Category Archives: ganduri
plangeri si vaicareli de sezon
Cam de cand a inceput iarna noastra sa-si desfasoare hachitele tot aud in stanga si-n dreapta numai de apocalipse. Ca aia nu fac, ca aia nu dreg, ca aia asa si pe dincolo. Administratia se plange de firme, populatia se plange de administratie, media se plange de toata lumea, cei salvati se plang de salvatori iar ulitele se plang de singuratate. Caci pe ele se pare ca toata lumea le uita.
Ce-aveti mai oameni buni? Ati uitat sa fiti oameni? Ati uitat in ce tara, in ce loc de pe lumea asta traiti? Unde v-ati nascut? Acum un an doi auzeam numai ca “ce iernuri erau pe vremea mea” si tot asa. Acum insa, ce? Nu mai e pe vremea voastra? Sau numai trecutul stie sa-si depaseasca necazurile?
Unde ma uit, c-o fi pe site-urile de stiri, pe posturile TV oricare or fi ele, c-o fi pe bloguri sau pe retele de socializare online numai nenoriciri vad. Orasul e innecat, tara este scufundata intr-o mare de zapada. Si nimeni nu face nimic, ne ducem dracului, vine sfarsitul lumii. Pe dracu vine, am obosit de placa asta ce parca mi-a tocit creierul cu litania ei cretina.
Din fericire nu prea ma tine mult si scap usor de contactul cu mass-media, in orice forma a ei. Am mai spus asta dar merita s-o repet: viata devine instant mult mai frumoasa daca pur si simplu uitati de canalele de stiri. Daca ati lasa isteria deoparte si ati iesi pe strada, veti descoperi o lume ceva mai normala – si in nici un caz in prag de disparitie.
Daca ati scoate ochii din monitoare/televizoare ati descoperi o lume care chiar functioneaza. O lume ce-si vede de ale ei, fara sa-i pese de apoplexiile unui reporter in culmea carierei. O lume in care oamenii se deplaseaza, chiar daca mai greu, o lume in care stiu sa-si faca loc unul altuia pe o poteca prea ingusta (uneori mergand atat de departe cu amabilitatea incat cei doi trec prin nametii de zapada iar poteca ramane goala 
), o lume in care oamenii isi fac treaba, isi curata bucatica de trotuar, de alee sau locul de parcare. Nu toti, asa-i – dar destui.
Daca ati scoate i-urile din urechi si mai ales daca ati parasi bulevardele seci, ati auzi cum strada se umple de rasete de copii, de sunet de lopeti, de scartaitul zapezii sub talpile voastre, de lunecus de sanie si fasaitul fulgilor pe umeri. Tot ceea ce face ca Iarna pe ulita sa fie o poveste atat de frumoasa se intampla chiar in jurul nostru, aici si acum.
Daca insa nu aveti la dispozitie decat o pereche de ghetutze sau botoshei, mai bine stati in casa. Ramaneti la monitor si priviti cu disperare si indignare sfarsitul lumii.
Noi, restul, ne vom bucura in continuare de frumusetea de afara. Astia care tac si fac si nu-i da nimeni la nici o emisiune de stiri. Femei care-si dau zapada singure de prin fata chioscurilor unde lucreaza, barbatii iesiti cu lopata in maini sa faca alei in jurul blocului, preoti si calugari ce-si intretin bisericile, batrani cu plasa in maini plecati la cumparaturile zilnice, soferi ce-si imping unii altora masinile de prin parcari, copii ce chiuie de bucuria saniusului, indragostiti ce se pierd sub perdeaua complice de zapada. Astia care chiar traiesc.
Iesiti dracului din casa, nu va mai plangeti atat. Iesiti si Traiti.
portie de desavarsire
Am gasit acest clip prin peregrinarile mele internautice. Putine cuvinte pot adauga dar va invit, va rog sa va oferiti 20 de minute din viata voastra pentru a experimenta o mica minune. Pentru ca o minune este performanta acestei femei, atat de incarcata de viata, de bunatate, de entuziasm, de tinerete, de talent, de arta, de atat de multa frumusete umana. Este un exemplu a ceea ce pot numai un om implinit.
Sarah Kay: If I should have a daughter … - un moment TED.
Am ramas cu aceasta fraza in minte:
I keep trying, hoping that one day I’ll write a poem I can be proud to let sit in a museum exhibit as the only proof I existed.
Cand vom ajunge sa intelegem puterea acestor cuvinte, cand astfel de ganduri ne vor influenta deciziile, lumea asta va fi cu mult mai frumoasa. Pana atunci, nu putem decat sa continuam sa incercam .
PS – imi doresc din tot sufletul sa gasesc si in Romania astfel de reprezentatii de poezie interpretata, caci alt termen nu gasesc pentru a traduce: spoken word poetry. Daca stiti de astfel de intamplari, rogu-va dati informatia mai departe. Multam mult. Pont: pe site-ul ei gasiti multe alte inregistrari video care sunt absolut savuroase.
