Intr-o tara in care simplul fapt sa merg pe strada, pe bicicleta sau ca pieton devine un risc, sincer, simt ca incep sa obosesc. Simt cum toata energia – si n-a fost putina – investita in a crede si a pune umarul, atat cat imi este posibil, pentru a face zona asta de lume mai calda, mai curata si mai frumoasa mi se scurge usor usor printre degete – sau printre dinti, scrasnind cateodata de neputinta. Si de frustrarea unui om care nu cere altceva decat normalitate – decat firesc.
Haideti sa ma explic si sa-mi explic vorbele spuse cu obida mai sus. Imi cer scuze pentru calitatea si continutul relatarii ce urmeaza, am sa folosesc cuvintele asa cum au fost ele spuse, fara a le cenzura in vreun fel – de ambele parti. Deci limbajul va fi foarte explicit – daca nu doriti sa cititi anumite expresii vulgare ale limbii romane, va puteti opri aici. Multumesc.
Dupa o superba intalnire aseara in Parcul Izvor cu un grup extins de prieteni si amici pentru a ne bucura impreuna de-o seara de vara si a ne zbantui in diverse sporturi (volei, badminton, rugby, fotbal, etc – am sa revin sper la povestea asta) am purces agale catre casa, spre inserat. Obositi si dupa o zi lunga, de inceput de saptamana, am pedalat in doi, impreuna cu domnisoara mea cea draga, la o prelungita plimbare de seara. Numai ca finalul nu avea sa fie chiar placut – si nici vesel.
Pe parcursul drumului am avut parte de:
- Faaaaa, vezi ca ai facut clabuci la pizda – spus din trecere, de pe geamul din spate al unei dacii nova rosii, undeva in zona Podul Constanta. In masina patru specimene muncitori necalificati, dupa vorba, dupa port. N-am apucat sa-i ajung din urma, au avut grija sa-si arunce vorbele din mers.
- Cateodata, imi doresc pur si simplu sa dispar. Ca femeie, sunt momente in care nu vrei sa existi – spus de ea, dupa ce am lasat-o 5 minute singura in afara unui magazin aflat in centrul orasului Chitila. Nu mi-a explicat de ce, n-am insistat. Voiam sa ajungem cat mai repede acasa.
Cum a treia oara e cu noroc, la nici 1 Km distanta, cu mai putin de 100 m de primaria Chitila, vad urmatorul scenariu:
Protagonisti: o masina parcata pe trotuar (Seat Leon galben, numar de inmatriculare B 999 YCA – cred, nu mai sunt sigur de litere) si paralel cu ea, in mijlocul benzii, o alta masina, un Audi A4 negru (nu i-am retinut numarul de inmatriculare din pacate).
Scena: un drum cu o singura banda pe sens, curba dubla fara vizibilitate, linie continua, evident. Adica un loc unde nu ai voie si nici cum sa depasesti. Este foarte riscant.
Cele doua masini nu pareau a fi oprite de doar 1 minut (nu ca ar fi fost normal nici atat) sau ca ar intentiona sa se deplaseze. Ca sa fie scena completa, din spatele nostru venea un TIR maricel, apropiindu-se incet dar sigur. Pentru o imagine mai buna, acolo de obicei TIR-urile nu ma depasesc nici cand sunt cu bicla, asteapta sa ia putina viteza, fiind usor in urcare iar strada fiind destul de ingusta. Oricum, nu-i nici o placere cand trec zecile de tone pe langa tine, la cateva zeci de centimetri. Mno, acolo s-au gasit ei sa se apuce de povesti. Fix acolo.
Cum eram in spate, ii spun ei sa depaseasca, ar fi avut timp. Din cauza galagiei si a vantului nu m-a auzit asa ca a oprit in spatele masinii negre, eu depasind-o pe partea din stanga. Cam in acelasi timp a venit din spate si TIR-ul – deci eram in paralel cu masina neagra, in mijlocul strazii, iar din spatele meu se apropia un maldar de fiare. Placut, cat se poate de placut.
Avand si proaspete in memorie evenimentele anterior mentionate plus o iritare nativa fata de cretini si nesimtiti, am izbucnit si am strigat, in timp ce depaseam:
- Vezi ba ca ai blocat toata strada, in pula mea – da, eram si nervos si in acelasi timp voiam sa fiu inteles asa ca am vorbit pre limba lor. In acelasi timp, ii faceam semne catre cap, sa inteleaga poate ca nu-i tocmai intreg.
