Chiar daca acest pusti – Jeff Bliss, din Duncanville, Texas - are doar 18 ani, in mai putin de doua minute reuseste sa tina un discurs memorabil despre ce inseamna educatie, pedagogie si per total dovedeste scurt si la obiect ceea ce inseamna sa fii un Cetatean.
Ceva mai multe detalii despre discursul lui Jeff Blis, Duncanville, Texas, puteti gasi aici.
Eu unul nu ma satur sa-l ascult. Este un orator excelent, chiar daca nu are atat de multa experienta in spate. Mai mult, este un elev prin propria alegere – a renuntat la scoala pentru o perioada si apoi tot el a decis sa revina, descoperind insemnatatea educatiei pe termen lung. Da, este mai matur decat colegii lui (cu aproximativ 2 ani) dar prin discursul sau, prin ideile si mai ales modul in care le-a sustinut arata o maturitate emotionala si civica superioara chiar si profesoarei sale.
Acest elev ar trebui promovat si incurajat in a-si cizela talentul de orator. Iar profesoara ar trebui concediata instant, pentru lipsa totala de decenta fata de opinia propriului elev. Practic a reactionat ca un puber frustrat, in loc sa caute sa inteleaga opiniile elevului sau Jeff Bliss si sa poarte un dialog cu acesta. Foarte amar gustul lasat de non-reactia profesoarei.
Insa pustiul are acea scanteie de om care poate porni revolutii. Si daca-si va pastra actuala atitudine, chiar imi doresc sa ajunga sa porneasca cel putin una. Felul in care vorbeste, patosul cuvintelor sale, energia imensa provenita din sublimarea frustrarii asupra gaurilor din sistemul de educatie – frustrare justificata, in mod evident, de starea de fapt – totul duce la un discurs, cum spuneam, memorabil. Inclusiv gestica este adaptata cum nu se poate mai bine.
Imi pare rau ca cei din sala, colegii sai, nu au reactionat pe masura discursului lui Jess. Mi-ar fi placut sa-i vad intelegand, simtind momentul si aplaudandu-l fara retinere. Dincolo de asta, finalul este absolut demential:
“You’re welcome! And if you would like, I’ll teach you a little more so you can actually learn how to teach a freaking class, because since I got here, I’ve done nothing but read packets; so don’t try to take credibility for teaching me jack.”
Cum spuneam, pur si simplu nu ma satur sa-l ascult. Dovedeste ca, poate, mai avem o sansa.
When the area of Glacier National Park was first visited by naturalists in the late 1880s, it contained over 150 glaciers; now there are only about 35 left, mostly at just a fraction of their first-reported size
J. Diamond, Colapse (In citatul de mai sus e vorba de statul Montana, USA)
Citesc si ma ingrozesc – suntem atat de pierduti in fata naturii si facem atat de multe greseli incat zau nu vad ce sanse avem pe termen lung… Cartea asta (si nu numai) este un pomelnic de dat cu stangu-n dreptu’, in cele mai multe cazuri perfect constienti de consecinte (cel putin cele evident-imediate). Si totusi nu invatam nimic…
Este plina presa de articole si dezbateri pe tema Rosia Montana si mineritul cu cianuri, avem jde discutii despre fracking – asta in conditiile in care cei care le prezinta ca fiind mana cereasca pentru noi sunt fix cei care au fost alungati de la ei de acasa, cu interdictia de mai face astfel de exploatari (sau cu reglementari atat de aspre incat le fac ne-rentabile). Si totusi astfel de “afaceri” continua fara jena.
Nu, sincer nu cred ca ne mai facem bine. Nu mai avem timp sa facem asta elegant, fara consecinte majore – si mai ales dure. Daca ne-om mai face bine vreodata, intr-un mod cat de cat semnificativ, asta se va intampla numai in urma unor evenimente extreme. Evenimente care in nici un caz nu vor fi pasnice si care vor avea consecinte prea mari asupra unei populatii care nu le merita sub nici o forma.
