Este o piesa pe care o ascult aproape obsesiv de ceva vreme. Din multe motive frantura asta de note ma duce intr-o alta lume, de fiecare data mai calda si mai buna decat cea in care ma aflu. Si tot de fiecare data, ma duce cu gandul la sutele, miile de oameni care o asculta, poate in acelasi timp sau poate in acelasi oras, cu ganduri, sentimente, vise, dorinte similare cu ale mele.
Si tot cu piesa asta in suflet, undeva in noapte, intr-o alta Vineri tarzie, ascultand muzica „la stalp” si asteptand deja obisnuitul Bolero de la rasarit, ma uitam in jur, privind oamenii de langa mine. Cati din cei de acolo nu asculta sau au ascultat piesa asta, visand la acel rasarit? Cati dintre cei de acolo nu simt nevoia aproape viscerala, aproape sau chiar dureroasa de a se bucura de astfel de stari, de astfel de trairi?
Si totusi, evitam cu un deosebit talent si cu extrema eficienta orice apropiere de un alt om. Stam sau dansam, radem si zambim catre prieteni daca sunt cu noi dar cu gandul in alta parte, cu gandul la cortul, la marea si la soarele din melodie. Si cu dorinta de a avea cu cine il imparti, de a avea cui il darui. Cu prima ocazie insa refuzam orice apropiere de un strain, punem zeci de baraje si de limite in comunicare, asteptam tot felul de semne si de indicii si totul pentru? Pentru un fals sentiment de securitate, pentru un fals sentiment de control, pentru … ce?
Cat de greu este sa lasi gandurile sa curga in vorbe, sa lasi sentimentele sa curga in priviri si-n gesturi libere, necenzurate, netematoare … Suntem impreuna dar de cele mai multe ori suntem singuri. Si asta numai pentru ca asta este alegerea noastra.
notele lui Vulupe 
Pingback: Articol următor « Vulupe's notes
Pingback: acum un an « notele lui Vulupe
ah, e cam trist postul asta, dar gandurile sunt similare cu ale mele… probabil ca asta e firea noastra de oameni si ca nu ne vom schimba niciodata…
e putin trist dar asa era si starea mea pe atunci. de fapt, nu neaparat trist cat lipsit de entuziasm si optimism. intre timp, lucrurile si starile s-au mai schimbat – parca si oamenii, nu crezi? 😀
starea, se prea poate, in sensul ca am invatat sa ne obisnuim cu ceilalti si cu felul lor de a fi, chiar daca noi suntem mai altfel, dar oamenii… sunt aceiasi sceptici iar eu, pe romani, ii mai numesc in plus si perversi. ce sa-i faci, dupa 6 luni de convietuire printre straini, in mijlocul unui popor deschis la minte si la suflet, te intorci acasa cu alte asteptari iar fiecare zi printre cei asemenea tie te intristeaza si te dezamageste. dar, precum am spus, intre timp te-ai maturizat si privesti cu alti ochi tot ce te inconjoara, sperand la mai bine, dar fiind constient ca nu prea poti schimba mare lucru de unul singur… tot ce poti sa faci e sa te mulezi dupa conturul celorlalti sau sa fii asa cum iti place, cum te simti bine, asumandu-ti faptul ca asta iti va aduce cu siguranta si neplaceri si ca vei fi privit crucis la fiecare gest dezinhibat…
sper ca nu am fost prea incoerenta ^^
nu ai fost, imi este cunoscut stilul si mai ales framantarea. oamenii sunt cum sunt, nu-i poti schimba peste noapte si nici nu cred ca ar trebui s-o faci. alege cu atentie pe cei care-ti mult timp aproape, paseste cu incredere si darzenie pe drumul tau iar oamenii din jur se vor contamina singuri de la tine 😉
Adevar graiesti…apropo de prima parte a postului tau…eu eram unul din oamenii care se gandesc la exact aceeasi idee de saptamani incoace. Cat de mult ne e frica de fericire…de nefericire…de viata. Dar invat sa scap de caramizi…cel putin sper, macar am ajuns sa le vad.
Frumos domnule…dar parca nu tot ce e nou e bun…Tot cea veche e mai buna.
@Oana – he he, ma bucura tare sa aud ca ai inceput sa vezi caramizile. De aici incolo, e deja usor sa darami ziduri. Si dupa ramane doar bucuria de libertate. Ti-o doresc cat mai grabnica si cat mai lunga 😉
@Mihai – Nu pot spune nici da nici nu 😛 Imi place mult cea mai mare parte din ultimul album, la fel cum mult imi plac mai toate piesele de la Vama Veche. E o schimbare – vom vedea in timp de e buna sa rea 😉