Arhivele lunare: ianuarie 2012
portie de desavarsire
Am gasit acest clip prin peregrinarile mele internautice. Putine cuvinte pot adauga dar va invit, va rog sa va oferiti 20 de minute din viata voastra pentru a experimenta o mica minune. Pentru ca o minune este performanta acestei femei, atat de incarcata de viata, de bunatate, de entuziasm, de tinerete, de talent, de arta, de atat de multa frumusete umana. Este un exemplu a ceea ce pot numai un om implinit.
Sarah Kay: If I should have a daughter … - un moment TED.
Am ramas cu aceasta fraza in minte:
I keep trying, hoping that one day I’ll write a poem I can be proud to let sit in a museum exhibit as the only proof I existed.
Cand vom ajunge sa intelegem puterea acestor cuvinte, cand astfel de ganduri ne vor influenta deciziile, lumea asta va fi cu mult mai frumoasa. Pana atunci, nu putem decat sa continuam sa incercam 
.
PS – imi doresc din tot sufletul sa gasesc si in Romania astfel de reprezentatii de poezie interpretata, caci alt termen nu gasesc pentru a traduce: spoken word poetry. Daca stiti de astfel de intamplari, rogu-va dati informatia mai departe. Multam mult. Pont: pe site-ul ei gasiti multe alte inregistrari video care sunt absolut savuroase.
Link-ul original se afla aici.
confesiunea unui pacatos
Mi-a trebuit multa vreme pana sa ajung sa inteleg. Pana sa ajung sa realizez cat de departe sunt de adevar. Cat de mult m-am indepartat si, mai grav, cat de adanc m-am afundat.
Aceasta este confesiunea unui pacatos. Destainuirea, recunoasterea pacatului de care m-am facut vinovat atat de mult timp. Spovedania cea mai sincera, curata si completa – pentru ca, da, acum stiu, acum o pot spune: sunt un pacatos.
Pacatul de care ma fac vinovat este dintre cele mai grele. Mai mult decat atat, m-am afundat in pacat, m-am insotit de el si l-am luat drept pavaza atuni cand altii au incercat sa-mi deschida sufletul, sa-mi arate ca gresesc. Nu, n-am avut urechi sa-i ascult, am luat drept adevarata greseala in care am crezut cu atata patos. Si am gresit. Aceasta epifanie am primit-o de curand, cand nici prin gand nu-mi trecea indoiala in pacatul meu, cu atat mai putin prin suflet. Primiti dar va rog martusirea mea, spovedania unui amarnic pacatos.
Pacatul de care ma fac vinovat este posibilul. Caci alt termen mai potrivit nu pot sa gasesc. Amar de vreme m-am indoit de mine si de tot ce-i in jurul meu, convins fiind ca totul poate fi mai bun. Ca lumea si tot ce-i in ea poate fi mai buna, mai frumoasa, mai calda, mai … altfel. Ca avem datoria sa ducem toate mai departe. Ca nu putem, nu trebuie sa avem liniste pana cand nu vom trai in cea mai buna dintre lumile posibile. Ca este posibil, ca este in puterea noastra sa aducem acest posibil in realitate. Frumoase ganduri, frumoase indemnuri. Numai ca acest posibil este tare inselator. Se strecoara in cele mai mici amanunte, in cele mai mici ganduri si, mai grav, trairi. Astfel, totul este posibil mai bun. Totul este posibil mai frumos, mai inaltator sau pur si simplu mai placut. Posibil. Totul este posibil. Si niciodata, fara odihna, posibilul nu se termina. Nu se opreste si odata cazut in patima lui, nu te vei mai opri nici tu. Pentru ca totul este posibil, mai putin ceea ce este deja. Pe nesimtite posibil il inlocuieste pe acum. Il indeparteaza, il inchide, il face din ce in ce mai marunt si mai firav. Asa isi dovedeste el nimicnicia, prin falsa comparatie. Ascuzand, naruind acum-ul, posibil devine din ce in ce mai tentant. Si cu atat mai gaunos si daunator.
Dar gata – pana aici. Acum am inteles, mi s-au deschis ochii si sufletul si am vazut adevarul. L-am vazut pe posibil drept ceea ce este el cu adevarat – DOAR posibil. Pacatul meu este ca l-am lasat pe posibil sa-mi inece mintea si sufletul si sa ma faca sa nu mai vad ceea ce, acum, imi este atat de clar. Ca, dintre toate posibilitatile, TRAIM deja in cea mai buna dintre lumi. In cea mai buna dintre lumile existente si asta este ceea ce, eu, am uitat.