Link-ul original se afla aici.
confesiunea unui pacatos
Mi-a trebuit multa vreme pana sa ajung sa inteleg. Pana sa ajung sa realizez cat de departe sunt de adevar. Cat de mult m-am indepartat si, mai grav, cat de adanc m-am afundat.
Aceasta este confesiunea unui pacatos. Destainuirea, recunoasterea pacatului de care m-am facut vinovat atat de mult timp. Spovedania cea mai sincera, curata si completa – pentru ca, da, acum stiu, acum o pot spune: sunt un pacatos.
Pacatul de care ma fac vinovat este dintre cele mai grele. Mai mult decat atat, m-am afundat in pacat, m-am insotit de el si l-am luat drept pavaza atuni cand altii au incercat sa-mi deschida sufletul, sa-mi arate ca gresesc. Nu, n-am avut urechi sa-i ascult, am luat drept adevarata greseala in care am crezut cu atata patos. Si am gresit. Aceasta epifanie am primit-o de curand, cand nici prin gand nu-mi trecea indoiala in pacatul meu, cu atat mai putin prin suflet. Primiti dar va rog martusirea mea, spovedania unui amarnic pacatos.
Pacatul de care ma fac vinovat este posibilul. Caci alt termen mai potrivit nu pot sa gasesc. Amar de vreme m-am indoit de mine si de tot ce-i in jurul meu, convins fiind ca totul poate fi mai bun. Ca lumea si tot ce-i in ea poate fi mai buna, mai frumoasa, mai calda, mai … altfel. Ca avem datoria sa ducem toate mai departe. Ca nu putem, nu trebuie sa avem liniste pana cand nu vom trai in cea mai buna dintre lumile posibile. Ca este posibil, ca este in puterea noastra sa aducem acest posibil in realitate. Frumoase ganduri, frumoase indemnuri. Numai ca acest posibil este tare inselator. Se strecoara in cele mai mici amanunte, in cele mai mici ganduri si, mai grav, trairi. Astfel, totul este posibil mai bun. Totul este posibil mai frumos, mai inaltator sau pur si simplu mai placut. Posibil. Totul este posibil. Si niciodata, fara odihna, posibilul nu se termina. Nu se opreste si odata cazut in patima lui, nu te vei mai opri nici tu. Pentru ca totul este posibil, mai putin ceea ce este deja. Pe nesimtite posibil il inlocuieste pe acum. Il indeparteaza, il inchide, il face din ce in ce mai marunt si mai firav. Asa isi dovedeste el nimicnicia, prin falsa comparatie. Ascuzand, naruind acum-ul, posibil devine din ce in ce mai tentant. Si cu atat mai gaunos si daunator.
Dar gata – pana aici. Acum am inteles, mi s-au deschis ochii si sufletul si am vazut adevarul. L-am vazut pe posibil drept ceea ce este el cu adevarat – DOAR posibil. Pacatul meu este ca l-am lasat pe posibil sa-mi inece mintea si sufletul si sa ma faca sa nu mai vad ceea ce, acum, imi este atat de clar. Ca, dintre toate posibilitatile, TRAIM deja in cea mai buna dintre lumi. In cea mai buna dintre lumile existente si asta este ceea ce, eu, am uitat.
Cu cainta vin acum si zic voua – iertati-ma. Nu am stiut, desi de atatea ori mi s-a aratat adevarul. Am avut ochii acoperiti de graba si de valul posibilului. Dar am fost mantuit. Mi-au fost curatate pleoapele, au fost usurate si ridicate si acum vad, cu claritate, unde sunt, unde suntem. N-am idee unde voi fi maine, nici de tine nu stiu ce vei face, cu atat mai putin de voi. Stiu insa ca, dintre toate cele ce se puteau intampla, acum si aici suntem in cel mai frumos loc. Acum si aici traim, iubim, zambim, gandim, oftam, ne daruim si suntem daruiti, SUNTEM. Dintre toate lumile ce au existat in infinitatea de clipe ce au trecut pana acum, dintre toate posibilele de pana acum o milisecunda, traim in cea mai frumoasa dintre lumi.
O lume in care, da, totul este posibil. Dar nimic nu se va intampla daca aici si acum uitam sa traim. Aici si acum, in cea mai frumoasa dintre lumi – acum stiu, acum vad. Acum m-am mantuit si vin sa va zic voua – iertati-ma. Ma caiesc si ma bucur in acelasi timp.
Aici si acum.
cu obida
Mno, ca tot am avut parte de vesti numai una si una in ultima vreme, hai sa mai adaug una. Ca ce mai conteaza?
