N-am apucat sa zic prea multe dar pe fuga, printre planuri si alergaturi, am reusit sa ajungem cateva zile in Vama. Scurte, putine si prea reci, prea ude, prea fierbinti sau prea aglomerate – dar totusi in Vama.
Acolo unde acum cativa ani, cand am ajuns prima oara, cu picioarele in nisipul si praful de pe strada mare spuneam ca sunt acasa. Acum insa mi-e cam/prea greu sa mai spun ca-s acasa dar cumva, asa, in ultimele ore petrecute acolo, a avut ea grija sa-mi aduca aminte ca inca este un loc unic. Ca inca acel rasarit ramane Rasaritul. Ca Bolero-ul este acolo pentru un motiv.
Asa ca trec peste alte plangeri si lamentari si va arat cateva poze de acolo, de la Rasarit, de la Bolero.
Si ca sa mai treaca oleaca reveria, sa va arat care sunt consecintele unui cort fara foaie exterioara 
.
Revin cat de curand cu poze si povesti dintr-o tura de-o zi, scurta dar intensa, pe malul bulgaresc. La o aruncatura de bat de Vama Veche am gasit liniste, caldura, zambete, apa de cristal si o mare fara de fund – a meritat sa stam pentru asta cateva ore bune in soare, va spun din tot sufletul.
Intr-o tara in care simplul fapt sa merg pe strada, pe bicicleta sau ca pieton devine un risc, sincer, simt ca incep sa obosesc. Simt cum toata energia – si n-a fost putina – investita in a crede si a pune umarul, atat cat imi este posibil, pentru a face zona asta de lume mai calda, mai curata si mai frumoasa mi se scurge usor usor printre degete – sau printre dinti, scrasnind cateodata de neputinta. Si de frustrarea unui om care nu cere altceva decat normalitate – decat firesc.
Haideti sa ma explic si sa-mi explic vorbele spuse cu obida mai sus. Imi cer scuze pentru calitatea si continutul relatarii ce urmeaza, am sa folosesc cuvintele asa cum au fost ele spuse, fara a le cenzura in vreun fel – de ambele parti. Deci limbajul va fi foarte explicit – daca nu doriti sa cititi anumite expresii vulgare ale limbii romane, va puteti opri aici. Multumesc.
Dupa o superba intalnire aseara in Parcul Izvor cu un grup extins de prieteni si amici pentru a ne bucura impreuna de-o seara de vara si a ne zbantui in diverse sporturi (volei, badminton, rugby, fotbal, etc – am sa revin sper la povestea asta) am purces agale catre casa, spre inserat. Obositi si dupa o zi lunga, de inceput de saptamana, am pedalat in doi, impreuna cu domnisoara mea cea draga, la o prelungita plimbare de seara. Numai ca finalul nu avea sa fie chiar placut – si nici vesel.
Pe parcursul drumului am avut parte de:
- Faaaaa, vezi ca ai facut clabuci la pizda – spus din trecere, de pe geamul din spate al unei dacii nova rosii, undeva in zona Podul Constanta. In masina patru specimene muncitori necalificati, dupa vorba, dupa port. N-am apucat sa-i ajung din urma, au avut grija sa-si arunce vorbele din mers.
- Cateodata, imi doresc pur si simplu sa dispar. Ca femeie, sunt momente in care nu vrei sa existi – spus de ea, dupa ce am lasat-o 5 minute singura in afara unui magazin aflat in centrul orasului Chitila. Nu mi-a explicat de ce, n-am insistat. Voiam sa ajungem cat mai repede acasa.
Cum a treia oara e cu noroc, la nici 1 Km distanta, cu mai putin de 100 m de primaria Chitila, vad urmatorul scenariu:
Protagonisti: o masina parcata pe trotuar (Seat Leon galben, numar de inmatriculare B 999 YCA – cred, nu mai sunt sigur de litere) si paralel cu ea, in mijlocul benzii, o alta masina, un Audi A4 negru (nu i-am retinut numarul de inmatriculare din pacate).
Scena: un drum cu o singura banda pe sens, curba dubla fara vizibilitate, linie continua, evident. Adica un loc unde nu ai voie si nici cum sa depasesti. Este foarte riscant.
