Arhivele jurnalului

Zau ca tara asta si unii oameni din ea nu inceteaza sa ma minuneze. Combinat cu articolul de ieri al lui Adrian, nu face decat sa arate inca un alt fel, stramb, pe care-l avem in a privi lumea. Inca ne sta prea des in fire sa cautam nod in papura, inca ne prinde asa de bine expresia referitoare la capra vecinului. Si cand ai ocazia sa dai valul la o parte, sa intelegi cat de simplu si usor poate fi totul – sau cel putin, mai simplu si mai usor – atunci chiar ca simti genul asta de reactii ca fiind lovituri ca-n box. Noroc ca-s destul de harsit printre unii si altii si pielea mi-i tabacita in ani de lupta.

Dar pana cand nu vom schimba acest gen de reactii, nu vom avea progres real. Nu avem cum. Din fericire, asa cum o tot zic, simt un aer proaspat in noul val. Sunt mai putin intoxicati de neincrederea asta bolnavicioasa, mai putin indarjiti si legati de petecul de pamant de sub ei. Sunt mai deschisi si mai dornici de provocare, mai entuziasmati de schimbare, mai increzatori.

Va invit sa urmariti si sa va puneti intrebari:

La acelasi clip, postat pe Facebook, am avut ca prima reactie intrebarea:

si de unde isi permite la 15 ani sa faca toate acestea ? din banii de alocatie ?

Eu am perceput clipul de mai sus nu neaparat cu mandria romanului ci ca pe o provocare si in acelasi timp o confirmare – da, se poate. Nu ma apuc sa urc 10 varfuri din lume dar cand ma voi mai gandi ca mi-e dor de munte dar am asta si asta de facut sau e vremea nu stiu cum, amintirea copilei de mai sus, care la 6 ani urca la Vf. Omu, va fi o mica palma de luat peste nas – si o motivatie in plus sa zic HAI