Ce-aveti mai oameni buni? Ati uitat sa fiti oameni? Ati uitat in ce tara, in ce loc de pe lumea asta traiti? Unde v-ati nascut? Acum un an doi auzeam numai ca “ce iernuri erau pe vremea mea” si tot asa. Acum insa, ce? Nu mai e pe vremea voastra? Sau numai trecutul stie sa-si depaseasca necazurile?

Unde ma uit, c-o fi pe site-urile de stiri, pe posturile TV oricare or fi ele, c-o fi pe bloguri sau pe retele de socializare online numai nenoriciri vad. Orasul e innecat, tara este scufundata intr-o mare de zapada. Si nimeni nu face nimic, ne ducem dracului, vine sfarsitul lumii. Pe dracu vine, am obosit de placa asta ce parca mi-a tocit creierul cu litania ei cretina.

Din fericire nu prea ma tine mult si scap usor de contactul cu mass-media, in orice forma a ei. Am mai spus asta dar merita s-o repet: viata devine instant mult mai frumoasa daca pur si simplu uitati de canalele de stiri. Daca ati lasa isteria deoparte si ati iesi pe strada, veti descoperi o lume ceva mai normala – si in nici un caz in prag de disparitie.

Daca ati scoate ochii din monitoare/televizoare ati descoperi o lume care chiar functioneaza. O lume ce-si vede de ale ei, fara sa-i pese de apoplexiile unui reporter in culmea carierei. O lume in care oamenii se deplaseaza, chiar daca mai greu, o lume in care stiu sa-si faca loc unul altuia pe o poteca prea ingusta (uneori mergand atat de departe cu amabilitatea incat cei doi trec prin nametii de zapada iar poteca ramane goala ), o lume in care oamenii isi fac treaba, isi curata bucatica de trotuar, de alee sau locul de parcare. Nu toti, asa-i – dar destui.

Daca ati scoate i-urile din urechi si mai ales daca ati parasi bulevardele seci, ati auzi cum strada se umple de rasete de copii, de sunet de lopeti, de scartaitul zapezii sub talpile voastre, de lunecus de sanie si fasaitul fulgilor pe umeri. Tot ceea ce face ca Iarna pe ulita sa fie o poveste atat de frumoasa se intampla chiar in jurul nostru, aici si acum.

Daca insa nu aveti la dispozitie decat o pereche de ghetutze sau botoshei, mai bine stati in casa. Ramaneti la monitor si priviti cu disperare si indignare sfarsitul lumii.

Noi, restul, ne vom bucura in continuare de frumusetea de afara. Astia care tac si fac si nu-i da nimeni la nici o emisiune de stiri. Femei care-si dau zapada singure de prin fata chioscurilor unde lucreaza, barbatii iesiti cu lopata in maini sa faca alei in jurul blocului, preoti si calugari ce-si intretin bisericile, batrani cu plasa in maini plecati la cumparaturile zilnice, soferi ce-si imping unii altora masinile de prin parcari, copii ce chiuie de bucuria saniusului, indragostiti ce se pierd sub perdeaua complice de zapada. Astia care chiar traiesc.

Iesiti dracului din casa, nu va mai plangeti atat. Iesiti si Traiti.

Ce-a iesit vedeti mai jos .

		Doi caini si-un viscol VIEW SLIDE SHOW DOWNLOAD ALL

Locatie – Clubul The Silver Church este deja familiar oricui cauta evenimentele live din Bucuresti. Atmosfera faina, spatiu lejer, mai ales acum pe gerul asta nu a fost deloc aglomerat, personal amabil si preturi rezonabile. Numai de lauda. Ca exemplu, am vrut sa-i las cativa lei baiatului de la garderoba, chiar i-a meritat avand in vedere maldarul de haine pe care i l-am pus in brate. Am fost refuzat, cu amabilitate si ferm. Chapeau, nu stiu cate alte cluburi se mai pot mandri cu asa angajati.

Sunet – Foarte bun, foarte plin, curat. Ma suprinde de fiecare data cum pot sa scoata un sunet asa de bun din atat de putine boxe. Totusi, au fost probleme la reglaje dar revin ceva mai tarziu la ele, caci au si motivatie.

