Ne asteapta cuminti, linistite in noapte.
Arhivele lunare: noiembrie 2011
Iced Earth in The Silver Church – cronica la inceput de iarna
Nu stiu cum fac dar americanii au un stil propriu de a amesteca lucrurile. Fac ei ce fac si pana la urma iese asa cum numai ei se puteau gandi – partea buna e ca de obicei le iese bine. Marti, 22 Noiembrie 2011, americanii get-beget de la Iced Earth au venit prima oara in Romania pentru un concert sustinut in clubul The Silver Church, organizat de Medien Events si recomandat de revista Maximum Rock. Aflati in turneu de promovare al albumului Dystopia, au amestecat lucrurile pentru in ciuda frigului de afara si al celui din titulatura trupei au reusit sa incalzeasca binisor publicul venit la primul lor concert din Romania. Ceea ce ma face sa fiu destul de convins ca nu va fi si ultimul.
Locatie – Clubul bucurestean The Silver Church este deja arhi cunoscut, nu cred ca mai este nevoie de prea multe detalii. Un club gandit inca de la inceput pentru acest gen de evenimente, dovedeste ca se pot face si la noi investitii reale si functionale in muzica. O sala mare, suficient de bine aerisita – in masura posibilului, avand in vedere capacitatea acesteia – si preturi rezonabile pentru acest gen de cluburi.
Sunet – Foarte puternic. Si bine echilibrat, n-am avut deloc senzatia ca vreun instrument nu ar fi suficient de prezent. Au fost totusi vreo doua situatii de microfonie dar si cei de pe scena au partea lor de vina – un microfon ridicat cu tot cu stativ a ajuns pana aproape de boxele superioare care au decis sa comenteze putin acest eveniment. In rest totul a sunat clar si bine.
Organizare – Accesul s-a facut rapid si observ din ce in ce mai des ca se respecta binisor orele programate. Iar asta este mai mult decat laudabil, este chiar necesar. O observatie ciudata insa: desi a fost anuntata aceeasi limita de bilete ca si la concertul U.D.O. – maxim 600 de bilete – in sala au fost clar mai multi oameni. Prin urmare si ceva mai multa inghesuiala, mentionata si de catre cei de la Iced Earth cu replica: “It’s hot and sweaty, right? That’s how a heavy metal concert it’s supposed to feel.” Bun, putem sa trecem peste dar ma asteptam ca aceasta regula auto-impusa chiar sa fie respectata.
Public – Mult si foarte activ. Un public neasteptat de numeros si de bun cunoscator al trupei, s-a cantat mult, s-au scandat nume, s-a cerut bis. S-a sarit, s-a dat din cap, s-a baut multa bere – un concert heavy-metal reusit dupa expresia celor mai multi din sala.
Trupe de deschidere – Iced Earth si-a organizat intreg turneul alaturi de doua trupe de incalzire: britanicii de la Fury UK si prietenii americani de la White Wizzard.
Primii au urcat pe scena cei de la Fury UK si au facut o impresie mult peste asteptari. I-am prins abia pe final dar ce am auzit a sunat foarte foarte bine. Desi mai au putin si implinesc primul deceniu de la infiintare trupa arata si suna foarte proaspat. Un heavy-metal sanatos, venit direct de pe meleaguri britanice si pus pe scena de trei urmasi ai marilor legende. Chris Appleton – voce si chitara, Martin McNee – tobe, Luke Appleton – bas sunt trei nume de trecut in agenda. Foarte comunicativi si prezenti pe scena, au facut o impresie excelenta. In plus au fost haiosi cu formulele de salut in romana scrise pe foaie.
Dupa o portie de rock englezesc, un dus de heavy-metal american 100%. Baietii de la White Wizzard sunt parca dotati cu eticheta Made in USA – indeplinesc aproape toate cliseele legate de acest gen. Dar i-am iertat repede in special pentru vocea lui Michael Gremio care suna promitator. Are un timbru ideal pentru heavy-metal curat, clasic si trece foarte usor prin toate registrele vocale. Mi-a placut mult. Ca si trupa nu au impresionat, se simte mult lipsa de experienta pe scena. Mi-a placut piesa de final – High Speed GTO – in stil cat se poate de american, din toate punctele de vedere.
