Arhivele jurnalului
cu obida
Mno, ca tot am avut parte de vesti numai una si una in ultima vreme, hai sa mai adaug una. Ca ce mai conteaza?
De fo doua zile il am pe al meu tata internat pentru niste analize. Si am reinceput sa ma bucur de ajutorul sistemului medical din Romania. Boala in sine nu face subiectul acestor randuri, important este ca singurul tratament disponibil este cel de implantare a unui stent. Pentru cei curiosi, aici sunt descrise toate detaliile, inclusiv procedura in sine. Operatia nu-i nici periculoasa (desi in cazul tatalui meu sunt ceva complicatii, ramane de vazut) si nici nu dureaza. Doar costa – si aici voiam sa ajung.
Pentru tratamentul unui pacient care sufera de o boala care-i afecteaza calitatea vietii si-i poate ameninta viata in sine, singurul tratament disponibil se face contra cost. Si nu-i deloc ieftin. Un stent costa in jur de 2000 Euro (tatal meu are nevoie de minim doua), plus sau minus in functie de dimensiunile necesare si, atentie, de calitate. Exista doua tipuri din cate am inteles, unul de provenienta romaneasca si unul turceasca. Nu stiu care-i mai bun sau mai scump. Partea frumoasa este ca aceste costuri sunt suportate, integral, de catre pacient. Cu alte cuvinte, lucram cu materialul clientului. Recapitulez – un om a carui viata ii este potential amenintata, care este asigurat medical si a contribuit la bugetul de stat intreaga perioada activa a vietii, cu sume cat se poate de legale (a lucrat la stat intreaga viata, ca alta optiune nu avea pe vremea “apusa”), este nevoit sa-si achite din buzunar tratamentul.
Exista si o exceptie, o varianta legala prin care poate beneficia de acest tratament in mod gratuit: daca ajunge de urgenta, in urma unui pre sau infarct miocardic, in termen de maxim x ore (unde x era parca maxim 6, nu mai stiu sigur). Deci, ura, avem si optiuni. Putem astepta pana face un infarct, apoi putem sa-l transportam de urgenta pana la Bucuresti (parintii mei locuiesc la aproximativ o ora de Bucuresti, deci suntem norocosi), sperand ca avem salvare la dispozitie, ca drumul nu este inzapezit si ca … poate rezista pana ajungem sa facem radiografia care ne va fi utila la decontare. Caci fara ea, fara aceasta radiografie, suntem buni de plata. Pentru tratament sau pentru … mai bine lasa.
Sau putem sa tacem, sa punem capul in pamant si planurile in cui si sa platim. Ca el se pare ca n-a platit destul, cat a muncit. Acum platim si noi. Si nu cumva imi vine si mie sa ies in piata publica? Numa asa, sa ma descarc, daca altceva oricum nu pot rezolva. Inca, din fericire, nu suntem disperati – avem cum plati. Nu mai conteaza de unde, dar acum avem cum plati.
Stau insa si ma intreb cum o fi sa te afli in situatia asta si chiar sa nu ai de unde sa platesti banii? Sa achiti, cum sa-i zic, taxa de viata? Caci sunt, cu siguranta, destui aflati in fata acestei decizii. Cum o fi? Sa-ti iei tatal acasa si sa te rogi sa-l mai tina bateriile din dotare – ca tu nu ai ce face pentru el. Pana s-or termina si se va stinge lumina. CUM?
test aniversar
Intr-o alta seara alaturi de Folk Frate am avut o Mare surpriza. Asa ca ma gandesc sa o impartasesc cu voi.
Hai sa facem un test, e simplu, promit. Fara nici un ajutor, fara cautari, fara nimic, incercati sa recitati imnul national. Pentru cei care nu stiu, este vorba despre Desteapta-te romane. Apoi verificati cat de mult ati stiut din el. Cum e? Poate intelegem, cu totii, ceva (si) din asta.
La multi ani Romanie, La multi ani Romani.
Azi, 1 Decembrie 2011.
Romanie draga – am cam obosit
Intr-o tara in care simplul fapt sa merg pe strada, pe bicicleta sau ca pieton devine un risc, sincer, simt ca incep sa obosesc. Simt cum toata energia – si n-a fost putina – investita in a crede si a pune umarul, atat cat imi este posibil, pentru a face zona asta de lume mai calda, mai curata si mai frumoasa mi se scurge usor usor printre degete – sau printre dinti, scrasnind cateodata de neputinta. Si de frustrarea unui om care nu cere altceva decat normalitate – decat firesc.
Haideti sa ma explic si sa-mi explic vorbele spuse cu obida mai sus. Imi cer scuze pentru calitatea si continutul relatarii ce urmeaza, am sa folosesc cuvintele asa cum au fost ele spuse, fara a le cenzura in vreun fel – de ambele parti. Deci limbajul va fi foarte explicit – daca nu doriti sa cititi anumite expresii vulgare ale limbii romane, va puteti opri aici. Multumesc.