Organizare – Ca de obicei, bine si foarte bine. Fara coada, desi am ajuns fix la ora anuntata. Un singur bodyguard la intrare dar atent si amabil. Sticlele goale de prin sala s-au strans rapid, nelasand timp sa se stranga prea multe incat sa devina o problema. Iar publicul redus a facut sa fie cu atat mai placut, fiind un spatiu lejer pentru toata lumea. Neplacuta intarziere de aproape o ora dar revin si la acest aspect cu explicatia.

Public – Vorba veche “putin dar bun” este perfecta pentru a-i descrie pe cei prezenti. Putini, mult mai putini fata de numarul cu care eram invatat de la alte concerte URMA – dar cu atat mai valorosi. Gerul se pare ca a tinut multa lume in casa – si totusi cei care nu au sosit sunt cei care au avut de pierdut. Publicul a fost “acolo”, a fost foarte aproape de trupa intr-o seara in care chiar au avut nevoie de asta. S-a cantat, s-a tipat, s-a aplaudat, s-a incurajat si acceptat atunci cand a fost nevoie. URMA arata ca-i o trupa mare si prin publicul atat de loial pe care a stiut sa si-l apropie. Minunat.

URMA - Detalii despre trupa nu cred ca mai sunt necesare. O trupa prezenta pe scena romaneasca inca din anul 2003 si nu a incetat sa surprinda in mod placut.  URMA inseamna: Mani Gutau – vorbe (asa cum singur se descrie ) si chitara, Sorin Erhan – bas, Dominic Csergo – tobe, Jimmy Cserkesz – chitara, Luis Palomino – saxofon si flaut, Ati Panaitescu – percutie.

URMA este una din trupele care dau mult pe scena, tin concerte lungi, stiu sa faca muzica si nu se sfiesc sa improvizeze. Niciodata nu i-am vazut pe scena decat cu un maxim de daruire dar si de profesionalism. Imi aduc aminte de un concert de 1 Mai cand undeva la ora 3-4 dimineata ei cantau pentru maxim 100 de persoane, pe plaja, pe un frig incredibil – dar nu s-au grabit nici o secunda, desi erau cu manusi in maini. Asa stie URMA sa faca un concert. Spun asta pentru ca a fost o seara cu multe adunate. In primul rand, contrar obiceiului de trupa punctuala (este un termen relativ, totusi) aseara au inceput concertul cu o ora de intarziere. Si daca pentru alte trupe romanesti si nu numai aceasta este un fapt obisnuit, ei bine pentru URMA nu. Asa ca au continuat, dupa prima piesa “Off my wave“, prin a-si cere scuze pentru intarziere si a o explica. Mani abia sosise in Bucuresti cu foarte putin timp in urma, dupa ce a incercat toate variantele posibile de a ajunge la timp tocmai de la Suceava. Explicatie primita cu un val de aplauze.

Partea cea mai neplacuta a serii a fost chiar la inceput – s-a vazut si s-a simtit clar absenta lui Mani de la probele de sunet, ceea ce i-a facut sa simta nevoia unei pauze pentru reglajele strict necesare. Reglaje care le-au reusit, in scurt timp, dar doar partial. Daca initial vocea lui Mani si mai ales chitara nu se auzeau, ulterior au fost aproape permanent probleme cu chitara lui Jimmy. Asa cum ii sta bine unui artist, Mani si-a cerut scuze, in numele trupei, pentru probleme aparute, pe versuri, pe o mica improvizatie, apoi si-a asumat toata vina. Ne-a spus ca si-a dorit sa stea o zi in plus in Suceava pentru a putea petrece putin timp impreuna cu fiul sau si din aceasta cauza a intarziat iar acum erau probleme tehnice. Este greu de imaginat reactia publicului dar, sincer, nu cred ca un artist isi poate dori mai multe sustinere. A fost aplaudat, s-au ridicat maini cu semnul OK, s-a scandat Urma, Urma si totul a fost sublim. Mai ales ca Mani de fapt n-a spus chiar tot, a uitat sa mentioneze ca intarzierea s-a datorat in fapt si ultimelor filmari/montaje la clipul pe care tocmai voiau sa-l lanseze. Acest moment spune multe despre omul Mani. Ne-a rugat apoi sa-i ajutam si sa facem din aceasta seara tocmai contrariul vointei sortii, s-o transformam intr-o seara speciala. Si da, pot spune ca, impreuna, trupa URMA si publicul sau au facut o seara minunata.