Iced Earth – Evenimentul serii ne-a gasit incalziti atat la propriu cat si de atmosfera deja incinsa. Dupa o pauza de mai putin de 30 de minute, in jur de 21.30 au venit pe scena si actorii principali: Jon Schaffer – chitara, Stu Block – voce, Brent Smedley – tobe, Troy Seele – chitara, Freddie Vidales – bas.
Americanii de la Iced Earth au deja statutul de trupa consacrata, obtinut in mai bine de 25 de ani de activitate. Desi una dintre cele mai instabile trupe in ce priveste componenta, energia si pasiunea aduse inca de la infiintare de catre Jon Schaffer si-au spus de multe ori cuvantul. Iced Earth este copilul sau de suflet iar asta se observa cu usurinta dupa adancile urme lasate de el in evolutia si existenta trupei. Proaspat reveniti dupa un soc destul de serios, prin pierderea fostului vocal – Matt Barlow – Iced Earth si-au revenit rapid (o asociere cu pasarea Phoenix nu-i deloc deplasata in acest caz) si l-au adus in loc pe Stu Block, fost vocal al trupei Into Eternity. Aflat la primul sau turneu alaturi de Iced Earth, Stu are destule de dovedit pe scena – dar se pare ca se descurca de minune, dupa cat de bine a fost primit de catre fani. La concertul de la Bucuresti cel putin n-a dezamagit iar accentul sau canadian este savuros pe alocuri.
Asa cum am spus, trupa se afla in turneu de promovare al ultimului album discografic – Dystopia. In mod previzibil, multe piese din setlist au facut parte de pe acest album – incepand chiar cu piesa ce da titlul acestuia, piesa ce a deschis si concertul lor. Au urmat, de pe acelasi album, piese precum : Anthem, V si Dark City. Ultimul lor album, ca de altfel aproape intreaga lista de productii muzicale Iced Earth, are o atmosfera orwelliana, inchisa, opresiv-depresiva. Muzica si forta acesteia reusesc sa se impotriveasca unui sistem si unor dogme prea rigide si apasatoare. Aceste idei sunt foarte bine puse pe scena iar imaginea clasica de rocker razvratit a lui Jon Schaffer ajuta mult.
De pe albumele mai vechi ne-am delectat cu: Angels Holocaust, Slave to the Dark, Stand Alone sau Watching over me.
O piesa foarte vizibila pe scena a fost o masca similara cu cea din fimul V for Vendetta, masca ce a fost si prezentata ca atare de Stu odata cu piesa V. Tot la capitolul observatii am remarcat chitara lui Jon Schaffer ce avea imprimate insemnele setagului Gadsden: sarpele incolacit si inscriptia “Don’t tread on me” – rezultand o chitara cu un aspect impresionant.
Nu am inteles totusi de ce au pastrat o distanta asa de mare. Contrar asteptarilor, Iced Earth au fost foarte reci (calamburul este putin intentionat). In afara catorva, relativ putine, momente in care Stu Block a mai interactionat cu publicul, restul concertului a fost cam pe pilot automat. Cel putin chitaristul Troy Seele, dealtfel un virtuoz pasionat si foarte bun, daca sala ar fi fost goala nu cred ca ar fi fost vreo diferenta pentru el iar pe tobarul Brent Smedley l-am vazut abia la scena de final de concert. Per total atmosfera de pe scena a fost destul de indiferent – rece. Au venit sa-si faca treaba, au facut-o bine, nimic de zis, dar cam fara pofta. Stiu ca se grabeau sa ajunga la Belgrad pentru urmatorul concert dar asta nu este vina noastra. Programul unui turneu se face in asa fel incat sa poti avea timp suficient pentru toate concertele, nu doar pentru cel importante. Ma rog.
Am apreciat insa momentul din finalul concertului cand, la inceputul piesei Iced Earth Stu a venit pe scena fluturand drapelul romanesc – un gest foarte frumos.