TIR-ul nu a facut decat sa claxoneze lung si sa-si vada de drum. Deh, ce treaba avea el. Desi, daca in timpul depasirii ar fi venit tare o masina de pe contra-sens, s-ar fi lasat cu multe fiare indoite si probabil mult sange – din fericire n-a fost cazul.
Dupa ce am depasit iar TIR-ul a trecut, am oprit uitandu-ma in spate sa vad ca ma ajunge si domnita din urma pentru a ne continua drumul. Numai ca in loc de a o vedea pe ea am vazut audi-ul negru venind paralel cu mine:
- De ce mortii ma-tii ma injuri ba?
- Nu te-am injurat, ti-am urlat ca ai blocat toata strada, tu nu vezi unde ai oprit?
- Fu-ti gura ma-tii de barbos jegos, ma fut in barba ta. Urmat de o flegma, peste amicul care statea pe locul din dreapta, catre mine.
- Tu de ce injuri?
- Baga-mi-as pula in fata ta de barbos, vrei sa-ti sparg dintii? Zii ma, vrei sa te las fara dinti?
Moment in care am inteles ca nu are sens sa continui monologul. Am inceput sa pedalez iar el la un metru in spatele meu. Intentionat am mers incet – unul in caz ca ma lovea din spate sa pot sa ma redresez si doi pentru ca nu fugeam in fapt. A venit dupa mine si a tras in diagonala, catre bordura, in asa fel incat sa ma forteze sa opresc. Totul insotit de o noua flegma, de data asta a amicului de pe locul din dreapta – poate pentru ca avusese parte de gustul primeia, nu stiu exact dar s-a simtit dator sa participe si el la discutie. Doar ca ei nu s-au gandit ca o masina poate fi ocolita si prin spate iar o bicicleta vireaza mult mai strans decat o masina. Drept pentru care am intors de ghidon, hotarat fiind sa o sterg catre politie – care era la mai putin de cateva sute de metri.
Numai ca in acel moment am vazut-o pe ea, 10 metri mai in fata, asistand inghetata la tot acest spectacol. Am inghetat si eu intelegand, prea tarziu, la ce risc imens am expus-o – fara sa ma gandesc la acest lucru. Drept pentru care am depasit pur si simplu masina neagra si am continuat drumul. Multumit ca cei din spate nu au continuat incidentul.
Nu am reusit sa retin numarul de inmatriculare al masinii negre si dupa toata povestea asta, odata ajunsi acasa, nu am mai avut energie sa ies iar si sa ma intorc la politie. Pur si simplu nu am mai putut s-o fac. Procentul de incredere in rezolvarea cumva pozitiv al acestui incident nu este atat de mare incat sa ma fi motivat sa continui. Nu am mai avut energia si nici motivatia sa mai fac nimic altceva.
Aceasta este povestea, acestea sunt faptele. Poveste care a reusit sa ma consume energetic in mod incredibil de sustinut si de profund. Va las sa judecati voi, eu alte comentarii n-am. Si incep sa cred ca nu-si mai au rostul. Simpatica a fost solutia oferita astazi de o cunostinta, dupa ce i-a relatat cele de mai sus – pai simplu, nu mai mergeti cu bicicleta. Mda, draga noastra Romanie, are solutii pentru toate. Iar maine nu vom mai merge … si punct.
De sapuneala luata acasa nu va povestesc acum, o las pentru un articol viitor. Nu de alta dar chiar este o experienta din care reies multe idei … interesante.
Un fenomen din ce in ce mai prezent si pe strazile bucurestene, chiar daca inca nu la amploarea celor din orase/tari mai mult sau mai putin invecinate. Pentru cei care nu stiu, Masa Critica este un eveniment ciclist ce se intampla in ultima zi de Vineri a fiecari luni, in mai mult de 300 de orase. Mai multe detalii pe Wikipedia.
Vineri, 24 Iunie, s-a intamplat si la noi o noua editie. A iesit cam asa:
Bucuresti, Iunie 24, 2011
Pentru mai multe detalii despre editiile viitoare accesati cu incredere pagina de Facebook a evenimentului iar George Hari de la Bicla.ro ne povesteste mai pe larg despre ce incidente s-au intamplat 
De ceva vreme scriu cam rar pe blog. Tot de ceva vreme nu prea mai fac multe alte lucruri. Asta pentru ca un coleg, binevoitor, zice el, m-a infestat. Cu buna stiinta din partea lui si culmea, cu consimtamantul meu.