Cu cainta vin acum si zic voua – iertati-ma. Nu am stiut, desi de atatea ori mi s-a aratat adevarul. Am avut ochii acoperiti de graba si de valul posibilului. Dar am fost mantuit. Mi-au fost curatate pleoapele, au fost usurate si ridicate si acum vad, cu claritate, unde sunt, unde suntem. N-am idee unde voi fi maine, nici de tine nu stiu ce vei face, cu atat mai putin de voi. Stiu insa ca, dintre toate cele ce se puteau intampla, acum si aici suntem in cel mai frumos loc. Acum si aici traim, iubim, zambim, gandim, oftam, ne daruim si suntem daruiti, SUNTEM. Dintre toate lumile ce au existat in infinitatea de clipe ce au trecut pana acum, dintre toate posibilele de pana acum o milisecunda, traim in cea mai frumoasa dintre lumi.
O lume in care, da, totul este posibil. Dar nimic nu se va intampla daca aici si acum uitam sa traim. Aici si acum, in cea mai frumoasa dintre lumi – acum stiu, acum vad. Acum m-am mantuit si vin sa va zic voua – iertati-ma. Ma caiesc si ma bucur in acelasi timp.
Aici si acum.
cu obida
Mno, ca tot am avut parte de vesti numai una si una in ultima vreme, hai sa mai adaug una. Ca ce mai conteaza?
De fo doua zile il am pe al meu tata internat pentru niste analize. Si am reinceput sa ma bucur de ajutorul sistemului medical din Romania. Boala in sine nu face subiectul acestor randuri, important este ca singurul tratament disponibil este cel de implantare a unui stent. Pentru cei curiosi, aici sunt descrise toate detaliile, inclusiv procedura in sine. Operatia nu-i nici periculoasa (desi in cazul tatalui meu sunt ceva complicatii, ramane de vazut) si nici nu dureaza. Doar costa – si aici voiam sa ajung.
Pentru tratamentul unui pacient care sufera de o boala care-i afecteaza calitatea vietii si-i poate ameninta viata in sine, singurul tratament disponibil se face contra cost. Si nu-i deloc ieftin. Un stent costa in jur de 2000 Euro (tatal meu are nevoie de minim doua), plus sau minus in functie de dimensiunile necesare si, atentie, de calitate. Exista doua tipuri din cate am inteles, unul de provenienta romaneasca si unul turceasca. Nu stiu care-i mai bun sau mai scump. Partea frumoasa este ca aceste costuri sunt suportate, integral, de catre pacient. Cu alte cuvinte, lucram cu materialul clientului. Recapitulez – un om a carui viata ii este potential amenintata, care este asigurat medical si a contribuit la bugetul de stat intreaga perioada activa a vietii, cu sume cat se poate de legale (a lucrat la stat intreaga viata, ca alta optiune nu avea pe vremea “apusa”), este nevoit sa-si achite din buzunar tratamentul.
Exista si o exceptie, o varianta legala prin care poate beneficia de acest tratament in mod gratuit: daca ajunge de urgenta, in urma unui pre sau infarct miocardic, in termen de maxim x ore (unde x era parca maxim 6, nu mai stiu sigur). Deci, ura, avem si optiuni. Putem astepta pana face un infarct, apoi putem sa-l transportam de urgenta pana la Bucuresti (parintii mei locuiesc la aproximativ o ora de Bucuresti, deci suntem norocosi), sperand ca avem salvare la dispozitie, ca drumul nu este inzapezit si ca … poate rezista pana ajungem sa facem radiografia care ne va fi utila la decontare. Caci fara ea, fara aceasta radiografie, suntem buni de plata. Pentru tratament sau pentru … mai bine lasa.
Sau putem sa tacem, sa punem capul in pamant si planurile in cui si sa platim. Ca el se pare ca n-a platit destul, cat a muncit. Acum platim si noi. Si nu cumva imi vine si mie sa ies in piata publica? Numa asa, sa ma descarc, daca altceva oricum nu pot rezolva. Inca, din fericire, nu suntem disperati – avem cum plati. Nu mai conteaza de unde, dar acum avem cum plati.