De fo doua zile il am pe al meu tata internat pentru niste analize. Si am reinceput sa ma bucur de ajutorul sistemului medical din Romania. Boala in sine nu face subiectul acestor randuri, important este ca singurul tratament disponibil este cel de implantare a unui stent. Pentru cei curiosi, aici sunt descrise toate detaliile, inclusiv procedura in sine. Operatia nu-i nici periculoasa (desi in cazul tatalui meu sunt ceva complicatii, ramane de vazut) si nici nu dureaza. Doar costa – si aici voiam sa ajung.
Pentru tratamentul unui pacient care sufera de o boala care-i afecteaza calitatea vietii si-i poate ameninta viata in sine, singurul tratament disponibil se face contra cost. Si nu-i deloc ieftin. Un stent costa in jur de 2000 Euro (tatal meu are nevoie de minim doua), plus sau minus in functie de dimensiunile necesare si, atentie, de calitate. Exista doua tipuri din cate am inteles, unul de provenienta romaneasca si unul turceasca. Nu stiu care-i mai bun sau mai scump. Partea frumoasa este ca aceste costuri sunt suportate, integral, de catre pacient. Cu alte cuvinte, lucram cu materialul clientului. Recapitulez – un om a carui viata ii este potential amenintata, care este asigurat medical si a contribuit la bugetul de stat intreaga perioada activa a vietii, cu sume cat se poate de legale (a lucrat la stat intreaga viata, ca alta optiune nu avea pe vremea “apusa”), este nevoit sa-si achite din buzunar tratamentul.
Exista si o exceptie, o varianta legala prin care poate beneficia de acest tratament in mod gratuit: daca ajunge de urgenta, in urma unui pre sau infarct miocardic, in termen de maxim x ore (unde x era parca maxim 6, nu mai stiu sigur). Deci, ura, avem si optiuni. Putem astepta pana face un infarct, apoi putem sa-l transportam de urgenta pana la Bucuresti (parintii mei locuiesc la aproximativ o ora de Bucuresti, deci suntem norocosi), sperand ca avem salvare la dispozitie, ca drumul nu este inzapezit si ca … poate rezista pana ajungem sa facem radiografia care ne va fi utila la decontare. Caci fara ea, fara aceasta radiografie, suntem buni de plata. Pentru tratament sau pentru … mai bine lasa.
Sau putem sa tacem, sa punem capul in pamant si planurile in cui si sa platim. Ca el se pare ca n-a platit destul, cat a muncit. Acum platim si noi. Si nu cumva imi vine si mie sa ies in piata publica? Numa asa, sa ma descarc, daca altceva oricum nu pot rezolva. Inca, din fericire, nu suntem disperati – avem cum plati. Nu mai conteaza de unde, dar acum avem cum plati.
Stau insa si ma intreb cum o fi sa te afli in situatia asta si chiar sa nu ai de unde sa platesti banii? Sa achiti, cum sa-i zic, taxa de viata? Caci sunt, cu siguranta, destui aflati in fata acestei decizii. Cum o fi? Sa-ti iei tatal acasa si sa te rogi sa-l mai tina bateriile din dotare – ca tu nu ai ce face pentru el. Pana s-or termina si se va stinge lumina. CUM?
recunostinta
Cum am mai mentuionat si prin alte parti, am avut o problema cu felul in care s-au intamplat lucrurile in jurul meu in anul ce-a trecut. Bine, nu numai in acest an dar parca acum prea s-au adunat multe. Unele chiar grele. Si totusi.
Totusi, in ciuda greutatilor – reale sau nu, previzbile sau evitabile – de care am avut parte, au fost si multe impliniri. Si mai multe au fost insa posibilitatile. Oricat m-as plange am avut oportunitatea de a face multe – de unele am avut parte, pe altele le-am lasat sa treaca. Dar un an in care am avut sansa de a ajunge pe plaja mult iubita din Vama Veche de patru ori, din care doua in conditii putin obisnuite dar foarte mult ravnite, am fost peste granita de doua ori si de fiecare data am avut parte de amintiri spectaculoase, am fost pe munte de trei ori si pentru prima oara impreuna cu persoana iubita, pentru prima oara am participat la o tura prin zapada pana la genunchi – si am razbit, am petrecut atatea si atatea nopti alaturi de prieteni care stiu sa-mi fie aproape, am avut timp sa-mi scriu gandurile (chiar daca nu prea des) pe-un blog de suflet, am avut multumirea sa vad Marsul Tacerii capatand fiinta si in Romania si am avut parte de multe rasarituri si apusuri care sa ne incalzeasca – A FOST UN AN BUN. Cu siguranta a fost un an plin. Mai mult decat atat, a fost un an care este doar un inceput.
Si pentru toate cele de mai sus, pe langa cele multe altele care nu ajung sa fie cuprinse in aceste randuri, cred ca cel mai potrivit cuvant este recunostinta.
