Category Archives: ganduri
cu obida
Mno, ca tot am avut parte de vesti numai una si una in ultima vreme, hai sa mai adaug una. Ca ce mai conteaza?
De fo doua zile il am pe al meu tata internat pentru niste analize. Si am reinceput sa ma bucur de ajutorul sistemului medical din Romania. Boala in sine nu face subiectul acestor randuri, important este ca singurul tratament disponibil este cel de implantare a unui stent. Pentru cei curiosi, aici sunt descrise toate detaliile, inclusiv procedura in sine. Operatia nu-i nici periculoasa (desi in cazul tatalui meu sunt ceva complicatii, ramane de vazut) si nici nu dureaza. Doar costa – si aici voiam sa ajung.
Pentru tratamentul unui pacient care sufera de o boala care-i afecteaza calitatea vietii si-i poate ameninta viata in sine, singurul tratament disponibil se face contra cost. Si nu-i deloc ieftin. Un stent costa in jur de 2000 Euro (tatal meu are nevoie de minim doua), plus sau minus in functie de dimensiunile necesare si, atentie, de calitate. Exista doua tipuri din cate am inteles, unul de provenienta romaneasca si unul turceasca. Nu stiu care-i mai bun sau mai scump. Partea frumoasa este ca aceste costuri sunt suportate, integral, de catre pacient. Cu alte cuvinte, lucram cu materialul clientului. Recapitulez – un om a carui viata ii este potential amenintata, care este asigurat medical si a contribuit la bugetul de stat intreaga perioada activa a vietii, cu sume cat se poate de legale (a lucrat la stat intreaga viata, ca alta optiune nu avea pe vremea “apusa”), este nevoit sa-si achite din buzunar tratamentul.
Exista si o exceptie, o varianta legala prin care poate beneficia de acest tratament in mod gratuit: daca ajunge de urgenta, in urma unui pre sau infarct miocardic, in termen de maxim x ore (unde x era parca maxim 6, nu mai stiu sigur). Deci, ura, avem si optiuni. Putem astepta pana face un infarct, apoi putem sa-l transportam de urgenta pana la Bucuresti (parintii mei locuiesc la aproximativ o ora de Bucuresti, deci suntem norocosi), sperand ca avem salvare la dispozitie, ca drumul nu este inzapezit si ca … poate rezista pana ajungem sa facem radiografia care ne va fi utila la decontare. Caci fara ea, fara aceasta radiografie, suntem buni de plata. Pentru tratament sau pentru … mai bine lasa.
Sau putem sa tacem, sa punem capul in pamant si planurile in cui si sa platim. Ca el se pare ca n-a platit destul, cat a muncit. Acum platim si noi. Si nu cumva imi vine si mie sa ies in piata publica? Numa asa, sa ma descarc, daca altceva oricum nu pot rezolva. Inca, din fericire, nu suntem disperati – avem cum plati. Nu mai conteaza de unde, dar acum avem cum plati.
Stau insa si ma intreb cum o fi sa te afli in situatia asta si chiar sa nu ai de unde sa platesti banii? Sa achiti, cum sa-i zic, taxa de viata? Caci sunt, cu siguranta, destui aflati in fata acestei decizii. Cum o fi? Sa-ti iei tatal acasa si sa te rogi sa-l mai tina bateriile din dotare – ca tu nu ai ce face pentru el. Pana s-or termina si se va stinge lumina. CUM?
recunostinta
Cum am mai mentuionat si prin alte parti, am avut o problema cu felul in care s-au intamplat lucrurile in jurul meu in anul ce-a trecut. Bine, nu numai in acest an dar parca acum prea s-au adunat multe. Unele chiar grele. Si totusi.
Totusi, in ciuda greutatilor – reale sau nu, previzbile sau evitabile – de care am avut parte, au fost si multe impliniri. Si mai multe au fost insa posibilitatile. Oricat m-as plange am avut oportunitatea de a face multe – de unele am avut parte, pe altele le-am lasat sa treaca. Dar un an in care am avut sansa de a ajunge pe plaja mult iubita din Vama Veche de patru ori, din care doua in conditii putin obisnuite dar foarte mult ravnite, am fost peste granita de doua ori si de fiecare data am avut parte de amintiri spectaculoase, am fost pe munte de trei ori si pentru prima oara impreuna cu persoana iubita, pentru prima oara am participat la o tura prin zapada pana la genunchi – si am razbit, am petrecut atatea si atatea nopti alaturi de prieteni care stiu sa-mi fie aproape, am avut timp sa-mi scriu gandurile (chiar daca nu prea des) pe-un blog de suflet, am avut multumirea sa vad Marsul Tacerii capatand fiinta si in Romania si am avut parte de multe rasarituri si apusuri care sa ne incalzeasca – A FOST UN AN BUN. Cu siguranta a fost un an plin. Mai mult decat atat, a fost un an care este doar un inceput.