Cele doua masini nu pareau a fi oprite de doar 1 minut (nu ca ar fi fost normal nici atat) sau ca ar intentiona sa se deplaseze. Ca sa fie scena completa, din spatele nostru venea un TIR maricel, apropiindu-se incet dar sigur. Pentru o imagine mai buna, acolo de obicei TIR-urile nu ma depasesc nici cand sunt cu bicla, asteapta sa ia putina viteza, fiind usor in urcare iar strada fiind destul de ingusta. Oricum, nu-i nici o placere cand trec zecile de tone pe langa tine, la cateva zeci de centimetri. Mno, acolo s-au gasit ei sa se apuce de povesti. Fix acolo.
Cum eram in spate, ii spun ei sa depaseasca, ar fi avut timp. Din cauza galagiei si a vantului nu m-a auzit asa ca a oprit in spatele masinii negre, eu depasind-o pe partea din stanga. Cam in acelasi timp a venit din spate si TIR-ul – deci eram in paralel cu masina neagra, in mijlocul strazii, iar din spatele meu se apropia un maldar de fiare. Placut, cat se poate de placut.
Avand si proaspete in memorie evenimentele anterior mentionate plus o iritare nativa fata de cretini si nesimtiti, am izbucnit si am strigat, in timp ce depaseam:
- Vezi ba ca ai blocat toata strada, in pula mea – da, eram si nervos si in acelasi timp voiam sa fiu inteles asa ca am vorbit pre limba lor. In acelasi timp, ii faceam semne catre cap, sa inteleaga poate ca nu-i tocmai intreg.
TIR-ul nu a facut decat sa claxoneze lung si sa-si vada de drum. Deh, ce treaba avea el. Desi, daca in timpul depasirii ar fi venit tare o masina de pe contra-sens, s-ar fi lasat cu multe fiare indoite si probabil mult sange – din fericire n-a fost cazul.
Dupa ce am depasit iar TIR-ul a trecut, am oprit uitandu-ma in spate sa vad ca ma ajunge si domnita din urma pentru a ne continua drumul. Numai ca in loc de a o vedea pe ea am vazut audi-ul negru venind paralel cu mine:
- De ce mortii ma-tii ma injuri ba?
- Nu te-am injurat, ti-am urlat ca ai blocat toata strada, tu nu vezi unde ai oprit?
- Fu-ti gura ma-tii de barbos jegos, ma fut in barba ta. Urmat de o flegma, peste amicul care statea pe locul din dreapta, catre mine.
- Tu de ce injuri?
- Baga-mi-as pula in fata ta de barbos, vrei sa-ti sparg dintii? Zii ma, vrei sa te las fara dinti?
Moment in care am inteles ca nu are sens sa continui monologul. Am inceput sa pedalez iar el la un metru in spatele meu. Intentionat am mers incet – unul in caz ca ma lovea din spate sa pot sa ma redresez si doi pentru ca nu fugeam in fapt. A venit dupa mine si a tras in diagonala, catre bordura, in asa fel incat sa ma forteze sa opresc. Totul insotit de o noua flegma, de data asta a amicului de pe locul din dreapta – poate pentru ca avusese parte de gustul primeia, nu stiu exact dar s-a simtit dator sa participe si el la discutie. Doar ca ei nu s-au gandit ca o masina poate fi ocolita si prin spate iar o bicicleta vireaza mult mai strans decat o masina. Drept pentru care am intors de ghidon, hotarat fiind sa o sterg catre politie – care era la mai putin de cateva sute de metri.
Numai ca in acel moment am vazut-o pe ea, 10 metri mai in fata, asistand inghetata la tot acest spectacol. Am inghetat si eu intelegand, prea tarziu, la ce risc imens am expus-o – fara sa ma gandesc la acest lucru. Drept pentru care am depasit pur si simplu masina neagra si am continuat drumul. Multumit ca cei din spate nu au continuat incidentul.
Nu am reusit sa retin numarul de inmatriculare al masinii negre si dupa toata povestea asta, odata ajunsi acasa, nu am mai avut energie sa ies iar si sa ma intorc la politie. Pur si simplu nu am mai putut s-o fac. Procentul de incredere in rezolvarea cumva pozitiv al acestui incident nu este atat de mare incat sa ma fi motivat sa continui. Nu am mai avut energia si nici motivatia sa mai fac nimic altceva.
Aceasta este povestea, acestea sunt faptele. Poveste care a reusit sa ma consume energetic in mod incredibil de sustinut si de profund. Va las sa judecati voi, eu alte comentarii n-am. Si incep sa cred ca nu-si mai au rostul. Simpatica a fost solutia oferita astazi de o cunostinta, dupa ce i-a relatat cele de mai sus – pai simplu, nu mai mergeti cu bicicleta. Mda, draga noastra Romanie, are solutii pentru toate. Iar maine nu vom mai merge … si punct.
