Arhivele jurnalului
La multi ani Travka – 10 ani de Muzica
N-as fi crezut, acum ceva vreme, cand am descoperit trupa Travka, ca baietii vor reusi un asa carusel de intamplari in asa de putin timp. Parca acum nu multa vreme aflam de despartirea trupei, ca dupa inca nu multa vreme sa ne trezim invitati la concertul de reunire. Sau de regasire, la naiba, cine mai stie? Cine mai stie ce s-a intamplat in ultimii 10 ani? Va spun eu – in ultimii 10 ani s-a intamplat Travka – cu bune si cu rele, cert este ca s-au intamplat. Si tare bine au facut. Fara sa ne dam seama, chiar au trecut 10 ani de Travka. 10 ANI. Un asa eveniment se cerea sarbatorit si unde altundeva daca nu in The Silver Church, acolo unde au tinut majoritatea concertelor bucurestene de dupa revenire.
O aniversare cu adevarat in stilul Travka – simpla, curata, in acelasi timp adanca si plina. Fara nimic special, in afara de intrebarile lui Gadei despre ultimii – sau viitorii – 10 ani. Atat. Dar in acelasi timp, atat de mult. Concertul lor aniversar este, pentru mine, unul din seria celor traite si pe care cu greu le pot desprinde de suflet, sa le pot da mai departe intr-o cronica. Desi la inceput imi era teama ca inca un concert Travka nu va mai fi la fel de acaparator precum altele din acesti ultimi ani, baietii mi-au dovedit ca m-am inselat tare rau.
Au inceput cuminte, instrumental, cu un Venus adus pe pamant, printre noi. Fara Gadei, care a aparut abia la a doua piesa, intrebandu-ne ce am facut in acesti ultimi 10 ani. Chiar asa, ce oare? Sala era plina, in ciuda vremii mohorate de saptamana trecuta, in ciuda ploii si a griului de afara. Era plina de oameni cu sufletul plin. Iar Travka a fost acolo sa le raspunda. Imi regret vocea care inca nu si-a revenit dar aproape nu exista piesa a lor pe care s-o pot asculta cuminte la un concert. Imi cer scuze celor de pe langa mine, este destul de involuntara reactia. Dar n-o regret.
Desi sunt de ceva vreme in turneu, baietii sunt intr-o forma muzicala excelenta asa ca George Gadei – voce, Alexei Turcan – chitara, Misha Galca – chitara, Mizdan – bass si Cristian Chirodea – tobe au facut ca seara sa fie greu de uitat. Totusi cuminti, mai cuminti si mai “asezati” decat la alte concerte. Poate si oboseala drumului isi spune cuvantul, pe ecranele din Silver Church fiind rulat in bucla un clip cu reparatia unei pene de cauciuc suferita de baieti pe drum.
Supriza serii, iar in ce ma priveste un moment cu adevarat special, a fost invitatul de marca: Mihnea Blidariu – Luna Amara. Am ramas masca cand l-am vazut pe scena si cu atat mai mult cand am auzit incepand acordurile de la Corabia nebunilor. Corabia nebunilor cu Mihnea la voce – asta n-am sperat niciodata dar vai Doamne cat de bine a putut suna. Multam pentru un asa cadou.
A doua surpriza a fost lansarea bucuresteana unei noi piese – Soarele rasare, piesa deja cunoscuta in mai multe orase, in cadrul turneului Travka. Suna bine, are un ritm foarte bun – este foarte clar orientata catre radio si pot sa pun pariu ca o vom asculta des in aceasta vara. O incercare inspre comercial dar cu o puternica amprenta Travka. In mod ciudat, n-am avut deloc parte de instrumentul lor de marca, acordeonul. A fost insa compensat de sintetizator si nu s-a simtit asa de tare lipsa.
La final, dupa ce am regretat ca a fost un concert mult prea scurt pentru starea de spirit creata, ramanem sa ne intrebam: cum vor arata urmatorii 10 ani? Multumesc Travka pentru un deceniu de visare – la mai mare.
PS – Nici de aceasta data n-am avut parte de Inger sedat – eu inca mai sper.
