Arhivele jurnalului
parcul Izvor prinde radacini
Parcul Izvor a inceput sa devina un fel de centru pentru tot mai multe dintre activitatile publice. Concerte, intalniri, seri de sport, “birou” (prietenii stiu de ce), loc de plecare sau de sosire pentru turele cu bicicleta, manifestari sportive si tot asa.
Cineva insa se gandeste si la bunastarea lui ca parc. Si pentru asta cei de la Copacul Meu au planuit o plantare a nu mai putin de 300 de copaci ornamentali, pentru data de 22 Octombrie anul curent. Mai multe detalii ne spun chiar ei:
Situat central si avand 17 hectare de verdeata, Parcul Izvor reprezinta o destinatie populara atat pentru turistii care viziteaza Casa Poporului cat si pentru locuitorilor din zona. Din pacate in decursul anilor spatiul verde s-a deteriorat din cauza concertelor organizate (ex: Madona).
2010 a fost anul modernizarii si infrumusetarii parcului Izvor, fiind inaugurat si un un loc de joaca pentru copii numit ‘Miniparlamentul Copiilor’ cu suprafata de 2.400 de metri patrati si organizandu-se o campanie ecologica prin care s-au plantat 130 de copaci.
Noi credem ca Parcul Izvor are potentialul de a deveni cel mai frumos parc din capitala. Deja primaria a investit bani pentru amenajarea parcului iar noi ne dorim sa le dam o mana de ajutor si sa plantam 300 de copaci ornamentali urmand ca in primavara sa strangem fonduri pentru inca 700 de arbori .
Fondurile pentru cumpararea si plantarea acestor copaci provin din contributile fiecarui bucurestean care isi doreste sa se bucure:de umbra unui copac intr-o zi caniculara, de aerul proaspat si de frumusetea naturii.
Sursa aici: http://copaculmeu.ro/campanii-ecologice/parcul-izvor-prinde-radacini/.
Ne vedem la plantare 
.
Lecturi Urbane – din nou la metrou
Sunt vremuri in care, dincolo de vrerea noastra, suntem nevoiti sa ne indepartam chiar si de cele mai dragi proiecte. Din fericire nu mereu pentru mult timp sau mai bine zis pentru prea mult timp. Lecturi Urbane este unul din proiectele care te atrage oricat de departe ai fi. Si bine face.
Dupa o perioada in care la suprafata nu s-a simtit vreo framantare, iata ca lecturile au iesit iarasi in lume, cu chef de viata. Si cu pofta de impartit zambete si carti faine. Promitem ca de aici incolo vom fi mai prezenti Marti, 19 Aprilie a fost prima editie in metrou pentru Lecturi Urbane Bucuresti pentru acest an. Si ultima pana dupa vara, cat de curand iesim la aer curat – revenim cu detalii
Grele sunt emotiile dupa o pauza asa de lunga. Mare este tensiunea dinaintea unui eveniment – cum facem cu autorizarea, cum facem cu cartile, cu semnele, cu sticker-ele, cu transportul, cum anuntam lumea, cine face comunicatul, muuuuulte si multe amanunte (printre altele era pregatita o sceneta foarte interesanta impreuna cu Metrorex dar din pacate n-a mai fost timp pentru a o pune in practica 
). Iar din toate, parca ultimele 30 de minute inainte de ora de incepere sunt cele mai grele – cu alergatura, cu incordarea ca nu vom ajunge la timp, cu telefoane sa ne sincronizam pentru a aduce in timp util cartile pe peron, cu emotiile care nu dispar niciodata.
Iar de data asta n-am fost deloc scutiti de momente tensionate. Primele au fost cand sacosele cu care am adus cartile au inceput sa cedeze una cate una pe drum, fiind foarte frumoase dar … din hartie. Apoi ne-am trezit la intrarea in metrou ca exista o problema cu autorizarea – in sensul ca nimeni nu stia de ea Problema care, fara sa fie vina noastra, ne-a intarziat cam un sfert de ceas – dar din fericire s-a rezolvat cu cateva telefoane, dintre care unul fiind cel al lui Adrian, scapat pe jos pe peron (a scapat, atat el cat si Adi ). Pana la urma insa totul a iesit bine.
Dupa toate astea insa, momentele in care participantii vin grabitit si curiosi sa-si aleaga cartile, intrebarile despre proiect, despre ce urmeaza sa facem si cum, despre carti si planuri sunt atat de frumoase si de calde incat fac sa merite orice efort. Iar la aceasta editie parca am avut parte de si mai multe intrebari decat de obicei avand in vedere numarul mare de participanti noi, aflati la prima tura de Lecturi Urbane. Sunt convins ca nu si la ultima M-am bucurat sa vad ca proiectul a ajuns la noi si noi oameni, conteaza atat de mult sa vedem ca suntem sprijiniti in mod constant.