Si pentru toate cele de mai sus, pe langa cele multe altele care nu ajung sa fie cuprinse in aceste randuri, cred ca cel mai potrivit cuvant este recunostinta.
2011
Mi-am propus sa nu scriu nimic pe blog despre anul ce-a trecut. Dar de, vorba ceea, inca un prieten – doi ca cei pe care-i am si nu mai am nevoie de dusmani toata viata 
. Andreea si-a propus sa ma faca sa scot frumosul dintr-un 2011 aparent sec si nu prea o pot refuza.
Fara sa scriu pe puncte, fara sa iau zilele la daracit, gasesc potrivite pentru anul ce tocmai a trecut doua cuvinte:
Inceput si Prieteni!
Atat. Fara ele insa, acest an ar fi fost cu mult, mult, mult mai greu. Asa, cu adevarat, a fost un an frumos. Un an pe care l-am incheiat cu nerabdare, nu pentru ca nu-l mai vreau ci pentru ca mi-a aratat ceea ce poate fi. Mai trebuie putina munca, ceva noroc si oleaca de incredere. Dar va fi 
.
Si ca sa fie totul si mai frumos, va arat si cum am inceput anul cel nou.
Undeva pe plaja din Vama 
. Multam ABogdan pentru foto.
Ce s-a intamplat cu putine ore inaintea acestui moment, ramane insa doar intre cei mentionati mai sus. Stiu ei bine de ce .
ne ducem de rapa
Am primit acum cateva zile un link catre topul celor mai vizualizate clipuri YouTube in 2011, realizat de cei de la ProTV. Pana acum nimic suprinzator, o astfel de lista este de asteptat. Prima reactie a fost de wow, hai sa vedem, musai or sa fie lucruri interesante – sau cel putin foarte amuzante. Ei bine, nu. Deloc.
Iata ce am gasit pe pozitia 5:
Nu stiu care este sursa acestui clasament dar cert este ca, la acest moment, clipul de mai sus are 54,562,515 vizualizari. Aproape 55 de milioane de oameni (de doua ori populatia Romaniei) au vazut vizualizat acest clip. Imi este, sincer, rusine sa scriu aici vorbele care mi-au trecut prin cap cand am vazut si inteles asta. Cat de cretini am ajuns oare?
Brusc mi-am adus aminte de-o discutie cu Dragonul cel rau, de acum cateva saptamani. Bine zicea el temadu-se ca am inceput sa alunecam, repejor, pe-o panta descendenta. Ca peste nu chiar multa vreme, oamenii specializati si educati cu adevarat vor deveni atat de rari incat vom ajunge sa-i consideram magicieni. Ca actuala noastra tehnologie ne va depasi atat de mult incat vom deveni, fara prea multe exceptii, controlati si controlabili cu ajutorul ei, intr-o masura care acum este greu de inteles. Nu din cauza vreunei conspiratii mondiale in acest sens (va rog sa lasam acest subiect deoparte) ci numai si numai pentru ca suntem atat de idioti incat nu ne pasa. Daca ati vazut Wall-E, scenele de pe nava spatiala, cu populatia complet indobitocita, mi-au ajuns rapid in minte.
Oameni buni, catre ce mergem? Unde dracu vrem sa ajungem? Ati innebunit? 55 de milioane de vizualizari, a cate ~3 minute, inseamna in total 313 ANI petrecuti savurand acest clip. Inca nu-mi vine sa cred. Da, stiu ca poate este captivant pentru copii (desi, credeti-ma, am dubiile mele ca este atat de captivant chiar si pentru ei) dar chiar excluzandu-i tot ramane un numar imens de ore consumate absurd. Absurd. Inutil. Asta nu se poate numi relaxare, asta este completa idiotenie.