Lista completa de piesa:
Venus
E cineva in orasul acesta
Intr-un fel
Zambetul Tau
Sunt un erou
Soarele rasare
Fetele-n luna
Aici sunt eu
Zgarba
Nimic de pe frontul de Est
Partea Finala
90
Ceva mi s-a rupt
Credit foto: Mahmur.info
fetelor le place ploaia
Sau cel putin, nu se sperie de ea la fel de tare precum noi baietii. De unde-mi veni ideea asta? Simplu, dupa ce am vazut ce eveniment superb au reusit ieri, 26 Mai 2012. Mai exact, a treia editie de SkirtBike, organizata de Andreea si Oana-Maria. Jos palaria (si multe au mai fost preumblate pe la eveniment) pentru munca lor – au infrumusetat un oras care avea mare nevoie de asta.
Despre organizarea evenimentului puteti afla mai multe detalii direct de pe site, eu am sa preiau doar un scurt text de la fete:
Se ştie deja că bicicleta a fost cea mai importantă invenţie care a condus la emanciparea femeilor. Hai să celebram acest lucru, să pedalăm aşa cum vrem, să ne îmbrăcăm aşa cum ne place şi să ne simţim sănătoase. Be proud to ride like a girl!
Despre cum s-a simtit ca si participant, apai multe ar fi de spus si toate-s faine, incepand cu drumul pana acolo, putin alergat in ce ne-a privit, pana la finalul cam ploios dar nu mai putin vesel. Inca de pe drum, pana sa ajungem la locul de intalnire – anume Parcul Circului – am tot vazut fete cochete cu biciclete aranjate pe masura, pedaland catre aceeasi destinatie. O frumoasa pata de culoare atat de necesara intr-un oras atat de gri si de innegurat in ultimele zile. Ba una dintre rochitele rosii ne-a si insotit pe drum, vazand ca si noi suntem gatiti de aceeasi destinatie. Nu-i stiu numele ca n-am apucat sa facem cunostinta dar m-am bucurat sa vad ca au fost si cursiere participante, nu doar clasicele MTB-uri si bicle de oras 
.
Ajunsi insa la locul de intalnire, am dat de-o explozie de veselie, de zambete, de culoare si voie bune. In ciuda ploii care tocmai reincepea sa-si afirma prezenta, toata lumea s-a simtit minunat. Salutari, poze, rasete, cirese atarnate de urechi, baloane colorate si multe multe multe zambete. Da, fetele stiu sa se bucure frumos si curat, cu tot chipul si mai ales cu ochii stralucitori de veselie. A fost o placere sa fac parte la un asa eveniment si regret ca am ratat primele doua editii.
Traseul a fost: Aleea Circului – Șos. Stefan cel Mare – Calea Dorobanților – Piaţa Charles de Gaulle – Bd. Aviatorilor, până la Herăstrău, intrarea Pescăruș (șoseaua Nordului). Cam scurt din pacate si, din cauza echipajelor de politie, extrem de lent. Dar trecem rapid peste aceasta neplacere, absolut insignifianta prin comparatie cu voia buna prezenta. Si concretizata la final de traseu, pe bucata de pe B-dul Aviatorilor unde, intentionat sau nu, coloana de masini a fost oprita complet asa ca am avut la dispozitie tot bulevardul, pana la Intrarea Pescarus. Iuhuuuu, aici s-a topait pe bicle, s-a dansat (a fost si o bicla cu instalatie de sunet la remorca, pe post de DJ, si chiar cu muzica de buna calitate) iar la final am facut si rondul de vreo 2-3 ori, sa aratam cat de bine ne-am simtit .
Momentele frumoase sunt multe si nu toate-mi revin in amintire acum dar am foarte clar imaginea unui zambet cald si larg al unei domnisoare aflate la volanul unei masini, in timp ce am depasit-o impreuna cu coloana de la SkirtBike. Se vedea clar ca-si dorea tare mult sa fie alaturi de noi si sunt sigur ca i-am facut ziua mai frumoasa. Ii multumesc pentru acel zambet atat de sincer.
Asa cum le multumesc si fetelor pentru un eveniment asa de placut – cred ca ar face bine sa-l repete mai des, nu-i de ajuns doar o editie anuala. Iar cele (si cei) in jur de 300 de participanti, intr-o zi ploioasa, cred ca spun acelasi lucru.
Pentru poze de la eveniment, urmariti pagina lor de Facebook, aici.