Dupa start povestile au inceput sa curga. Nu le reiau, au scris deja altii despre ele: Ionut Bunescu, bookaholic.ro, Pandutzu, Cristina Mitu. Dar multumesc tuturor celor care au participat si mai ales celor care ne-au inghesuit cu intrebari si idei. Dupa eveniment ne-am retras la o cafea/suc/ceai/bere dimpreuna cu cei care au mai ramas si am avut lungi discutii despre cum se vede Lecturi Urbane si din alte priviri. Si a fost atat de fain sa vezi si sa asculti idei si propuneri si ganduri. Multumesc din nou, nu le-am notat dar le-am luat pe toate cu mine si sper sa le putem prinde in proiect, mai devreme sau mai tarziu.
De luna viitoare, cu Lecturi Urbane ne vedem la aer si verdeata
Foto: Catalin Georgescu
casa sperantei
Spuneam acum nu multa vreme – ma laudam de fapt – ca urmeaza sa devin brasovean pentru o saptamana 
Ei bine, am si reusit, partial, sa fac asta – lucru care explica linistea de pe blog din ultimile zile. Nu mi-a iesit chiar pentru o saptamana intreaga pentru ca un anumit concert s-a interpus intre mine si Brasov dar atat cat a fost a fost tare bine.
Insa nu despre Brasov si brasoveni vrea sa va povestesc ci despre o mana de oameni care fac acolo niste treburi extraordinare. Cand spun Oameni o spun cu majuscula pentru ca tare este nevoie. Au reusit sa puna pe picioare si sa creasca un centru medical extraordinar si superlativele nu le sunt suficiente. Chiar daca am eu niste mici probleme cu zona lor de activitate, la nivel socio-moral (poveste lunga, lasam pe altadata), nu pot sa nu-i admir si sa nu-i respect pentru profesionalismul cu care au adus proiectul lor unde este acum. Pentru daruirea cu care continua sa se lupte intr-un sistem care face orice numai sa-i ajute nu.
Am avut parte sa stau de vorba cu oameni care acum zece ani, la final de facultate, si-au spus ca mai acorda 1-2 ani acestui proiect de voluntariat – si inca lucreaza acolo. Sau altii care au venit in Romania pentru a lucra aici pentru 6 luni si inca nu au plecat – iar asta era acum doi ani si mai bine. Oameni care se implica si-si dau toata energia nu pentru cariera si in nici un caz pentru stabilitate sau situatie materiala – caci nu au parte cu adevarat de nimic din toate astea. Oameni pentru care suferinta altora, reusita in in acest proiect care practic nu are finalitate este mai importanta decat orice. Pentru care daruirea nu este o vorba, este substanta de zi cu zi.
Si ma bucur nespus sa pot, desi extrem de putin, sa le ofer o mana de ajutor. Am ajuns la ei pentru a-i ajuta sa-si implementeze un sistem de gestiune a documentelor si lucru colaborativ. Sunt foarte constienti ca au nevoie de o cat mai buna comunicare in cadrul proiectelor si intre diferitele echipe si orice unealta care sa le faciliteze acest gen de colaborare le este utila. Dar dincolo de asta, sunt oameni la care se vede ca vor sa lucreze. Pentru ca efectiv le-au sclipit ochii de bucurie atunci cand au vazut ce si cum se poate face, cat de multe se pot obtine. Si asta nu doar celor de la departamentul IT ci tuturor celor cu care am stat de vorba, atat cat am apucat.
Am avut parte zilele astea de o gazduire minunata iar noaptea petrecuta in sala de studiu, pana undeva spre dimineata, lucrand de zor, imi va ramane in suflet pentru multa vreme. In general imi place sa lucrez noaptea si singur dar era ceva in acel loc, plin cu carti si manuale de specialitate, cald, cu o masa mare in mijloc inconjurata de multe scaune, care te invita la concentrare si la lucru. Era ceva in aerul din acea sala, in caldura placuta de acolo, in linistea din toata locatia care m-a facut sa nu mai vreau sa termin ce aveam de facut, sa nu mai vreau sa-mi fie prea somn pentru a mai tine ochii deschisi. Din pacate, la final a trebuit sa dorm cateva ore 
Experienta de acolo este o imensa gura de aer proaspat, o placuta reamintire a faptului ca exista oameni care vor sa lucreze, care vor sa faca un lucru bun pana la capat, nu doar ca sa fie facut. Le multumesc pentru cele cateva zile petrecute acolo – si abia astept sa ma intorc si sa continuam colaborarea. O fac cu cel mai mare drag. Este vorba despre Fundatia Hospice – Casa Sperantei, cel mai mare centru de ingrijire paliativa din estul Europei – da, putem sa fim si noi buni atunci cand vrem asta. Si daca va place si credeti in ce fac ei, puteti sa-i ajutati, donand cei 2% din impozitul catre stat. Mai multe detalii aici.
normalitatea este o lupta
Am obosit sa caut normalitatea. Intr-o societate normala, o viata traita firesc este un dat, nu un efort. Intr-o lume normala, sa existi nu inseamna sa te zbati, sa te cateri ca sa poti ajunge la o gura de aer curat. Intr-o comunitate nu trebuie sa tragi cu dintii de adevar sau de frumos. Pur si simplu toate astea exista, se intampla in mod natural.