Per total a fost un concert bun dar putin prea grabit si distant. Seara a fost cu siguranta imbunatatita de reactia foarte calda si puternica a publicului.
Fotografii de la concertul Iced Earth gasiti aici
Lista completa de piese:
Dystopia
Angels Holocaust
Slave to the Dark
V
Stand Alone
When the Night Falls
Damien
Dark City
The Hunter
Anthem
Declaration Day
Watching Over Me
Bis:
Dante’s Inferno
Iced Earth
carti si vorbe
Cateodata mi se intampla lucruri inexplicabile. Unele chiar frumoase. Altele intrigante. Cele mai multe in mod placut suprinzatoare. Din ultima categorie este si invitatia Alinei Constantinescu de a participa la Tribuna Cititorului, organizata de Booktopia (merita sa cititi mai multe despre ei, va promit 
) in cadrul targului de carte Gaudeamus.
Suprinzatoare pentru ca zau nu stiu ce caut eu acolo si spun asta cat se poate de serios. Da, imi place (mult) sa citesc, da, am facut una alta cu si pentru proiectul Lecturi Urbane - dar in nici un caz nu sunt un adanc cunoscator al literaturii. Nu sunt un profesionist in acest domeniu si nici nu-mi doresc asta. Pentru mine lectura este o placere nemijlocita, o pierdere in timp si spatiu fara a fi purtat de dorinta unei aprofundari academice.
Sper insa ca Alina a stiut ce face si ca voi putea aduce macar putina voie buna. Dar si mai mult ma bazez pe partenerii de discutie care, din fericire, sunt mult mai in tema decat mine. Ii voi avea alaturi, ca sprijin vital necesar, pe dragii: Andreea Pietroșel, Andreea Burlacu si Dragoș Butuzea,. Cu asa companie pot sa spun ca stau linistit – vor avea despre ce sa va povesteasca 
. Vom povesti, vom discuta, vom rade (asta cu siguranta se va intampla, va promit eu – stiu ce le poate pielea) si sper ca vom imparti cu voi placerea si nevoia de lectura. Daca reusim asta inseamna ca am avut o zi superba.
Va asteptam maine, 26 Noiembrie 2011, ora 13.00 la standul Booktopia. Ca sa va conving si mai tare sa veniti mai am un pont: la ora 12.00 va avea loc lansarea cartii Ru scrisa de Kim Thuy. Va invit sa ascultati aici discutia purtata de ea in cadrul emisiunii Guerilla de dimineata. Este pur si simplu fascinanta, are o energie fantastica si un entuziasm incredibil. Si o intelegere, o bunatate profunda, aproape magica. Abia astept lansarea de carte si bineinteles cartea in sine – promite o lectura minunata.
cronica concert U.D.O. – un nume scurt pentru o trupa imensa
Dupa ce acum un an am avut parte de-o prima zi de Sonisphere incheiata magistral de Accept, acum a venit randul vechilor lor colegi sa ne arate ce stiu. In cadrul turneului de sustinere al celui de-al 13-le album – Rev Raptor - U.D.O. au venit pentru prima oara in Romania pe 17 Noiembrie 2011, intr-un concert sustinut la The Silver Church si organizat de Promusic Events si revista Maximum Rock. Si asa cum atunci am ramas fara cuvinte dupa un concert de zile mari, de aceasta data U.D.O. ne-au lasat fara voci si fara nici o sansa decat de a spune ca a fost un Concert de neratat. O sansa pe care multi n-o credeau realizabila, sa-l vedem pe micutul Udo Dirkschneider pe o scena din Bucuresti. Iata ca ni s-a intamplat.
Dupa o cariera muzicala de peste 35 de ani, peste 20 de albume de studio si o multime de concerte liderul trupei U.D.O., fost lider al trupei Accept - Udo Dirkschneider - ne-a arata ca inca stie sa faca muzica, inca stie sa tina o sala in picioare. Este greu de potolit entuziasmul dupa un asemenea concert – dar totusi sa nu punem caii inaintea carului.