PS – dupa numarul de flori oferite, as spune ca nici baietii n-au fost prinsi in offside, si-au facut onorabil datoria. Poate totusi mai multa grija la vestimentatie, la urma urmei codul spune ca:
Regula nescrisă a evenimentului spune că fiecare participantă la SkirtBike trebuie să vină îmbrăcată în ținută chic, cu rochie sau fustă, tocuri sau balerini, pălărie sau eșarfă, cu flori în par sau în coș, cu claxon și bicicletă, pentru ca această promenadă să demonstreze că mersul pe bicicletă înfrumusețează.
PPS – Eroul zile a fost, de departe, Cezar, un pustan de vreo 4-5 ani, pedaland singur-singurel (insotit insa de mandrii parinti), pe bicicleta lui proprie, si acoperit de un impermeabil tricolor. Inca n-am gasit o poza cu el dar imaginati-va un Superman in miniatura, calare pe bicicleta – cam asa ceva .
Cronica Apocalyptica la Arenele Romane – un sfarsit de lume
Poate unul dintre cele mai frumoase exemple ale unei idei care a fost transformata de pasiune intr-un fenomen. Poate una dintre cele mai frumoase povesti de succes, Apocalyptica stie sa-si pastreze fanii si sa surprinda in mod foarte placut de fiecare data. Dar s-o iau totusi incetisor cu povestea Romanian Rock Meeting 2012 - Spring Edition.
Duminica, 13 Mai 2012, ziua desfasurarii unei noi editii de Romanian Rock Meeting. Insorita dar din pacate friguroasa, ziua nu anunta initial prea multe suprize. Pana spre seara. Promusic Events si Revista Maximum Rock i-au readus pe finlandezii de la Apocalyptica pe scena de la Arenele Romane, scena familiara deja trupei inca din 2006.
Ora de incepere a fost 19.30 si a fost respectata destul de bine. Totusi, referitor la zona si organizare, am cate ceva de comentat, in nume personal. Nu inteleg de ce, in anul 2012, intr-o capitala europeana, este aproape imposibil sa folosesti bicicleta pentru a te deplasa la un concert. M-am uitat cu atentie si nu exista nici un loc amenajat sau cat de cat sigur pentru a putea parca o bicicleta, in conditiile in care ciclistii sunt din ce in ce mai numerosi in Bucuresti. Este oare asa de greu de pus la dispozitie un rastel utilizabil fara teama de nu-ti mai gasi bicicleta la iesire? Poate se aude si la organizatorii de evenimente, ar fi un plus binevenit pe viitor. Sa revin insa, acum ca m-am descarcat.
Prima trupa a serii au fost Changing Skins - un amestec interesant de stiluri, din pacate nu au fost deloc ajutati de sonorizare care pe durata concertului lor a fost prea tare si deloc echilibrata. Au avut un rol dificil insa, cu un public infrigurat si foarte rar, lipsit de reactii. De apreciat entuziasmul cu care si-au dus sarcina pana la capat, chiar daca stilul lor nu prea s-a potrivit cu programul serii.
Dupa o pauza de reamenjare si dupa sesiunea Apocalyptica de intalnire cu fanii norocosi, scena a fost preluata de constantenii de la White Walls. Tot ei au fost si prima surpriza placuta a serii, cel putin pentru mine. O trupa desi foarte tanara, suna excelent si lasa senzatia ca au trecut prin multe – nu degeaba au primit deja cateva premii. Cu un sound foarte bine asezat, amestecand pasaje de voce guturala cu voce clara si cateva piese de conceptie, baietii de la White Walls au aratat ca stiu bine muzica si ca au ce cauta pe scene mari, de renume. Mai ales daca mai lucreaza un pic la accent, daca tot s-au hotarat sa cante in limba engleza.
Cel putin piesa THE LOST ART OF CHAPEAUGRAPHY, in ciuda lungimii foarte rar intalnite la un concert (cred ca are peste 15 minute, cumuland cele 3 acte ale piesei) a sunat excelent. Un mare Bravo pentru un sound original si necomercial. Foarte placut, de urmarit si la alte concerte. Publicul, deja mai numeros si mai activ, in ciuda frigului (am mai mentionat ca a fost foarte frig?) a aratat multa apreciere si suport – cu adevarat meritate.