Mi-as fi dorit o copilarie in care sa invat demnitatea, nu s-o descopar abia la anii tineretii. Mi-as fi dorit parinti care ma invete ca nu exista alte limite decat cele ale bunului simt, nu ca trebuie sa-mi tin gura. Mi-as fi dorit profesori care sa-mi arate cat de minunate sunt cunostintele si sa ma avante sa visez la ele, nu sa-mi dea peste mana ca nu am invatat lectia. Mi-as fi dorit o scoala in care sa invat sa creez si sa gandesc, nu sa retin orbeste pagini intregi de manual. Mi-as fi dorit sa fiu invatat ca a face parte dintr-o comunitate inseamna sa si daruiesti din timpul tau, nu sa fiu obligat sa merg la cules de porumb. Mi-as fi dorit un stat care sa-si asume istoria reala, cu bune si cu rele. Mi-as fi dorit o economie in care sa nu fiu nevoit sa-mi dramuiesc visele si sa le aman pana cand nu voi mai avea grija zilei de maine. Mi-as fi dorit o politica in care cei care vor sa munceasca sa fie incurajati, nu taxati pentru faptul ca nu renunta. Mi-as fi dorit sa pot calatori liber, fara vize si cozi interminabile pentru a le obtine. Mi-as fi dorit ca semenii de langa mine sa zambeasca si sa-si tina capul sus, in loc aiba privirea unui rinocer incoltit.
Mi-as fi dorit sa fim, nu sa ne dorim.
Cu toate astea, daca sunt in continuare dispus sa fac efortul necesar, aproape toate cele de mai sus pot exista. Daca nu ma inec in acest val de dorinte si nu ma las strivit de absenta lor, gasesc destul oxigen in jurul meu. Cu fiecare noua descoperire, parca imi este mai usor sa ies la suprafata. Cu fiecare zambet si semn de normalitate, se face din ce in ce mai multa lumina in jurul meu.
Daca as sta sa ma ingrozesc de cate nu am avut parte, as deveni complet paralizat. Si nu as mai avea niciodata parte de nimic altceva. Pentru ca nu le pot schimba, nu pot decat sa le accept ca atare – fac parte din noi, fac parte din istoria noastra. Singura modalitate de a schimba istoria viitorului este sa le intelegem asa cum sunt si sa mergem mai departe. Oricat de grea este desprinderea, cu acest bagaj nu vom ajunge nicaieri. Mai sunt momente cand realitatea imi inunda constiinta cu o lumina cruda – dar de cele mai multe ori semnele de normalitate din jur imi sunt de ajuns pentru a ma scutura de acest bagaj.
Da, in multe alte parti toate cele dorite mai sus exista natural, sunt o realitate fireasca. Noi insa trebuie sa luptam pentru ele – dar la final vor deveni firesc si pentru noi. Cu cate un zambet odata, cu cate un gest altadata.
Se poate.
Credit foto @ Andreea Badragan
o mana intinsa – de ce Lecturi Urbane
Povesteam saptamana trecuta cum este cu Romania mea. Acum, ca a trecut si ultima editie de Lecturi Urbane din acest an, pot sa-mi pun gandurile laolalta si sa spun – au mama, ce an a fost. Dar asta putin mai tarziu.
Din pacate, pe meleagurile noastre, din motive mai mult sau mai putin clare, o mana intinsa inseamna, de cele mai multe ori, unul din urmatoarele doua lucruri: ori acuzatie, ori pomana.
O mana intinsa de prea multe ori inseamna agresivitate. De prea multe ori inseamna o mana care te acuza, cu sau fara dreptate. Este o mana care arata, cu violenta, spre un vinovat, real sau inchipuit. Nu de putine ori, este chiar mana care loveste. Un om drag sau un necunoscut, mana intinsa spre a lovi nu este o amintire deloc placuta. Si oricat am dorieste aproape imposibil de reprimat.
Sau o mana intinsa ajunge sa fie denumita, in deradere internationala, salutul romanesc. Da, trist, dar de cate ori nu am asistat la prea binecunoscutul gest al mainii intinse spre a capata ceva. La mana care cerseste. La mana care, in loc sa faca, in loc sa-si asume o existenta, cere de altii un dram de bunavointa si se multumeste cu atat. Fara sa-i pese cat de injositoare si fara de iesire devine.