Locatie: Clubul The Silver Church, care se intrece pe sine in ultima perioada cu concerte din ce in ce mai mari. Spatios, aerisit, central – singura problema raman locurile de parcare din zona dar prea multe altele nu i se pot reprosa. Scena a fost amenajata special pentru U.D.O., fiind mult extinsa (cu aproape o treime) in asa fel incat au avut tot spatiul necesar la dispozitie.
Sunet: Foarte slab in timpul concertului celor de la Sevefield. Excelent dupa. Sunet clar, puternic, curat fara sa se simta fortat in vreun fel. Am stat in primele randuri asa ca am simtit din plin atat volumul cat si forta sunetului – excelent.
Organizare: Doua lucruri de bine: numarul limitat de bilete si serviciul de securitate. La acest concert numarul de bilete a fost limitat la maxim 600 (din cele 800+ de locuri disponibile in sala) iar pe timpul concertului au fost prezente in jur de 700 de persoane. Asta s-a simtit atat in temperatura din club, in prezenta moderata a fumului si in accesul mult mai facil catre bar si toalete. Deci, se poate organiza un concert de club in conditii mai mult decat decente.
Serviciul de securitate are un plus prin faptul ca cei doi membrii prezenti langa scena au purtat tricouri simple, negre, in locul clasicelor “uniforme” – si au fost tineri. Chiar a contat, au parut mult mai “la locul lor” si chiar s-au purtat ca atare.
Sa nu uit – cred ca a fost primul concert la care orele stabilite – si anuntate – au fost respectate la minut. Nu stiu cui se datoreaza asta dar a fost tare placut sa vad ca se poate si asa.
Trupa deschidere: Sevenfield au fost parteneri de drum pentru U.D.O. pentru tot acest turneu iar concertul de la Bucuresti a fost si ultimul in aceasta formula. Prin urmare baietii au avut motive sa-si ramas bun in stil mare. Din pacate nu prea i-a ajutat sunetul care a fost destul de prost reglat pentru stilul lor. Au cantat bine, au pus suflet dar … inca mai au de crescut. Se simte ca sunt o trupa tanara si inca suna mai degraba a trupa underground – ceea ce nu-i neparat rau. Cred ca si asteptarile pentru intalnirea cu U.D.O. erau mari si nici asta nu le-a fost de ajutor.
Per total n-au sunat rau iar basistul Andreas Gulbrandsen este o figura foarte carismatica si cu priza la public. Am apreciat si faptul ca au fost foarte prezenti si la concertul celor de la U.D.O., fiind foarte atenti si participativi.
Public: Avand ca si cap de afis o trupa si un lider cu peste 30 de ani de istorie muzicala, media de varsta de la concertul U.D.O. a fost ceva mai ridicata decat de obicei. Nu au fost putine pletele carunte, uneori mai rare sau chiar lipsind cu desavarsire. Dar starea de bine, distractia si mai ales participarea la concert au fost poate chiar mai prezente decat in alte ocazii. Fanii vechi ai trupei Accept, in formula sa initiala cu Udo Dirkschneider la voce, cat si cei care i-au ramas fideli acestuia si dupa infiintarea actualei trupe au avut pentru ce sa se bucure. Au avut parte de-un regal de heavy-metal de cea mai buna calitate, adus de un nume mare, atat de mult asteptat. Si au stiut sa-i faca fata, asa cum se cuvine unei generatii cu o lunga istorie alaturi de muzica rock. S-a cantat, s-a dat din cap, s-a ras, s-a imbratisat, s-a aplaudat, s-a urlat – totul din plin, totul fara nici o retinere – asa cum trebuie sa fie un concert heavy-metal.