Dupa o superba intalnire aseara in Parcul Izvor cu un grup extins de prieteni si amici pentru a ne bucura impreuna de-o seara de vara si a ne zbantui in diverse sporturi (volei, badminton, rugby, fotbal, etc – am sa revin sper la povestea asta) am purces agale catre casa, spre inserat. Obositi si dupa o zi lunga, de inceput de saptamana, am pedalat in doi, impreuna cu domnisoara mea cea draga, la o prelungita plimbare de seara. Numai ca finalul nu avea sa fie chiar placut – si nici vesel.
Pe parcursul drumului am avut parte de:
- Faaaaa, vezi ca ai facut clabuci la pizda – spus din trecere, de pe geamul din spate al unei dacii nova rosii, undeva in zona Podul Constanta. In masina patru specimene muncitori necalificati, dupa vorba, dupa port. N-am apucat sa-i ajung din urma, au avut grija sa-si arunce vorbele din mers.
- Cateodata, imi doresc pur si simplu sa dispar. Ca femeie, sunt momente in care nu vrei sa existi – spus de ea, dupa ce am lasat-o 5 minute singura in afara unui magazin aflat in centrul orasului Chitila. Nu mi-a explicat de ce, n-am insistat. Voiam sa ajungem cat mai repede acasa.
Cum a treia oara e cu noroc, la nici 1 Km distanta, cu mai putin de 100 m de primaria Chitila, vad urmatorul scenariu:
Protagonisti: o masina parcata pe trotuar (Seat Leon galben, numar de inmatriculare B 999 YCA – cred, nu mai sunt sigur de litere) si paralel cu ea, in mijlocul benzii, o alta masina, un Audi A4 negru (nu i-am retinut numarul de inmatriculare din pacate).
Scena: un drum cu o singura banda pe sens, curba dubla fara vizibilitate, linie continua, evident. Adica un loc unde nu ai voie si nici cum sa depasesti. Este foarte riscant.
Cele doua masini nu pareau a fi oprite de doar 1 minut (nu ca ar fi fost normal nici atat) sau ca ar intentiona sa se deplaseze. Ca sa fie scena completa, din spatele nostru venea un TIR maricel, apropiindu-se incet dar sigur. Pentru o imagine mai buna, acolo de obicei TIR-urile nu ma depasesc nici cand sunt cu bicla, asteapta sa ia putina viteza, fiind usor in urcare iar strada fiind destul de ingusta. Oricum, nu-i nici o placere cand trec zecile de tone pe langa tine, la cateva zeci de centimetri. Mno, acolo s-au gasit ei sa se apuce de povesti. Fix acolo.
Cum eram in spate, ii spun ei sa depaseasca, ar fi avut timp. Din cauza galagiei si a vantului nu m-a auzit asa ca a oprit in spatele masinii negre, eu depasind-o pe partea din stanga. Cam in acelasi timp a venit din spate si TIR-ul – deci eram in paralel cu masina neagra, in mijlocul strazii, iar din spatele meu se apropia un maldar de fiare. Placut, cat se poate de placut.
Avand si proaspete in memorie evenimentele anterior mentionate plus o iritare nativa fata de cretini si nesimtiti, am izbucnit si am strigat, in timp ce depaseam:
- Vezi ba ca ai blocat toata strada, in pula mea – da, eram si nervos si in acelasi timp voiam sa fiu inteles asa ca am vorbit pre limba lor. In acelasi timp, ii faceam semne catre cap, sa inteleaga poate ca nu-i tocmai intreg.
TIR-ul nu a facut decat sa claxoneze lung si sa-si vada de drum. Deh, ce treaba avea el. Desi, daca in timpul depasirii ar fi venit tare o masina de pe contra-sens, s-ar fi lasat cu multe fiare indoite si probabil mult sange – din fericire n-a fost cazul.
Dupa ce am depasit iar TIR-ul a trecut, am oprit uitandu-ma in spate sa vad ca ma ajunge si domnita din urma pentru a ne continua drumul. Numai ca in loc de a o vedea pe ea am vazut audi-ul negru venind paralel cu mine:
- De ce mortii ma-tii ma injuri ba?
- Nu te-am injurat, ti-am urlat ca ai blocat toata strada, tu nu vezi unde ai oprit?
- Fu-ti gura ma-tii de barbos jegos, ma fut in barba ta. Urmat de o flegma, peste amicul care statea pe locul din dreapta, catre mine.
- Tu de ce injuri?
- Baga-mi-as pula in fata ta de barbos, vrei sa-ti sparg dintii? Zii ma, vrei sa te las fara dinti?