A urmat inca o pauza (care a marit considerabil senzatia de frig acut data de vantul foate rece), timp in care si publicul s-a mai marit putin, desi mult sub asteptarile mele. Pana la final au fost cateva sute de fani, foarte putini pentru capacitatea Arenelor Romane. Care dealtfel, desi pe inserat nu aratau excelent, dupa caderea intunericului au capatat un aspect bine potrivit evenimentului, avand coloanele luminate in rosu, cu un cer vinetiu si innorat deasupra. Corturile pentru bautura si mancare au fost mai mult decat suficiente, cu cozi de maxim cateva persoane, mai ales avand in vedere publicul redus deja mentionat. Per total Arenele Romane ramane un loc excelent pentru genul acesta de concerte. Cu un sunetist priceput, acustica este chiar buna iar in timpul concertului Apocalyptica s-a auzit foarte foarte bine.
Am ceva de comentat totusi in ce priveste amenajarea spatiului. Inteleg necesitatea camerelor de filmat dar, totusi, un concert este in primul rand dedicat fanilor prezenti. Din cauza camerelor si a aranjarii acestora, practic nu era utilizabila decat jumatate din suprafata disponibila in Arenele Romane. N-a fost o problema majora din cauza publicului redus, dar totusi nu mi se pare deloc echitabil din partea organizarii. Odata trecut de prima treime, nu mai puteai deloc sa vezi ceva inspre scena fara sa fii deranjat de prezenta a cel putin o camera de luat vederi si/sau a acesoriilor acestora. Zic ca mai este de lucrat aici.
Apocalyptica au deschis concertul, parte din turneul lor de promovare al albumului 7TH SYMPHONY, lansat in 2010, cu o piesa cum altfel decat instrumentala, preluata de pe acest album: On The Rooftop With Quasimodo. Nu tocmai in forta, si-au facut o intrare graduala, construind atmosfera. Au recuperat insa rapid cu piesa 2010, ce in versiunea de album il are ca invitat pe Dave Lombardo de la Slayer si care a anuntat destul de clar felul in care se va desfasura intreaga seara. Adica un macel de metal finlandez amestecat cu sonoritati clasice, surprinzatoare si mai ales captivante.
Greu de descris ceea ce a urmat, Apocalyptica reusind in foarte scurt timp sa aprinda publicul si sa schimbe total atmosfera. Desi in continuare foarte foarte frig (am mai mentionat asta?), incepea deja sa nu mai conteze. Oricum, dupa Master of Puppets nimic n-a mai contat. Asa cum au inceput ca si proiect, trupa tribut pentru Metallica, baietii de la Apocalyptica nu si-au uitat naravul ci dimpotriva. Nelipsite de la concertele lor, preluarile Metallica sunt un rasfat muzical. Combinatia intre sunetul atat de complex al violoncelelor de pe scena si versurile cantate de public, care nici de data n-a fost deloc lipsit de voce, este greu de prins in cuvinte. Conexiunea public – scena este completa, practic publicul devine un membru al trupei, vocalul absent de pe scena si parte din intreg spectacolul. Minunat. Iar felul de a comunica cu publicul al lui Paavo Lötjönen este incredibil – prezent pe toata scena, foarte activ si mereu zambaret, indeamna si conduce publicul dupa bunul plac si cerintele concertului. Va mai zic doar ca la Seek & Destroy n-a fost picior de rocker care sa nu fie luat pe sus de valul cantarii. Perfecta senzatia, perfect momentul.
Reveniti la propriile piese, au urmat clasicele Life Burns! si Last Hope, dintre compozitiile proprii trupei. Eicca Toppinen – violoncel, Paavo Lötjönen – violoncel, Perttu Kivilaakso – violoncel si Mikko Sirén – tobe, toti membrii vechi ai trupei, stiu sa-si prezinte creatiile intr-un spectacol superb. Nici vocalul Tipe Johnson, invitat pentru tot parcursul turneului, nu a facut deloc o impresie rea, avand o voce foarte potrivita cu sound-ul trupei.
Pe tot parcursul serii baietii au fost, literalmente, pe toata scena. Sincer nu reusesc sa inteleg cum de se pot misca atat de mult si de fluid, carand dupa ei cate o imensitate de violoncel si mai si cantand in acelasi timp. Dar ei o pot face si toata joaca asta prinde foarte bine. Mai mult, au cantat cu pofta si cu veselie, erau captivanti in placerea lor de-a canta si de-a se distra. Au pus stapanire pe scena, pe atentia noastra si apoi s-au apucat de joaca. Eicca la un moment dat a scos un al treilea bat si-l ajuta pe tobosarul Mikko, care la randul lui a stat mai mult cocotat pe scaun decat cuminte asezat intre tobe. Tot Eicca, precum un mic elf pus pe sotii, era mai mereu intr-un dialog muzical cu Perttu, in timp ce Paavo era ocupat sa comunice, non-verbal, cu publicul, sa ne incurajeze si sa conduca versurile, atunci cand era cazul. Toti au fost o explozie de energie iar momentele in care se reuneau cele trei violoncele, intr-un triunghi strans, erau sublime. Si pana la urma Perttu, desi initial cel mai gros imbracat (deh, v-am mai spus, cred, ca era tare frig) a fost si cel care, clasic, a scapat de tricou pana la final – spre bucuria fanelor prezente.