In fine, ajungem si la partea principala a serii – concertul celor de la U.D.O., veniti pentru prima oara in Romania. Conform cu tipicul germanic, primele note au inceput fix la 20.45, ora anuntata pentru inceperea concertului. Cum am spus, scena a fost amenajata in mod special pentru concertul lor: extinsa si avand montate afisajul de lumini si “cusca” tobelor, elemente de decor folosite pe tot parcursul turneului Rev Raptor. Imediat dupa au urcat pe scena cei 5 membrii ai trupei: Udo Dirkschneider – voce, Stefan Kaufmann – chitara, Igor Gianola – chitara, Fitty Wienhold – bas si Francesco Jovino – tobe.
Primul soc al serii a fost imaginea fizica a lui Udo, pentru cei (putini) care nu stiu cum arata in realitate: un (aproape) batranel, grasun, scund, reprezentarea perfecta a termenului “bondoc“. Nu ti-ar trece nici o secunda prin cap ca acel omulet, cu burta foarte proeminenta si care-si arata foarte evident varsta, este in stare sa produca acea voce atat de caracteristica si, mai mult, sa tina un concert de peste 2 ore, fara nici o pauza. Impresionant. In ciuda varstei, vocea nu i-a obosit parca deloc si pe tot parcursul concertului nu l-am auzit sa faca nici o gresela, sa-i “scape” vocea in vreun fel – impecabila prestatia lui Udo.
Ceea ce a urmat a fost un regal, un festin heavy-metal. O trupa clasica, deja istorica pot spune, daca luam in calcul si perioada de la Accept. O trupa care a scris bazele curentului heavy-metal, care inca scrie istoria acestuia – si nu sunt deloc vorbe mari, este pura realitate. O trupa care s-a rodat in mii de concerte si care are o prestatie excelenta. Dincolo de toate astea, o trupa care inseamna o gasca de oameni care se bucura din plin ca sunt acolo, pe scena – ca fac muzica, in cel mai curat sens al cuvantului. N-am mai vazut demult atat de multa bucurie, atat de multa pofta de cantat, atat de mult spirit pe scena. Trupa este extrem de bine rodata, se vede si se simte – au momentele clar definite, regia concertului este foarte bine pusa la punct – si la fel de bine executata. Miscarile lor au in spate destula coreografie – dar asta nu se vede pe scena, acolo se vede doar o trupa care-si face treaba excelent.
Au fost multe momente in care toti cei de pe scena (cu exceptia bateristului) veneau pana la marginea acesteia, la cativa centimetri de public – senzatia este greu de pus in cuvinte, cand iti vezi idolii atat de aproape. Cand ii “simti” langa tine, cand isi intind mainile si ating palmele intinse catre ei dinspre sala. Este unul din (putinele) avantaje al concertelor de sala – dar U.D.O. au stiut sa profite de el din plin.
Fiecare membru al trupei a avut ceva special, fiecare a stiut sa-si transmita placerea de a canta acolo, pe scena, impreuna cu acel public. Tobarul Francesco Jovino care in pauze se ridica in picioare peste cusca tobelor, sa fie mai aproape de scena, chitaristul Stefan Kaufmann cu momentele sale aproape lirice cand parca uita de tot ce era in jurul sau, ramanand doar el si chitara, sau cu momentele de joaca impreuna cu Udo cand acesta din urma isi folosea capul (la propriu) pentru a face corzile chitarii sa vibreze. Basistul Fitty Wienhold, care, in ciuda varstei, era prezent pe toata scena si schimba tot timpul priviri, zambete si incurajari cu restul trupei. Nu degeaba l-am lasat la urma pe chitaristul Igor Gianola – acesta a fost pur si simplu sufletul concertului. Prezent peste tot, in orice moment, cu o veselie si-o incantare prezente permanent pe fata lui. Omul asta pur si simplu nu poate sa stea fara sa zambeasca, sa incurajeze reactiile publicului, sa faca ceva, sa participe, sa fie prezent. Poate si pentru ca suntem nascuti in aceeasi zi (:P) dar acest om chiar mi-a lasat o impresie foarte puternica – asa cred ca ar trebui sa arate un muzician care cu adevarat se bucura de muzica pe care o face. La solo-ul de chitara pe care l-a avut na ezitat sa coboare de pe scena si sa faca un tur complet al salii din The Silver Church, sa stea la facut poze, sa schimbe zambete cu cei din public – asta fara sa-si lase chitara nici o secunda.