De sapuneala luata acasa nu va povestesc acum, o las pentru un articol viitor. Nu de alta dar chiar este o experienta din care reies multe idei … interesante.
Da da da, am gasit fericirea. Acea fericire deplina, completa, definitiva. Cu acte in regula, cu tot ceea ce trebuie. Mai oficial de atat nu se poate. Iat-o:
Adresa insa ramane secreta. Nu spunem nimanui, nici sub amenintarea cu vatamare fizica, morala sau spirituala. Nimic 
PS – Acum e clar de ce iubesc asa de mult bicicleta? Uite unde m-a adus 
Dap, am facut-o si pe asta 
Un 1 de Mai sarbatorit, clasic si banal, in Vama Veche – dar cu o mica diferenta – de data asta am ajuns acolo calare in saua bicicletei, tot drumul, mai exact 301 de Km pedalati din Bucuresti pana in Vama. A fost greu dar zau ca a meritat absolut fiecare efort facut. Cei care mai arunca un ochi si pe retelele de socializare stiu prin ce peripetii am trecut dar am sa reiau si aici, sper cat mai in detaliu, cele patru zile ale acestei minunate nebunii.
Dupa toata nebunia cu organizarea, pentru care le multumesc mult lui Iulian Barbuceanu si lui Gabriel GMC care s-au ocupat de mai toate detaliile tehnice ale turei, in dimineata de 28 Aprilie, la ora 6.30 (si un pic) ne strangeam cu totii la iesirea din Bucuresti. Dupa doar o ora de somn, eram numai bun de taiat lemne, la cat de mult entuziasm si adrenalina aveam. Orice as face, imi este clar ca in noaptea dinaintea unor iesiri de genul asta trebuie sa-mi iau ramas bun de la somn. Fac ce fac si las mereu foarte multe de finalizat pe ultima suta de metri dar chiar si de n-ar fi asa, tot n-as putea dormi, stau ca pe ace Asa ca am purces la drum carpit de somn, sa ma intalnesc cu Cezar pentru a-i preda bagajele. Am avut noroc ca l-am ascultat si ca bicla mea a avut loc in Scooby Doo (detaliez imediat ), asa ca am scapat de traversarea orasului la prima ora – a prins bine
Buuuun, asa se face ca trupa de mai sus, care mai de care mai adormit dar si dornic de duca, s-a adunat la punctul de plecare si de intalnire cu masina de suport. Caci aceea este Scooby Doo, dubita care alaturi de Cezar si de de Adina ne-a fost inger pazitor de-a lungul traseului si care ne-a carat bagajele cele mai grele si voluminoase. Saracuta a avut multe de carat si de indurat pe tot drumul dar pana la final si-a facut datoria cu brio – multe multumiri. Tot ea este cea care a dat un plus de farmec expeditiei, culoarea fiindu-i deja iconica pentru cam toti din trupa – cum vedem portocaliu, cum stim ca ne asteapta o pauza placuta
Aveam planuit ca in prima seara sa campam la Manastirea Dervent, la aproximativ 130 Km de Bucuresti. Destul de mult si indraznet, asa cum aveam sa aflam. Pentru ca desi per total am avut parte de vreme buna (adica nu ne-a plouat prea tare/mult) vantul ne-a fost insotitor vajnic pe tot traseul. Vorba lui Iulian, acum daca iesim la o tura si nu bate vantul o sa avem probleme in a merge cu o viteza cat de cat decenta Sincer nu ma asteptam sa ne tina atat de mult in loc dar asta e, am redus ritmul si ne-am vazut de drum. Inca de la inceput ne-am impartit in doua grupe, cei care au folosit avantajul masinii de transport si au mers cu un ritm mai sustinut si cei care si-au carat singuri toate bagajele, un grup de 6 biciclete care au mers mai incet si pe un traseu usor modificat. Ne-am re-intalnit insa in aproape fiecare seara cu totii.
