nu mai aveam de facut decat sa ma bucur de drum. Ceea ce am si facut, din plin
Urmatoarea pauza lunga a fost facuta la Lehliu Gara, pauza care s-a transformat in cea principala a zilei, avand in vedere ca in Plevna nu prea aveam unde sa mancam. Deja aici nu mai eram in efectiv complet, Iulian alergand ceva mai tare decat plutonul a vrut sa-si pastreze ritmul din zilele anterioare si era deja cu multi Km in fata, sarind peste pauze. L-am mai recuperat abia la intrarea in Calarasi.
Dupa Lehliu, adica dupa un pranz mai mult decat consistent, a urmat o sosea luuuuuunga si batuta de un vant din ce in ce mai indaratnic. Plus o veste proasta, venita exact atunci cand prinsesem ritmul drumului mai cu drag – Scooby Doo avea probleme si inca unele grave. Din motive necunoscute, undeva pe drum si-a pierdut o piulita – desi nu pare grav, fara acea piulita (anume cea de la planetara spate-dreapta) nu putea continua drumul.
Ce-i de facut, masina era imobilizata la cativa Km de Calarasi iar noi la mai bine de 30 Prima idee (si singura buna) a fost sa o contactam pe Andreea Badragan, ea fiind de fel din Calarasi si stiam ca parintii ei locuiesc acolo. Si tare bine am facut, ajutorul oferit de catre tatal ei fiind salvator la propriu. Dar am sa revin la patania lui Scooby Doo cat de curand.
Dupa ce am aflat vestea, cum nu puteam face mare lucru la distanta, am dat bice cat am putut. Numai bine ca fix atunci a inceput sa ploua Nu tare dar suficient cat sa-mi treaca plictiseala de drumul lung privind la picurii care mi se scurgeau de pe casca Partea buna insa a fost ca in acelasi timp s-a mai oprir si vantul, asa ca a fost cred bucata de drum cu cel mai mare spor ca si distanta acoperita. Dar n-am sa uit curand cei 7 Km care se tot anuntau pana in localitatea Visini (unde voiam sa fac o pauza scurta de recuperare) si care nu se mai terminau (printre altele si pentru ca sunt doua borne kilometrice diferite pe care scrie ca mai sunt inca 7 Km pana in Visini ). Dar sincer mi-a prins bine acel sprint solitar, mai ales ca in drum am tot depasit alti biciclisti, localnici, care-mi raspundeam cu placere la salut. In zona aceea chiar se merge mult cu bicicleta, zau asa
Intr-un final, pe la 5 si ceva, am ajuns langa Scooby Doo, la cativa Km de Calarasi si aproximativ 15 Km de localitatea Chiciu, unde urma sa traversam cu bacul. Cam rupt dupa vantul infruntat dar dupa cum aveam sa aflu, inca mai era loc de pedalat
Continui insa povestea intr-un articol viitor, sa va spun cum de ne-a aflat tot judetul Calarasi ca avem probleme cu masina si cum este sa dormi pe malul Borcei, sub cerul liber
Fotografii din cele 4 zile de expeditie gasiti in albumul de aici.
Un om fericit
Dupa aproape 300 de Km, cu bicicleta de la Bucuresti la Vama Veche, amandoi ne racorim rotile in mare Inca un vis implinit
Actualizare – povestea pe larg incepe aici cu ziua 1 (partial )