Moment in care am inteles ca nu are sens sa continui monologul. Am inceput sa pedalez iar el la un metru in spatele meu. Intentionat am mers incet – unul in caz ca ma lovea din spate sa pot sa ma redresez si doi pentru ca nu fugeam in fapt. A venit dupa mine si a tras in diagonala, catre bordura, in asa fel incat sa ma forteze sa opresc. Totul insotit de o noua flegma, de data asta a amicului de pe locul din dreapta – poate pentru ca avusese parte de gustul primeia, nu stiu exact dar s-a simtit dator sa participe si el la discutie. Doar ca ei nu s-au gandit ca o masina poate fi ocolita si prin spate iar o bicicleta vireaza mult mai strans decat o masina. Drept pentru care am intors de ghidon, hotarat fiind sa o sterg catre politie – care era la mai putin de cateva sute de metri.
Numai ca in acel moment am vazut-o pe ea, 10 metri mai in fata, asistand inghetata la tot acest spectacol. Am inghetat si eu intelegand, prea tarziu, la ce risc imens am expus-o – fara sa ma gandesc la acest lucru. Drept pentru care am depasit pur si simplu masina neagra si am continuat drumul. Multumit ca cei din spate nu au continuat incidentul.
Nu am reusit sa retin numarul de inmatriculare al masinii negre si dupa toata povestea asta, odata ajunsi acasa, nu am mai avut energie sa ies iar si sa ma intorc la politie. Pur si simplu nu am mai putut s-o fac. Procentul de incredere in rezolvarea cumva pozitiv al acestui incident nu este atat de mare incat sa ma fi motivat sa continui. Nu am mai avut energia si nici motivatia sa mai fac nimic altceva.
Aceasta este povestea, acestea sunt faptele. Poveste care a reusit sa ma consume energetic in mod incredibil de sustinut si de profund. Va las sa judecati voi, eu alte comentarii n-am. Si incep sa cred ca nu-si mai au rostul. Simpatica a fost solutia oferita astazi de o cunostinta, dupa ce i-a relatat cele de mai sus – pai simplu, nu mai mergeti cu bicicleta. Mda, draga noastra Romanie, are solutii pentru toate. Iar maine nu vom mai merge … si punct.
De sapuneala luata acasa nu va povestesc acum, o las pentru un articol viitor. Nu de alta dar chiar este o experienta din care reies multe idei … interesante.
ce-ati facut mai copii, mai?
Cuvintele din titlu sunt intrebarea unei mame, dupa ce copilul ei s-a sinucis ca ultima solutie pentru a scapa de arestul securitatii. Se intampla in 1950 iar replica este preluata din filmul Portretul luptatorului la tinerete. Va rog sa-l vedeti, desi este un film greu si dureros pentru cei care inca mai au amintiri din acele vremuri. Pentru restul va fi doar un film bun. Dar nu despre film vreau sa vorbesc.
Vreau sa povestesc despre un neam care pe atunci, acum mai bine de 60 de ani, era perfect ilustrat de aceasta expresie. Un popor care nu stia ce-i ura profunda, care in mod aproape primitiv se intreaba de ce in fata unor crime atat de monstruoase precum cele facute de comunisti. Popor care, prin urmare, nu a avut in realitate nici o sansa sa reziste.
Singurele doua reactii ale neamului romanesc au fost ori mirarea aceasta de inceput de vremuri ori o reactie necoapta a unei intelectualitati incipiente care a incercat sa tina piept cu orice pret. Ne-am trezit inocenti si goi in fata valului istoriei si am fost luati pe sus – inca nu ne-am revenit.
povestea Romaniei mele
Romania mea este o tara minunata. O tara in care oamenii isi zambesc. In care, atunci cand se intalnesc, oamenii se saluta si-si vorbesc ca vechi prieteni, ca vechi cunostinte. Dupa ce schimba cateva vorbe, unii dintre ei se privesc in ochi, intind mainile unii catre ceilalti si isi ofera unii altora mici cadouri. Nimic valoros in aparenta dar dupa cum se vede, ei le pretuiesc nespus.
Romania mea este plina de priviri luminoase. De ocheade entuziaste si interesate de lumea din jur. Sau daca nu, poti suprinde priviri lasate in jos, cu genele insa larg deschise – privesc undeva, atent, alert, captivat. Unde oare?
Romania mea este vesela. Si de cele mai multe ori nerabdatoare. Dar nu-i grabita. Chiar daca timpul trece uneori prea repede, nimeni nu se supara – ba stii ceva, cei mai multi chiar se bucura. I-am intrebat de ce si mi-au spus ca acel timp le-a fost prieten. Ca-l tin la suflet si le este tare drag de el. Si ca, asa fiind lucrurile, nu vor regreta niciodata ca a trecut. Pentru ca in fapt ramane cu ei pentru multa vreme. Cine stie, poate pentru totdeauna.