As vrea sa cred altfel da’mi da destul de grav cu virgula. Ne trebuie o zguduire masiva – si chiar nu cred ca vom scapa doar cu doua linii la palma si-o nota scazuta la purtare, zau nu. Mai trist e ca, daca chiar nu reusim sa invatam nimic din atata amar de istorie adunata in spatele nostru, apai ne cam meritam soarta.
De vreo doi ani deja am in biblioteca, primita cu drag de la prieteni, deja vestita carte a lui Mihai Barbu – Vand kilometri(de fapt o am chiar in dublu exemplar ). De multe ori ne-am privit, eu si ea (cartea ) si ne-am trimis ocheade. Dar, din motive ce tin mai degraba de cat de pregatit eram eu pentru ea, decat de pregatirea ei pentru mine, am tot amanat intalnirea. Ba chiar si prezentarile, caci n-am avut nici macar curajul s-o frunzaresc, asa, cat sa facem introducerile in mod oficial. Nu ma simteam pregatit pentru ea si acum mai mult ca oricand sunt convins ca am avut dreptate.
De ceva vreme insa, prin viata personala au inceput sa se mai alinieze cateva dintre stelele mele norocoase, asa ca am inceput sa prind curaj. Ne-am apropiat si de putina vreme ea si-a gasit loc pe lista scurta de pe noptiera – cartile ce urmeaza sa le citesc intr-un viitor deja concret. Asa se face ca ieri, dupa o perioada cam foarte agitata si frant fiind, din punct de vedere fizic, n-am mai avut energie sa-mi gasesc sau sa-mi creez propriile aventuri. Asa ca mi-am luat inima-n dinti, am respirat adanc si… am deschis cartea.
Uauuuuuuu – stiti efectul acela din filmele fantastice, in care personajul este atras, ca intr-un vortex, printr-un portal inter-dimensional, intre paginile unei carti? Fix asa m-am simtit. Cartea asta m-a luat de gat de la primele pagini si a dat cu mine asa de tare de pamant ca inca nu prea mi-am revenit (dovada acest articol, pe care-l scriu tocmai ca sa „potolesc” un pic vartejul creat in mine). Are un ritm care te doboara, pur si simplu nu apuci sa mai zici nimic. Trecerea intre capitole o pot vizualiza ca iesirea de dupa o scufundare indelunga, cand plamanii iti urla efectiv dupa aer si intr-un final ajungi la suprafata si aspiri cat poti de tare aer. Iar apoi zbang, iar la fund, ca incepe urmatorul capitol. N-am reusit s-o las din mana. De la prima la ultima pagina, habar n-am cand a trecut timpul dar stiu ca era dimineata cand intr-un final am inchis cartea, ajuns impreuna cu Mihai la destinatie. Chiar si atunci nu aveam somn – cum sa dormi dupa asa ceva?
Pana si fotografiile, superbe prin continut, sunt redate perfect. Desi initial am marait referitor la calitatea foto a paginilor (cele mai multe sunt destul de “zgomotoase”), pana la urma am inteles ca aspectul nu putea fi decat intentionat. Cumva, impreuna cu randurile, transmite foarte bine starea de tensiune, de oboseala pe care ti-o poate crea drumul. Si cu atat mai mult ajuta la a te simti acolo, in sa, langa Mihai si Doyle (motorul sau).
Aventura lui Mihai este, aparent, simplu de descris: calatorie solitara, pe motor, din Romania pana in Mongolia si retur. Mda, cam aici se termina insa si partea „simpla” din toata nebunia asta frumoasa. Iar felul de a scrie al lui Mihai, desi fara valente de romancier pretentios, efectiv te pune in sa, langa el. Este fara greseala un jurnal de calatorie ce se apropie de perfectiune. Am parcurs, alaturi de el, 20.000 de kilometri prin nu mai stiu cate tari. Mi-e foarte foarte greu, desi chiar incerc, sa ma desprind din lumea evocata de el. Sunt atat de multe amanunte, de personaje meteorice, de trairi, de intamplari diferite, atat de mult frumos in aceste pagini incat pur si simplu nu ma pot reintoarce. Mda, asa cum ziceam, am avut dreptate sa aman cartea asta – acum nu multa vreme efectul ar fi fost si mai dureros sau cu siguranta mai puternic.