Finlandezii stiu si mai ales simt muzica. Pasiunea lor, dovedita de anii de experienta si de studiu, au aratat ca sunt cu adevarat niste muzicieni de elita. Iar pasajele de muzica clasica Psalm 1 si Sacra, definitorie in formarea lor ca muzicieni, au fost un deliciu foarte bine primit.
La final, nu pot sa spun ca si concluzie pentru acest concert decat ca a fost prea scurt. Opinie impartasita si de altii dintre cei prezenti, cele peste 90 de minute au parut si s-au simtit mult prea scurte. Cand este urmatorul concert Apocalyptica?
Poze de la concert puteti gasi aici: http://www.rockstage.ro/foto-detalii/Apocalyptica/386/205/
Lista completa de piese, conform Setlist.fm
On the Rooftop With Quasimodo
2010
Grace
Master of Puppets (Metallica)
End of Me
I’m Not Jesus
Psalm 1
Sacra
Nothing Else Matters (Metallica)
Last Hope
Refuse/Resist (Sepultura)
Life Burns!
Seek & Destroy (Metallica)
Inquisition Symphony (Sepultura)
Bis:
At the Gates of Manala
I Don’t Care
Primal Fear in The Silver Church – cronica de power metal
Proximitatea geografica se pare ca le este pe plac nemtilor asa ca taramul nostru este din ce in ce mai des vizitat. Reveniti pentru a treia oara in Romania, Primal Fear au anuntat un festin de power-metal. Aflati in turneu de promovare al celui mai nou album de studio - Unbreakable, au sustinut un nou concert in data de 08 Aprilie 2012 in clubul The Silver Church, organizat de Promusic Production si Maximum Rock.
Locatie – Despre clubul bucurestean The Silver Church am tot vorbit, nu cred ca mai este nevoie de prea multe detalii. Un club proiectat pentru acest gen de evenimente, reuseste de fiecare data sa se dovedeasca o gazda reusita si nici de aceasta data nu a dezamagit. O sala mare, suficient de bine aerisita si preturi rezonabile pentru acest gen de cluburi.
Sunet – Puternic, bine echilibrat si mai ales bun pentru intreaga seara. Atat la trupele de deschidere cat si la Primal Fear auditia a fost foarte buna spre excelenta.
Organizare – Acces rapid, fara cozi nesfarsite. Garderoba primitoare, acces usor la bar. Este drept ca publicul nu foarte numeros a fost de ajutor. Daca ar mai monta si un rastel securizat pentru biciclete, chiar ca nu as mai avea ce sa le reprosez.
Public – Putin dar bun. Cam asta ar fi descrierea scurta. Un public mai putin numeros fata de asteptarile mele, undeva in jur de 300 de persoane am estimat, mai ales ca Primal Fear nu-s la prima vizita in Romania. Dar cei prezenti au compensat din plin prin energie si cunostinte. Au fost prezenti si foarte activi atat la concertul Primal Fear cat si la Brainstorm, in egala masura.
Trupe de deschidere – Primal Fear ii au ca parteneri de turneu pe germanii de la Brainstorm iar Duminica seara la Bucuresti au fost invitati si cei de la Palace pentru a-i ajuta la incalzirea publicului.
Prima parte a serii a fost sustinuta de trupa Palace. La fel ca si celelalte doua trupe si ei sunt membrii ai aceluiasi stil power metal si desi nu au excelat, si-au facut treaba cu brio. Cu peste 20 de ani de existenta, Palace nu sunt chiar novici asa ca au stiut cum sa-si execute rolul.