Stau insa si ma intreb cum o fi sa te afli in situatia asta si chiar sa nu ai de unde sa platesti banii? Sa achiti, cum sa-i zic, taxa de viata? Caci sunt, cu siguranta, destui aflati in fata acestei decizii. Cum o fi? Sa-ti iei tatal acasa si sa te rogi sa-l mai tina bateriile din dotare – ca tu nu ai ce face pentru el. Pana s-or termina si se va stinge lumina. CUM?
din trafic 3
Inca una absolut sideranta, vazut azi in traficul din Bucuresti. Actorii, unul prezent si altul absent, merita un premiu. Nu neaparat pentru actorie.
Aproape de Hala Traian, venind dinspre Piata Unirii, sunt o serie luuuuunga de case. Unele dintre ele au si oleaca de curte. Intr-una din ele, o Dacie papuc, alba. Voia sa iasa in trafic. Numai ca fix in fata intrarii in curte mai exista o masina – un Renault Twingo, generatie mai veche. Cu nesimtire sau neatentie, nu am habar, masina era parcata, pe trotuar, blocand cu eleganta intreaga iesire. Nu stiu de cand se intampla scena, doar ca pana aici, nimic nou sub soarele bucurestean.
Partea interesanta abia acum incepe: respectiva Dacie impingea de zor la micutul Renault. Fara nici o retinere. Un al doilea individ se asigura ca nu trece nici o masina si-l coordona pe soferul daciei. Am ramas interzis. Unu pentru ca inseamna distrugere de proprietate – doi pentru ca pe acea bucata de drum, banda de circulatie se suprapune cu sinele de tramvai. Deci si prin urmare, daca ei ar fi reusit sa impinga masina pana in strada – si altfel nu aveau cum sa scoata Dacia din curte – atunci in mod invariabil ar fi blocat tramvaiul. Sa nu mai spun ca nici Dacia nu avea nici un fel de protectie, deci la final ar fi iesit si ea cu botul destul de sifonat. Iar scena nu era deloc in gluma – am trecut destul de incet si am vazut clar cum Renault-ul a fost miscat cativa zeci de centimetri.
Alte comentarii nu mai am zau. Doar ca in tara asta poti pati multe, dar sa te plictisesti, niciodata.
in spatele protestelor
Sunt deja cateva zile de cand lumea online este plina de opinii, pareri, militanti, glumeti, ironici si asa mai departe. Ma bucur ca a trecut valul initial si ca, la fel ca si pe strada, lucrurile au inceput usor usor sa se aseze. Dupa inceputul in (prea multa) forta, dar necesar se pare, acum totul a devenit mai apasat. Mai putin intens dar, cel putin aparent, mai durabil.
Asa ca am profitat de linistea asta si am cautat sa vad ce se afla in spatele protestelor si a protestantilor. Ce se afla dincolo de reflectoarele televiziunilor, de zgomotul generatoarelor pentru carele de filmat care fac mai mult zgomot decat manifestantii. Ca in orice grupare heterogena, protestantii de la Universitate sunt cu totii fascinanti.
Dupa socul initial, in care nu ma simteam deloc in largul meu, nestiind la ce sa ma astept, neavand experienta unei manifestari publice, personajele si intamplarile au inceput sa apara. Le enumar intr-o ordine complet aleatorie si fara nici o cronologie, nu mai stiu care anume in ce zi sau la ce ora s-a petrecut.
- doi tipi, in jur de 28 de ani, unul cu aspect de intelectual de clasa medie, cel de-al doilea de baiat cu care n-ai vrea sa imparti tramvaiul. Initial l-am privit putin suspect, avea si un baner mare, strans insa. Apoi am auzit discutia – asezata, pe teme politice, disecand ultimii 10-2 ani de pe scena politica romaneasca. “Da, l-am votat pe Basescu inainte, atunci promitea ceea ce toti aveam nevoie.” spunea baiatul cu banerul. O spunea calm, apasat, fara sa-si ceara scuze, fara sa-i para rau – stia ca a facut cel mai bun lucru pe care l-a putut face. Acum insa, era la manifestatie, impotriva aceluiasi personaj
- doi parteneri de discutie, impartind tehnici de pescuit 
; dezbaterea era foarte aprinsa, cu argumente puternice de ambele parti
- un grup de oameni trecuti de 50 de ani, discutand aprins. Despre comunism, revolutie, activisti politici. Despre cum vinovati sunt si acei mari democrati care, in anii 90, ar fi putut sa faca ceva si n-au facut. Care n-au avut curajul si daruirea de se implica, chiar si prin “infiltrarea” in partidele mari de atunci, pentru a le putea transforma din interior