Chiar daca nu sunt neaparat de acord cu modul de abordare al lui Mihai (eu n-as aglomera atat de multe destinatii intr-un singur drum, pe un timp asa de scurt), totusi aventura lui este absolut minunata. Intr-o lume in care totul are un scop bine definit si delimitat, in care trebuie sa fim „eficienti” si „productivi”, omul asta a avut curajul sa plece la un drum infernal, fara sa stie nici el motivul. Poate, la final, asta a fost de fapt si motivul calatoriei: sa afle de ce si-a dorit-o atat de mult.
Am inchis cu emotie si teama cartea, usurat pe de-o parte dar cu atat mai plin de ganduri, pe de alta parte. Eram, fizic, extrem de obosit, atat de puternica a fost prezenta lui Mihai si a lui Doyle. Si pentru ca tot nu puteam dormi, am vizionat si un film care, desi cu cateva zeci de ani mai vechi, nu-i cu nimic mai prejos: Jeremiah Johnson, 1972, in regia lui Sydney Pollack. Mda, nici ca puteam face o alegere mai buna: alta aventura care te atrage si te poarta intr-o lume puternica, cateodata nedreapta dar extrem de captivanta. Un alt erou care intoarce spatele unei societati ce-si pierde carma si gaseste o alta lume, mai rarefiata, mai rece si mai distanta, dar cu atat mai captivanta.
De ce am scris randurile de mai sus? Pentru ca, desi in tot acest timp n-am iesit fizic din perimetrul locuintei mele, aventurile traite subiectiv au fost atat de puternice incat, fara sa gresesc, pot sa afirm ca am avut un week-end cat se poate de bogat. Mai exista oare cineva care se indoieste de puterea unei carti bine scrise?
Mi s-a tot intamplat in ultima vreme (cu bataie mai lunga, ce-i drept) sa ajung din vorba-n vorba sau mai direct sa iau la purecat unii dintre cei apropiati mie. Apropiati dar nu chiar din cei de zi cu zi, mai ales dupa mutare, mai greu cu tinut pasul. Oameni pe care-i stiam ca le merge nu bine ci chiar foarte bine. Impliniti, cu “succesuri”, tot tacamul. Veseli, incantati si plini de verva. Sau nu…
Dupa cateva discutii mai mult sau mai putin serioase, aflu ca de fapt lucrurile nu stau chiar asa. Ca aia nu prea e bine, ca acolo nu prea merge, ca ea/el de fapt n-a fost alungat/a ci mai degraba invers si tot asa. Si eu stau ca prostul cu gura stramba si-ntreb drept: pai si, de ce n-ai zis nimic? De ce astepti pana ustura tare ca sa versi? Stau ca vitelul si compar cele stiute, multe din sursele clasic -moderne de socializare mai mult sau mai putin on-line, si vad ca nu se pupa. Ba, da deloc. Si eu care ii invidiam sincer pe unii dintre ei. Ca uite cat de bine s-au legat treburile, in fine au ajuns sa faca aia si aia si pe dincolo, chiar asa cum isi doreau de ceva vreme. Ce bine de ei. Si cand colo, hop leopardul, cusca deloc aurita. N-o fi fost ea nici chiar neagra dar nici bine nu era. Pai, te cam pune pe ganduri…
Cumva, ma tot gandesc ca scenariul asta nu-i chiar asa exceptional si ca de fapt se intampla cam des. Ca prea prea am luat in serios nebunelile astea de PR personal si nu prea mai stim sa facem altceva. Uitam ca American Beauty e doar un film si memorabila afirmatie a lui Buddy Kane: “In order to be successful, one must project an image of success at all times.” este doar o replica de film. Ne-am interiorizat asa de bine acest stil de comunicare incat uitam sa mai lasam sa se vada si cum ne simtim cu adevarat. Marketing ca marketing, dar chiar sa te transformi singur intr-un produs scos la mezat, parca nu-i bine.