Mi-a pus in brate seria A Song of Ice and Fire, scrisa de minunatul George R. R. Martin. Stie el colegul meu ce stie, ca sunt un infocat fan al genului Fantasy – dar parca nici asa 
Seria este absolut superba daaaaaaaar este si imensa. Interminabila. Moarte curata pentru orice alt gen de activitate. Asa ca acum sunteti avertizati de ceea ce puteti pati in clipa in care deschideti aceasta carte. Gata, atat am putut sa ma rup pentru a scrie cateva randuri. Ma intorc la lectura, tocmai ce au eclozat trei pui de dragon, intr-un rug funerar. Avem treaba …
PS – nu, n-am vazut serialul. Si nici n-am de gand sa-l vad pana ca nu termin toata seria, ma rog, volumele aparute deja. Imi place sa am propria imagine asupra personajelor si locurilor din cartile citite.
Da da da, am gasit fericirea. Acea fericire deplina, completa, definitiva. Cu acte in regula, cu tot ceea ce trebuie. Mai oficial de atat nu se poate. Iat-o:
Adresa insa ramane secreta. Nu spunem nimanui, nici sub amenintarea cu vatamare fizica, morala sau spirituala. Nimic
PS – Acum e clar de ce iubesc asa de mult bicicleta? Uite unde m-a adus
Sunt perioade cand imi este greu sa-mi gasesc ritmul. Cand orice as face, am impresia ca nu-i destul, ca nu fac de ajuns, ca nu ma implic, ca ce fac e fara spor si asa mai departe. Solutia – incerc sa fac si mai multe, cu evident acelasi rezultat. Cantitatea de frustrare acumulata creste si tot creste si nu gasesc acel ritm care sa-mi ofere mult necesara gura de aer. Presupun ca starea este cunoscuta, de atat de multe ori alergam tot mai repede si mai mult, mai departe si tot mai sus doar pentru ca nu realizam propriul progres. Pentru ca pierdem contactul ce propriul ritm.
Este una din cele mai inselatoare stari pentru ca iesirea din acest ciclu presupune exact ceea ce ne ferim sa ne oferim – o pauza. Caci pauza, schimbarea de ritm, oprirea din fuga sunt starile care ofera suficienta detasare incat sa ne permitem sa observam, la rece, ca situatia nu-i deloc asa de dramatica. Ca ritmul alert nu-i asa de fara spor cum credeam initial dar ca alergarea sub presiune tinde sa creeze exact starea pe care doreste s-o inlature. Aparent insa, greu de pus in practica.
De cele mai multe ori, o pauza nu-i deloc o catastrofa si nicidecum nu cere atat de multe resurse pe cat ar parea la prima vedere. O simpla iesire din ritm de cateva ore poate face mult bine la echilibrare si la regasirea unei linisti si a unei energii de nebanuit cu numai putin timp inainte.
Sa iei o carte, o patura, o salata incropita in 2 minute, doua cutii de bere si sa dai o fuga sus pe terasa blocului este atat de usor de facut incat de cele mai multe ori uitam ca avem o astfel de optiune. La nici doi pasi de casa, literalmente. Un apus tarziu de soare, savurat pana la ultima raza de lumina intr-o seara calda de vara este tamaduitor pentru un suflet agitat. Caldura din aer este deja dusa si adie placut vantul de seara, in timp ce plafonul radiaza incet din caldura acumulata de-a lungul zilei – minunata senzatie ce alinta un corp obosit. Iar placerea unei carti savurate pe indelete, in lumina calda de amurg este greu de pus in cuvinte – dar face minuni pentru a ne schimba pe nesimtite agitatia in placuta fascinatie.
Recomand cu multa caldura. Pe langa obtinerea foarte rapida a unei stari de bine, o escapada pe terasa blocului va poate ajuta si la gasirea unei noi relationari fata de imobilul in care locuiti. Va poate arata un punct de vedere cu totul nou si poate neasteptat de placut fata de imaginea pe care o aveati anterior. Merita incercat .
Dap, am vazut si eu. Imi pare rau ca nu si-a pastrat intentia initiala si ca a dat inapoi asa de rap
http://www.manlymen.ro/?p=279
Au sters articolul, il gasesti la http://uli.ro/?p=8970
Da, din pacate nu numai ca stiu, am fost si noi destul de afectati de aceasta "epurare". Care inca i
Totusi, dupa afirmatia lor "THE CORPORATION is Canada's most successful documentary" si dupa premiul
© COPYRIGHT: In afara cazului in care este specificat in mod expres altceva, toate textele si fotografiile aflate pe acest site sunt proprietatea autorului si nu pot fi folosite integral sau partial fara permisiunea acestuia