Repertoriul cred ca a multumit absolut pe toata lumea. Am avut parte de piese atat de pe ultimul album: Rev-Raptor, Leatherhead, I Give As Good As I Get, cat si de pe albumele U.D.O. mai vechi: Dominator, Independence Day, Man and Machine, Living on a Frontline, The Bogeyman. Fara nici un dubiu, piesele vechi, de pe vremea cand Udo era inca la Accept, au facut savoarea serii: Screaming for a Love-Bite, Princess of the Dawn, Neon Nights, Metal Heart, I’m a Rebel si Balls to the Wall au fost piesele la care cred ca toata lumea stia versurile si s-a cantat fara nici un fel de retinere. Este incredibil cum poate sa sune o sala in care toata lumea striga din toate puterile I’m a Rebel sau Metal Heart. Numai pentru aceste doua piese si felul in care U.D.O. au stiut sa le interpreteze si pot spune ca a fost un concert foarte foarte bun.
Am avut parte de toata gama de elemente specifice unui concert clasic de heavy-metal. Am avut parte de-o trupa care stie si vrea sa faca un concert greu de uitat. Iar publicul a simtit asta si a raspuns ca atare. Nu degeaba am avut parte de-un cadou neasteptat – am primit nu doar un bis ci doua – cu Balls to the Wall la al doilea bis si incheiat cu Burning – ce poti sa ceri mai mult? Au tinut un concert binisor peste doua ore, asta in codnitiile in care cu o seara inainte au avut la Sofia un concert si mai lung, care a fost inregistrat pentru un viitor DVD – si nu cred ca a simtit nimeni ca nu erau in cea mai buna forma sau ca erau in vreun fel obositi sau retinuti.
U.D.O. au aratat de ce heavy-metal a avut si are (inca) atat de multi fani. Un concert simplu, curat si, dincolo de toate, sincer. Cred ca multe au de invatat de la un astfel de concert. Cand oare vor reveni?
Lista completa de piese:
01. Rev-Raptor
02. Dominator
03. Thunderball
04. Leatherhead
05. Independence Day
06. Screaming for a Love-Bite (Accept cover)
07. Heart of Gold
08. Vendetta
09. Princess of the Dawn (Accept cover)
10. I Give As Good As I Get
11. Guitar Solo
12. Neon Nights (Accept cover)
13. Break the Rules
14. Man and Machine
15. Drum Solo
16. Living on a Frontline
17. Up to the Limit (Accept cover)
18. Two Faced Woman
19. Metal Heart (Accept cover)
Bis 1:
20. The Bogeyman
21. I’m a Rebel (Accept cover)
Bis 2:
22. Balls to the Wall (Accept cover)
23. Burning
Fotografii de la concert aici.
Credit foto: Rockstage.ro.
Travka in The Silver Church – toti ca unul
Baietii buni si nebuni ne-a vizitat iarasi, in The Silver Church, Joi 10 Noiembrie 2011 . Vizita fiind insa un termen putin prea sarac pentru iuresul de senzatii si emotii lasate in urma de un concert Travka. Dupa ce acum cateva zile au lansat o noua piesa – Iubire – cu tot cu povestea asociata, acum au venit sa ne-o prezinte si pe viu. Tare bine au facut.
Scena a fost decorata in mod special, cu multe voaluri albe desfasurate peste instrumente, peste bucati din scena, pe tavan, peste tot. In fapt albul a fost culoarea serii – pe ecranul din spatele scenei au fost adaugate opt patrate albe, formand cateva grupaje foarte interesante. Desi initial de-un alb imaculat, pe parcursul concertului pe aceste patrate au fost proiectate diverse imagini, distribuite in mod foarte inteligent pe o suprafata sau alta. Desi in spate era un singur proiector care s-a ocupat de aceasta transmisie, imaginile au fost distribuite perfect independent, realizand un foarte placut efect.