Nu de alta dar incepe sa devina un film prost, o placa care se tot repeta. Si care influenteaza in stanga si-n dreapta, ca deh, asa suntem noi, umanii, ne uitam mereu peste gard. Si daca A arata ca totul e roz si cu scantei, B se sforteaza sa-i fie si lui la fel, ca doar este posibil, uite la A cum face. Si chiar daca nu-i iese, de ciuda si de frustrare, arata si el mai departe ca-i iese, cu scantei si stele. Iar A se uita la B, vede ce bine-i merge si, stiind cum ii e lui in realitate, nu-i e prea bine. Si mai rau apar frustrarile si necazul. Mai crunte sfortarile sa faci ca totul sa iasa bine, frumos si lucios – ca de revista, ca doar asa trebuie sa ne aranjam vietile, nu? Doare ceilalti reusesc, musai trebuie si noi. Ca daca nu, e bai mare. Uite-asa, gata spirala, rezolvata. Tare mi-e teama ca multi, prea multi suntem prinsi in spirala asta, care numai sus nu duce. Sincer mi-e teama sa nu cad, inconstient, in aceeasi greseala. Imi place sa cred ca nu. Ca am fost si sunt in stare sa spun mai departe si cand e rau, si cand e negru si apasator. Sper ca sunt in stare sa comunic si cand nu-i bine, cand stiu ca nu-i bine si ca doare si ca-s incapabil sa fac ceva. Pentru ca daca nu stim sa facem si asta, suntem pierduti. Daca ne rezumam numai la floricele pe campii, cand lucrurile devin cu adevarat serioase si dure, nu vom mai gasi resursele sa ne apropiem de cei apropiati si sa le cerem ajutorul. Sau macar suportul.
Ar fi tare trist daca am ajunge sa ne vindem unii altora doar ambalaje frumoase, numai si numai din nevoie de a nu fi eu mai prost decat celalat. Are Cabral o scriere faina, care chiar daca-i pe o alta tema, are la radacina cam acelasi principiu. O gasiti aici: http://www.cabral.ro/despre-altii/faza-cu-piti-de-oras. Eu zic ca merita sa deschidem ochii. Si cateodata, sa deschidem si gura larg si sa ne tipam si necazurile, nu doar bucuriile. Pentru ca daca nu putem face asta, inseamna ca nu mai avem pe nimeni alaturi.
Una din primele amintiri legate de Craciun este legata de o confuzie foarte grava, din fericire rezolvata cu succes. Se intampla la prima vizita oficiala a lui Mos Craciun, in vremea cand acesta era inca un personaj real pentru mine. Evident ca bucuria nu ne-a lasat loc si pentru Mos Ene, asa ca tarziu in noapte am adormit iepureste, asteptand marele eveniment, deja anuntat de parinti. Toate bune si frumoase, Mosul a venit si bucuria nici ca putea fi mai mare. Pana cand am ajuns langa bradul de Craciun, sub care erau, evident frumos asezate in jurul Mosului, cadourile. Toate bune numai ca unul dintre cadouri semana ingrozitor de mult cu o masina de cusut in miniatura (deci de jucarie, deci un cadou de Craciun). Problema era ca in familie suntem doi baieti, nicidecum vreo fata. Si cumva eram convins ca acela era cadoul adresat mie.