- jandarmi, in grupuri de 5,6, 8, discutand intre ei, in timp ce parcurgeau cu privirea grupurile de oameni din zona. In grupuri mai mici, de 2-3, se plimbau printre manifestanti. Nu am vazut nici o interactiune care sa-mi atraga atentia, nici vizuala nici de alt fel
- “mai stam? suntem deja de-o ora aici”, spune o fata cu niste ochi mari si albastri, catre prietenul ei. Din ton si mod de exprimare, se poate intrevede o intelegere prealabila, de genul: “trecem putin pe acolo, stam si noi un pic, nu mai mult de-o ora”. Au mai stat, nu stiu cat dar n-au plecat imediat
- o tanara in jur de 25 de ani, alaturi de mama ei (sau o alta persoana mai in varsta). Mama scanda cu mult zel, cu multa obida. Ar fi scandat in acelasi ritm si tanara dar protestele ii erau de multe ori innabusite de-o tuse rebela. Totusi nu renunta, dupa ce-i trecea tusea, relua
- un prieten, trecand la doi pasi de mine, fara sa ma vada sau sa ma auda cand l-am strigat. De inteles, avea camera foto in mana si “cauta” prin multime
- pe-o baraca, chiar langa strada, cativa tineri agitand drapeluri si lozinci. Mai apare inca unul, urcandu-se alaturi de ei, cu o lozinca adusa de-acasa, dar este oprit de catre unul din cei de acolo, oferindu-i in schimb o alta, pe care o aveau cu ei. La final, toti se agita si scandeaza
- un tanar cu o porta-voce, ma mira ca inca mai poate sa deschida gura, faptul ca mai poate vorbi este o minune. Pregatit cu multe lozinci, este cel care da tonul multimii de la fantana. Pe langa lozincile pregatite de acasa, preia cu zambetul pe buze si “dedicatii” – adica lozinci propuse de cei din multime
- multi, foarte multi oameni sariti de 60 de ani. Cred ca media de varsta era considerabil mai mare in multimea din fata TNB-ului, pe cand la fantana preponderenti erau tinerii (studentii)
- un tanar, in jur de 20 de ani, reprezentand o copie adaptata a lui Che. Cu tot cu sapca specifica, scanda si sarea alaturi de multime
- biciclete, cam putine si timide, dar am numarat vreo 5-6 pe seara, in medie, cu sau fara proprietar atasat
- interviuri, peste tot camere de filmat, care de filmare, echipament, cabluri, regie, etc. Dubele in care se afla echipamentele fac un zgomot asurzitor si sunt foarte aproape de “actiune”
- mesajul cel mai des auzit “Fara violenta” completat de o disociere clara si ferma de huligani si de ce s-a intamplat in primele doua seri
- al doilea mesaj ca si frecventa a fost cel legat de manipulare “Suntem indignati / Nu manipulati”
- multe, extrem de multe lozinci, atat de diverse incat este imposibil sa le poti retine
- pe statuia din fata TNB-ului, un domn trecut bine de 60 de ani, imbracat in haine camuflaj (de pescuit sau vanatoare) statea cocotat in bratele unui personaj feminin, cu o pancarta ce-l mentiona ca fiind sosit din Constanta
- putini, foarte putini oameni incrancenati – majoritatea erau relaxati dar determinati
- foarte multi, in special tineri, veniti “in treacat” – mergem si noi pe la protest, stam putin si apoi plecam la o cafea/bere – cam asta era atitudinea
- au fost momente in care lumea sarea – si desi multimea nu era atat de mare ca numar, senzatie de cutremurare a pamantului in acele momente este cu adevarat impresionanta. Am ramas mut cand am simtit asta – te face sa te gandesti la forta unei astfel de multimi
- un “baiat”, in mod evident provocator, cel putin prin aspect, oprit undeva in dreptul bisericii de langa Coltea si interogat de catre jandarmi – scena vazut din mers, nu stiu cum s-a finalizat dar in atitudinea jandarmilor nu era nimic agresiv
- multi, foarte multi, prea multi jandarmi – oriunde te uitai le vedeai costumele negre, cu protectiile asociate
Din spate, cam asta am vazut eu. Din fata, stiti, gasiti pe toate canalele de comunicare.
Lozinca ce mi-a placut cel mai mult: “Singura solutie / Propria Evolutie”.
PS – am uitat inca doua, care mi-au placut mult:
- in fata grupului statuar de la TNB era afisate pancarte pe care scria Agora
- am vazut o pancarta facuta dintr-o punga de cadouri – inca mai avea eticheta si sforile pe post de maner.
