O lume la picioare / Ce sa fac cu ea?
Chiar, ce sa fac cu ea? Ce sa faca ea cu mine? Ce facem noi cu lumea, ce face ea din noi? Cum si de ce ne poarta pe un drum sau altul? Stie ea oare de noi? Stie ea de mine si de tine, de suferintele noastre? Stie ea de lacrimi sau de durere? Stie ea de rasete zglobii sau de zambete curioase? Stie ea de vise cu flori, de rasarit si apus, de zapada de pe munte si de valul marii? Stie ea de delfini si de pescarusi? Stie ea sa arda sau sa se topeasca? Stie ea de lebede sau de plutiri? Stie ea de rontait, de o noapte furisata, de povesti pentru copii, de somnul furat la primele ore ale diminetii? Stie ea macar ceva din toate astea?
Ea nu stie nimic, isi vede impasibila de cursul ei, de drumul ei, neoprind pentru nimeni si pentru nimic. Acest drum care poate fi atat de frumos, atat de plin de viata. Nu vreau sa ma opresc, nu vreau sa cobor, nu vreau sa stau pe loc. Viata, da-i bice, drumul e greu si abrupt uneori dar fie cum va fi, vreau sa merg mai departe. Acolo unde arde soarele, acolo unde luna ne acopera de lumina.
Drumul nostru a fost unul / Dar aici s-a despicat / O lume la picioare / Intelegi ce vreau sa spun …
notele lui Vulupe 
si totusi. in momentele enumerate de tine eu tocmai asta „vad”: ca viata s-a „oprit”, a respirat orin plamanii tai exact atunci cand ai considerat TU ca e important si a alergat far’ de oprire doar cand NU ai „simtit” TU ca trebuie sa faca statie. Si o lasam sa alerge atunci cand ne simtim singuri. Nu dorim decat sa uitam cum pluteam de frumos atunci cand imparteam un singur drum cu persoana iubita, si ne aruncam intr-adins intr-o mare involburata de evenimente.
Pai tocmai „marea involburata” este mersul, alergarea vietii. Singur sau nu, stiu ca asta este ceea ce simt si ceea ce caut – sa alerg cu viata, sa o las sa ma poarte in locuri nestiute dar mult visate. E drept ca mi-a trebuit ceva timp (mai bine de 30 de ani) sa pricep asta dar cred ca acum mi-a intrat bine de tot in cap si mai ales in suflet 😉