Nu va pot povesti ce dramatic a fost momentul in care am realizat CONFUZIA. Era clar, Mosul a gresit destinatarul si cadoul vreunei fetite oarecare m-a gasit pe mine. Tocmai pe mine. „Nuuuu” era tot ce-mi trecea prin cap. Duse pe copca au fost si bucuria Craciunului si emotia asteptarii lui Mos Craciun, in balarii si recitarea poeziei, tot. Eu nu ma gandeam decat la destinatia cadoului, ce sa ma fac eu cu o masina de cusut. Ce?!
Finalul, evident dramatic, a venit odata cu oferirea cadourilor. Cu groaza am asteptat clipa cand Mosul s-a intins spre mult temuta cutie, cu clasica intrebare: “Oare ce avem noi aici pentru Marian?!” Mie aproape ca imi venea sa plang de ciuda, desi am tacut malc.
Spre marea (si placuta) mea surprindere am descoperit ca eroarea mi se datora numai mie. In cutie se afla un tanc teleghidat, o minunatie de jucarie ce mi-a bucurat multe ore ale copilariei mele razboinice. Numai oboseala si emotia mea au transformat antenele, senilele si turela in ace de cusut si alte accesorii mult prea feminine la acea varsta. Din fericire, totul e bine cand se termina cu bine.
Dintre toate cadourile de Craciun acesta este cel care mi s-a intiparit cel mai bine in amintire. Acesta este momentul la care ma intorc cel mai adesea atunci cand doresc sa-mi reamintesc caldura Craciunului si bucuria unui cadou primit din tot sufletul.
Mai tarziu, pe masura ce anii s-au mai adunat, cadourile si-au pierdut din stralucire. Au inceput mult prea obisnuitele cadouri „utile”: camasi, pulovere, tricouri si asa mai departe. Apoi, cand varsta era deja potrivita, eternele – setul de spuma de ras, after-shave si deodorant pentru domni. Le recunoasteti, cred, se gasesc in orice magazin si sunt solutia „ideala” pentru a „rezolva problema” cadourilor de Craciun. Mai frumos ar fi sa alegem cadouri pentru barbati care sa le placa si sa le aduca o bucurie, nu credeti? La fel si in cazul doamnelor, unde toti stim de trusele de farduri „gata ambalate” sau cele cu aer mai familial, setul de cozonac si eventual o sticla de vin. Asta ca sa-i impacam pe amandoi dintr-o singura lovitura. Credeti-ma, ele ar aprecia mai mult daca ar primi cadouri pentru femei alese in functie de preferintele si necesitatile lor.
Si mai tarziu, cu mult mai relevanta a devenit aglomeratia urbana din preajma sarbatorilor. Pe ultima suta de metri toata lumea alearga disperata pentru a cumpara cadouri – „prea putin timp”, se spune, pentru a mai cauta si alege cadoul potrivit pentru cei dragi.
Numai ca, din pacate, aceste „cadouri” nu vor aduce niciodata nimic mai mult decat un amabil „multumesc” si-un zambet de complezenta. Cam atat. Vor disparea din amintire la fel de repede pe cat a durat „alegerea” lor din raftul magazinului aflat cel mai in drum.
Si totusi, poate nu asta ne dorim sa primim, nu-i asa? Poate, la fel, si cei de langa noi isi doresc sa primeasca un cadou din suflet, nu unul cumparat de la „automatele de cadouri”. Poate, anul acesta, ne vom gandi de doua ori inainte sa amanam pe ultima suta de metri cadourile pentru cei dragi. Poate ne amintim sa daruim un zambet, o amintire calda, nu doar un simplu pachet. Poate putem sa transformam „corvoada cadourilor” intr-o placuta re/descoperire a celor dragi. Si de ce nu, un magazin pentru cadouri de Craciun online ne poate ajuta.
Poate .
Nota – acest articol face parte din campania „Traieste spiritul Craciunului” de promovare a magazinului de cadouri online: ILux.ro. Campania incearca sa readuca in atentie placerea oferirii de cadouri personalizate, combatand clasicele cadouri „la pachet”.
). De multe ori ne-am privit, eu si ea (cartea 
.