Surpriza serii au realizat-o insa cei de la Brainstorm. Desi asteptarile au fost mari, au reusit cu multa eleganta sa le depaseasca si inca de departe. Au avut un show excelent, plin, foarte bine inchegat si fara nici o lipsa. Carismaticul Andy B. Franck este cu adevarat o prezenta scenica impunatoare. A umplut scena, fiind prezent in toate spatiile disponibile iar comunicarea cu publicul a fost excelenta. Si cand spun public ma refer la absolut toti cei aflati in sala, o atentie aparte fiind acordata zonei de presa (deh, PR-ul isi spune cuvantul) catre care a facut multe gesturi si a oferit multe poze interesante. Vocea sa a ridicat la propriu sala care l-a insotit pe parcursul fiecari piese, fara ezitare. Nu putini sunt cei care au simtit ca a fost seara celor de la Brainstorm, desi erau totusi in deschiderea unei trupe mai renumite. Au reusit sa aduca pe scena un pachet complet, foarte bine cizelat si prezentat. Piese precum In the blink of an eye, Shiva’s tears, Shadowland, In these walls si Highs without lows au fost foarte bine primite de publicul putin numeros dar, cum spuneam, foarte activ.
Primal Fear au avut o incercare deloc usoara in a prelua stafeta purtata atat de demn de catre cei de la Brainstorm. Totusi cei cinci membri ai trupei au reusit sa se descurce zic eu onorabil. RALF SCHEEPERS – voce, MAT SINNER - bass, ALEX BEYRODT - chitara, RANDY BLACK - tobe si invitatul special Constantine – chitara, inlocuitorul temporar al lui Magnus Karlsson care este momentan absent din motive familiare din viata trupei. Ei sunt Primal Fear, in actualul format, si ei sunt cei care au adus cea mai plina seara de power metal la Bucuresti.
Un show bine pus la punct, destul de clar lucrat si aranjat, rodat in multi ani de turnee – o reteta clasica si functionala. N-as putea spune ca au impresionat in mod deosebit totusi, surpriza celor de la Brainstorm ramanand inca vie in amintire dar stilul de power metal clasic, curat al celor de Primal Fear se impune lejer. Noul album, bine reprezentat in lista de piese, desi nu este deloc revolutionar suna bine. Si tot asa a sunat si concertul trupei, fara surprize dar si fara dezamagiri. Fanii s-au aratat foarte activi, insotind trupa piesa dupa piesa, aratand o veche apropiere de acest stil. In mod special mentionez Unbreakable Part 2, Black Sun, Metal Nation, Metal is Forever (care a urcat mult temperatura in sala) si Nuclear Fire. Piese atat vechi cat si noi dar care toate au sunat excelent, mai ales cu contributia deloc slaba a publicului.
Per total am avut parte de-o seara plina de power metal curat, teutonic in procent de 100%. Astept cu mare interes un nou concert al celor de la Brainstorm, poate de data asta ca si cap de afis. Cred ca va fi foarte interesant 
.
Fotografii de la concert puteti gasi aici: Brainstorm si Primal Fear.
Lista de piese:
Intro – Unbreakable Part 1
Strike
Give’em Hell
Nuclear Fire
Unbreakable Part 2
Seven Seals
Black Sun
Angels Medley – Where Angels Die, Demons & Angels, Angel in Black
Metal Nation
Fighting the Darkness
Final Embrace
Metal is Forever
Bis:
Bad Guys Wear Black
Chainbreaker
Marsul Biciclistilor
Semne bune anul are – cam asa tot zic inca de la primele zile senine si cu aer de primavara. Mai abitir ca niciodata, bicicletele incep sa ia cu asalt soselele din Bucuresti. Si nici ca as putea sa regret asa ceva. Cu placuta mirare observ de la o zi la alta tot mai multe biciclete in trafic, din toate categoriile si speciile. Desi inca sezonul oficial (daca pot spune asa) n-au inceput, strazile sunt pline si nu-i zi sa nu ma bucur de un numar asa de mare de ciclisti urbani.
Pentru ca unde-s multi puterea creste, baietii buni de la Clubul Biciclistilor au organizat un nou eveniment, denumit simplu Marsul Biciclistilor. Mai multe detalii puteti gasi si pe pagina de Facebook a evenimentului.
Ce si cum a iesit puteti vedea si din clipul de mai jos. La o numaratoare aproximativa as spune ca au fost peste 350 de participanti – si asta la sfarsit de luna Martie. Aceste vorbe ne bucura .
Marsul biciclistilor – Martie 2012