Au urmat piese precum “In your arms“, “Speed“, “This time“, “How long does it take“, “Comfort” unde totul a sunat si s-a simtit din ce in ce mai bine. Desi a gresit cel mai mult si a avut multe probleme la reglajele de sunet (practic tot concertul a incercat sa rezolve o probleme tehnica la chitara lui) Jimmy a sunat extraordinar si s-a jucat foarte, foarte mult. A improvizat, a modificat, a Cantat. La “Slide“, folosind slider-ul, chitara lui suna parca din alta lume. Toti au facut acel extra pas si chiar s-a simtit transformarea unui concert ce initial parea un mare rateu. La “All wrong” Mani a spus ca exact asa s-a simtit ziua lui pana in acel moment – era in picioare de la ora 2.30 noaptea, cea mai mare parte din timp pe drumuri. “Lonely pub” a sunat superb, cu o improvizatie de zile mari si cu o atmosfera cat se poate de reusita.

Dupa “Terminus” a urmat si surpriza serii: lansarea unui nou single si a clipului asociat, pentru piesa “Cine iubeste si lasa“. Piesa ce a fost dedicata lui Marian Cozma, handbalistul roman ucis intr-un club din Ungaria, pe 8 februarie 2009. Deloc intamplatoare coincidenta datelor.  Clipul va invit sa-l vizionati, merita. In regia lui Andrei Dascalescu, este diferit si interesant.

URMA – Cine iubeste si lasa – Lansarea videoclipului in The Silver Church

Seara a fost incheiata cu un bis format din “Buy me with a coffee“, “What I am” si la final o piesa lenta: “Selfish“. Dar, pentru adevartul final, am avut parte de-o reinterpretare a piesei serii ”Cine iubeste si lasa“, pentru un bis secund.

Bravo URMA, ati arata ca sunteti profesionisti pana la capat. Si mai ales, ca sunteti oameni. A fost uimitoare transformarea lui Mani pana la sfarsitul concertului, felul in care s-a vazut atat de clar cum si-a ars toata incordarea in muzica lor. Minunat. Iar cine spune ca nu se face muzica de foarte buna calitate in Romania ar face bine sa se mai gandeasca. Si sa vina la un concert URMA – o sa-i treaca .

Lista de piese:

Off my wave

In your arms

Speed

This time

How long does it take

Comfort

All wrong

Slide

So long

Cine iubeste si lasa

Terminus

Cine iubeste si lasa

Lonely pub

What are friends for

Bis 1

Buy me with a coffee

What I am

Selfish

Bis 2

Cine iubeste si lasa

Articol publicat pe RockStage.ro

Locatie – devenit deja un simbol, o legenda in sine, lantul Hard Rock Cafe nu are nevoie de prezentare. Este impregnat de muzica rock pana in cele mai fine fibre, fiecare loc nou deschis de ei fiind un templu dedicat acestui curent. Totusi, nu totul este foarte roz. N-am sa pricep niciodata cum poti sa zici ca mergi la concert (nu conteaza ce stil agreezi) si sa stai la masa, sa mananci si sa privesti pe un ecran TV ce se intampla pe scena aflata la cativa zeci de metri de tine. Eu unul nu pot sa inteleg. In afara de asta, restul a fost foarte placut – spatios, fara aglomeratie, bine aerist (desi chiar si asa se simtea fumul de tigara destul de puternic), acces facil la barul situat in mijlocul salii, foarte decent. Preturile sunt pe masura insa, nu va asteptati la costuri foarte mici.

Sunet – Foarte bun, foarte plin, in ciuda salii care nu ofera deloc o acustica prea fericita. In afara unei mici microfonii intamplate spre inceputul concertului dar rezolvata rapid, totul a decurs snur. Ba chiar curios de bine avand in vedere specificul salii.

Organizare – Numai de bine. Spatiu larg, aerisit, fara probleme de acces – este drept ca am ajuns destul de tarziu, locuri de parcare disponibile.

Public – Mai putin decat m-as fi asteptat. Au fost multi dar nu atat de multi. Insa au stiut sa compenseze prin nivelul de activitate si cantare. Media de varsta, asa cum ma asteptam, destul de sus. Nazareth este totusi o trupa cu aproape 45 de ani de activitate, era normal sa aiba un public matur. Insa deloc neplacut a fost sa vad si multi tineri si adolescenti in public, fara sa mai amintesc de numarul impresionant de copii. Cred ca este concertul la care am vazut in audienta cel mai mare numar de copii mici – imbucurator, dealtfel, sa vad noile generatii de rockeri in “cantonament”.