Ce vrem sa devenim? Vrem sa devenim ceva? Mai scurt: vrem ceva?
PS – Se pare ca cele scrise mai sus nu-s chiar agreate de una lume. Ceea ce este cat se poate de normal. Reactiile si mai ales comentariile sunt, zic eu, o buna argumentatie pentru ideea principala a articolului. Mult mai buna decat am putut eu face-o. Le puteti citi aici.
banalul din noi
Ma plangeam si zilele trecute intr-un mesaj pe Facebook pentru ca zau nu mai rezist. Oriunde ma uit, orice as citi, pe aproape orice canal de informatie as urmari nu dau decat peste povesti de succes. Nu se mai intampla nimic in zona social – umana decat descoperirea si eliberarea eroului, aventurierului, creatorului din noi. Zau?
Toata lumea alearga sa aiba cat mai multe povesti interesante, captivante si impresionante de impartit cu prietenii (mai mult sau mai putin cunoscuti). Orice concediu, orice vacanta este o aventura – sau cel putin asa ar trebui sa fie ca sa conteze. Nu stiu cum se face dar peste tot exista programe de dezvoltare personala, de eliberare de locul de munca, de auto-descoperire, de creativitate si asa mai departe. Suntem brusc toti artisti, creatori, atreprenori, aventurieri – nimeni nu-si mai gaseste locul intr-un destin banal, nespectaculos.
Si cumva imi aduc aminte de ceea ce povesteam, tot aici, acum ceva vreme, despre obligativitatea iubirii. Cumva toate astea ma duc cu gandul la faptul ca aproape tot din ceea ce pare important in aceste vremuri nu-i decat o mascarada. Asa-i ca va doriti sa fiti independenti? Asa-i ca va doriti plecari in Asia si America de Sud? Asa-i ca va doriti adrenalina unei sarituri cu parapanta, cu parasuta, cu avionul sau mai stiu eu ce? Asa-i ca visati cu indarjire momentul cu destul timp liber incat sa va dovediti, in fine, talentul vostru artistic pe care stiti bine ca-l aveti? Asa-i? De ce? DE CE?
Unde te uiti gasesti doar oameni in cautarea unei revelatii, a unei descoperiri. Oameni care sacrifica totul acum pentru aventura de maine. Care uita sa traiasca pentru ca inca nu si-au dovedit potentialul, inca nu s-au descoperit. Si intre timp, apa trece, pietrele raman – pe loc. In aceeasi ipostaza, cu aceleasi framantari – doar cu mult mai multe frustrari.
Oameni buni, oare toata omenirea asta nu-i formata decat din elite? Oare o intreaga specie poate fi formata doar din lideri si eroi? As spune ca nu – ba, as paria ca nu. Asa cum este firesc, doar o mica, o foarte mica parte chiar se inscriu cu adevarat in elita – insasi prin esenta ei se intampla sa fie asa. Si atunci, cum se face ca toata lumea nu-si mai doreste altceva? Va imaginati oare cum ar arata un stup in care toate furnicile si-ar dori sa devina regine? Si cu ce rezultat? Da, stiu este o viziune simplista – dar cumva cred ca surprinde destul de bine esenta.
Cum se face ca nimeni nu-si mai doreste o viata normala? Ca banalul, omul de pe strada, “the regular Joe” nu sunt decat exemple negative, de neimplinire? Cum se face ca ne dorim atat de mult sa ne descoperim dar facand asta ne ducem exact catre zona cu cea mai mica probabilitate de ne apartine cu adevarat. Da oameni buni, stiu ca nu-i deloc usor sa-ti accepti propriile limite – dar cum altfel poti tinde catre implinire?
Daca nimeni nu mai da doi bani pe-o viata normala – care, a nu se intelege gresit, nu exclude deloc cautarea, experimentarea, descoperirea si entuziasmul – si toti vor sa fie niste mici semi-zei, oare cum de nivelul de multumire este intr-o continua scadere?
Banalitatea are multe valente – printre cele mai importante este faptul ca, cu adevarat, ne reprezinta pe cei mai multi dintre noi. Cand vom incepe sa intelegem – si sa acceptam – acest fapt cred ca multora ne va fi mai bine. Cand vom include simplitatea si banalitatea in lista celor pe care le cautam in cursurile de auto-dezvoltare, poate chiar vom avea o sansa la implinire.