Tarziu, (ca de obicei, as putea sa spun) si intr-o sala plina ochi (tot ca de obicei, as indrazni sa spun) cei patru au sarit pe scena fiind intampinati (cum altfel oare?) de o sala plina de aplauze si entuziasm. Desi sunt de ceva vreme in turneu, baietii sunt intr-o forma excelenta asa ca George Gadei – voce, Alexei Turcan – chitara, Misha Galca – chitara, Mizdan – bass si Cristian Chirodea – tobe au facut ca seara sa fie greu de uitat.
Un George parca mai atent, mai alert dar in acelasi timp mai profund. Un Alexei incredibil, inconfundabil, interminabil. Un Mizdan pus pe sotii, pus pe distractie, pus pe joaca. Un Misha vesel si atent mereu catre public. Un Cristian neobosit pana la ultima nota. O Travka ce nu ne-a lasat deloc sa respiram, ce nu ne-a lasat deloc aer si liniste – dealtfel, pentru asta am si fost acolo, toti cei peste 800 de fani.
Daca ar fi sa aleg doar un singur lucru pe care Travka il face extraordinar este modul in care transforma tot publicul intr-o singura fiinta. Cand am auzit aplauzele de dupa prima piesa, fiind si undeva foarte in fata, am incremenit – cele 800 de perechi de palme au sunat ca una – imensa, adanca, puternica. Este un sentiment dincolo de cuvinte. Daca va uitati la pozele de la concert veti gasi multe persoane cu ochii inchisi, cuprinsi de visare. Travka aduce un altfel de traire, o vibratie de care nu vrei sa te desparti. La piesele cele mai cunoscute – Cum te simti, Intr-un fel, Urban Violent, Sunt un erou, Vreau sa simt Praga, Zambetul Tau – cantarea si strigatul celor din jur capatau mai multa forta decat vocea lui George. Este atat de placut sa te lasi purtat de acest val de entuziasm, de bucurie, de traire atat de intensa. Prin versuri, prin acorduri, prin vocea imensa a lui George Gadei Travka face un pic de magie la fiecare concert.
Am avut parte de multe piese noi, semn ca deja viitorul album este aproape – Aici sunt eu, E cineva in orasul acesta, Iubire, Atentie Atentie, Fetele-n luna, Vremea ocheadelor au sunat toate, fara exceptie, superb. Iar publicul deja le stie, dupa cat de multa lume am auzit cantand alaturi de ei – iar cei care nu le stiu deja, le invata de la prima strofa.
La fel de poetic si introvert ca de obicei George ne-a tinut cateva scurte grairi, in stilul lui propriu – intrerupt, reflexiv, neterminat, intrebator. Introducerea piesei Iubire a fost facuta de-un indemn: “Dezobisnuiti-va. Dezobisnuiti-va de traire, de dragoste, de iubire. Pentru a putea iubi, avem nevoie sa ne dezobisnuim de ea“. Frumos spus, merita analizat mai pe larg.
A profitat din plin de-a lungul concertului de o extensie a scenei catre public, loc de care s-a folosit cat de mult. Printre altele a facut si-o vizita prin public, un pasaj de piesa fiind interpretat din mijlocul multimii. Spre final a fost imitat si de Mizdan care n-a mai rezistat si a venit si el in public pentru o scurta repriza de pogo – in picioarele goale .
Bis-ul a fost cat se poate de darnic, cu Vremea Ocheadelor, Zambetul tau, Ceva mi s-a rupt si Ochiul cere lumina. Dar asta n-a fost de ajuns. Desi nu mai speram, publicul nu s-a miscat din loc si intr-un tarziu, obositi si transpirati, deja fara tricouri pe ei, Traka au revenit pe scena. Cadoul oferit pentru insistenta a fost unul minunat – Corabia nebunilor, piesa ce initial nu facea parte din lista de piese. Au facut ca seara sa aiba un final pe masura concertului.
Multumesc Travka.
PS – Din pacate nici de aceasta data n-am avut parte de Inger sedat – ramane sa sper ca ma voi bucura de aceasta piesa la unul din concertele viitoare.
Credit foto: Mahmur.info