Trupe de deschidere – Nazareth au fost de aceasta data insotiti de populara trupa romanesca Trooper. Prea mare nevoie de prezentare nu mai au, Trooper sunt la aceasta ora cred ca cea mai activa trupa romaneasca, in ce priveste numarul si frecventa concertelor. Si daca tot a fost un concert aniversar, au venit si cu un cadou de zile mari. L-au avut alaturi pe scena si pe fostul vocal Iron Maiden – Blaze Bayley - acesta fiind in Bucuresti tot la invitatia Trooper, pentru a inregistra impreuna o piesa de studio. Datorita lui am putut asculta piesele “Man on the edge” sau “Fear of the dark“, destul de aproape de versiunile “oficiale“. Trooper au fost ca de obicei, activi si cu priza la public, chiar daca de aceasta data nu a fost chiar tipul lor obisnuit de concert. S-au descurcat bine in a pregati scena pentru evenimentul serii.

Nazareth - Cred ca absolut toata lumea cunoaste si iubeste aceastra trupa, prezenta pe scena muzicala inca de la sfarsitul anilor ’60. Cei patru membrii ramasi activi duc mai departe un drum inceput acum foarte multa vreme. In jurul orei 22.30, dupa o scurta introducere din partea organizatorilor si un si mai scurt intro, membrii trupei au urcat pe scena din Hard Rock Cafe, intampinati de un grup numeros de fani. Nazareth, adica: Dan McCafferty – voce, Jimmy Murrison – chitara, Pete Agnew – bas si Lee Agnew – tobe, patru scotieni get-beget (ca sa nu mai zic ca trei dintre ei sunt de fapt din acelasi oras – Dunfermline).

Aflati in turneu de promovare pentru cel de-al 22-lea album de studio, intitulat “Big Dogz”, trupa nu si-a uitat insa istoria atat de bogata asa ca am avut parte de o lunga calatorie prin timp. Au interpretat atat piese de pe ultimul album: “When Jesus Comes To Save The World Again”, “Big Dog’s Gonna Howl” si “Radio” dar si piese acoperind aproape integral lunga istorie a trupei. De pe albumele vechi mi-au ramas ca placuta amintire “See me”, piesa ce a schimbat putin ritmul serii, “Sunshine”, “Whisky drinkin’ Woman” si un “Dream on” interpretat fara nici o introducere, parca putin pe furis. Poate tocmai din aceasta cauza a fost si atat de bine primit de public.

Majoritatea pieselor au beneficiat de cate o scurta introducere, pe langa micile povesti spuse de Dan McCafferty. Vocea sa, cu adevarat inconfundabila, a facut fata cu brio intregii seri, ajutata ce-i drept cu foarte multa apa si cateva pauze instrumentale. Pauze care n-au fost deloc regretabile, atat Jimmy Murrison cat si Lee Agnew incatandu-ne cu cate un solo generos.

Dupa o asteptare destul de lunga, Nazareth s-au intors pentru inca o serie de bis, incluzand clasica si celebra “Love hurts” si incheind seara, dupa o foarte scurta despartire, cu “My white bicicycle”, putin dupa ora 12. Mi-ar fi placut sa-i simt ceva mai prezenti totusi, mai ales avand in vedere ca publicul a fost in marea majoritate format din fani vechi ai trupei.

Sarah Kay: If I should have a daughter … - un moment TED.

Am ramas cu aceasta fraza in minte:

I keep trying, hoping that one day I’ll write a poem I can be proud to let sit in a museum exhibit as the only proof I existed.

Cand vom ajunge sa intelegem puterea acestor cuvinte, cand astfel de ganduri ne vor influenta deciziile, lumea asta va fi cu mult mai frumoasa. Pana atunci, nu putem decat sa continuam sa incercam .

PS – imi doresc din tot sufletul sa gasesc si in Romania astfel de reprezentatii de poezie interpretata, caci alt termen nu gasesc pentru a traduce: spoken word poetry. Daca stiti de astfel de intamplari, rogu-va dati informatia mai departe. Multam mult. Pont: pe site-ul ei gasiti multe alte inregistrari video care sunt absolut savuroase.

Link-ul original se afla aici.