Prima pauza mai lunga, pentru regrupare, am facut-o in localitatea Calareti, judetul Calarasi. Pana acolo, in ciuda vantului destul de sustinut, ritmul a fost relativ bun, cu o viteza medie de pedalare de aproape 21 Km/h (20,8 mai exact). Dupa o gustare binevenita am avut marele noroc sa dam peste o cafea absolut excelenta, facuta de o doamna foarte amabila la Cafe-Bar-ul din localitate. Si cand spun excelenta nu exagerez cu nimic – o cafea facuta cu draga inima. Care a mai costat si 1,5 lei, de nu ne venea sa credem
Dupa Calareti, grupul mare a inceput sa se imparta usor in cam trei grupuri mici, fiecare cu ritmul sau. Portiunea Calareti – Lehliu am facut-o in ritm destul de sustinut si chiar cu vantul destul de puternic, senzatia de drum liber si libertate si-a facut din ce in ce mai puternic loc in suflet. Deja eram trecut de toate grjile si emotiile plecarii, nu mai aveam de facut decat sa ma bucur de drum. Ceea ce am si facut, din plin
Urmatoarea pauza lunga a fost facuta la Lehliu Gara, pauza care s-a transformat in cea principala a zilei, avand in vedere ca in Plevna nu prea aveam unde sa mancam. Deja aici nu mai eram in efectiv complet, Iulian alergand ceva mai tare decat plutonul a vrut sa-si pastreze ritmul din zilele anterioare si era deja cu multi Km in fata, sarind peste pauze. L-am mai recuperat abia la intrarea in Calarasi.
Dupa Lehliu, adica dupa un pranz mai mult decat consistent, a urmat o sosea luuuuuunga si batuta de un vant din ce in ce mai indaratnic. Plus o veste proasta, venita exact atunci cand prinsesem ritmul drumului mai cu drag – Scooby Doo avea probleme si inca unele grave. Din motive necunoscute, undeva pe drum si-a pierdut o piulita – desi nu pare grav, fara acea piulita (anume cea de la planetara spate-dreapta) nu putea continua drumul.
Ce-i de facut, masina era imobilizata la cativa Km de Calarasi iar noi la mai bine de 30 
Prima idee (si singura buna) a fost sa o contactam pe Andreea Badragan, ea fiind de fel din Calarasi si stiam ca parintii ei locuiesc acolo. Si tare bine am facut, ajutorul oferit de catre tatal ei fiind salvator la propriu. Dar am sa revin la patania lui Scooby Doo cat de curand.
Dupa ce am aflat vestea, cum nu puteam face mare lucru la distanta, am dat bice cat am putut. Numai bine ca fix atunci a inceput sa ploua Nu tare dar suficient cat sa-mi treaca plictiseala de drumul lung privind la picurii care mi se scurgeau de pe casca Partea buna insa a fost ca in acelasi timp s-a mai oprir si vantul, asa ca a fost cred bucata de drum cu cel mai mare spor ca si distanta acoperita. Dar n-am sa uit curand cei 7 Km care se tot anuntau pana in localitatea Visini (unde voiam sa fac o pauza scurta de recuperare) si care nu se mai terminau (printre altele si pentru ca sunt doua borne kilometrice diferite pe care scrie ca mai sunt inca 7 Km pana in Visini ). Dar sincer mi-a prins bine acel sprint solitar, mai ales ca in drum am tot depasit alti biciclisti, localnici, care-mi raspundeam cu placere la salut. In zona aceea chiar se merge mult cu bicicleta, zau asa
Intr-un final, pe la 5 si ceva, am ajuns langa Scooby Doo, la cativa Km de Calarasi si aproximativ 15 Km de localitatea Chiciu, unde urma sa traversam cu bacul. Cam rupt dupa vantul infruntat dar dupa cum aveam sa aflu, inca mai era loc de pedalat
Continui insa povestea intr-un articol viitor, sa va spun cum de ne-a aflat tot judetul Calarasi ca avem probleme cu masina si cum este sa dormi pe malul Borcei, sub cerul liber
Fotografii din cele 4 zile de expeditie gasiti in albumul de aici.
Dupa aproape 300 de Km, cu bicicleta de la Bucuresti la Vama Veche, amandoi ne racorim rotile in mare Inca un vis implinit
Actualizare – povestea pe larg incepe aici cu ziua 1 (partial )
Dap, am vazut si eu. Imi pare rau ca nu si-a pastrat intentia initiala si ca a dat inapoi asa de rap
http://www.manlymen.ro/?p=279
Au sters articolul, il gasesti la http://uli.ro/?p=8970
Da, din pacate nu numai ca stiu, am fost si noi destul de afectati de aceasta "epurare". Care inca i
Totusi, dupa afirmatia lor "THE CORPORATION is Canada's most successful documentary" si dupa premiul
© COPYRIGHT: In afara cazului in care este specificat in mod expres altceva, toate textele si fotografiile aflate pe acest site sunt proprietatea autorului si nu pot fi folosite integral sau partial fara permisiunea acestuia
