Cele mai frumoase „orice” pe lume sunt cele pe care nu le (mai) avem. Ati observat asta? Cea mai frumoasa iubire este cea pe care am pierdut-o, cea mai frumoasa prietenie este cea demult instrainata, pasiunea totala este cea a fiintei pe care nu am avut-o de fapt niciodata. Cat de mult gresim, cat de mult regret pentru o poveste care ar fi fost, probabil, cu mult mai stearsa numai de-ar fi fost putin mai lunga.

Cu adevarat frumoase sunt numai povestile care se termina cu „au trait fericiti …” dar pe astea nu le simtim decat la capat de drum. In viteza vietii, ele par sterse, lipsite de stralucire. Sunt mai luminoase cele pe care le pierdem, chiar daca de fapt nu au, poate, alt merit decat ca au fost atat de scurte – prin urmare par si intense. Insa doar par a fi intense …

Cat de mult suntem oare raspunzatori pentru aceste povesti? Fie ele scurte sau lungi, fie ele stralucitoare sau doar placute? Avem oare dreptul sa incepem a istorisi alaturi de cineva atunci cand nu stim finalul? E oare drept sa depeni o poveste al carui fir de fapt nu-l stii? Si daca da, suntem raspunzatori pentru finalul abrupt si sec? O poveste poate fi ea frumoasa numai prin personajele ei, fara a se termina cu „pana la adanci batraneti”? Dar oare cum am putea sti finalul unei povesti de dragoste fara a incepe sa povestim?

Este dureros sa simti ca esti liber si fericit si exact atunci, fix in momentul in care aripi se deschid, sa-ti pierzi tot echilibrul, sa te trezesti (iarasi) singur. Am simtit starea asta, la fel de bine am si creat starea asta. Regret? Evident ca da. Cat de mult insa? Greu de spus dar nu foarte mult. De ce? Pentru ca aceste stari, aceste dureri au la baza trairi puternice, au crescut dintr-un impact pe care cel putin unul din cei doi protagonisti l-a avut asupra celuilalt. Pentru ca aceste dureri sunt cel mai clar semn ca povestea, asa scurta si curmata brusc, a fost o poveste vie, ca timpul ei a fost in afara timpului. Ca acel timp l-am castigat, in nici un caz nu a trecut pe langa noi fara importanta. Ca am trait sau am oferit traire si asta conteaza mai mult decat o durere trecatoare. Caci va trece, cu siguranta, oricat de absoluta pare acum. Acest timp ne-a dat unuia sau altuia dintre personajele diverselor povestioare lectii noi, poate drumuri noi, poate doar stari noi. Dar a dat ceva, nu s-a consumat inutil si fad, nu a trecut prin noi in timp ce noi eram altundeva.

Si pentru asta sunt mai mult decat recunoscator, pentru asta amintirile sunt mereu calde, chiar si atunci cand aduc cu ele o strangere de inima, o lacrima sau un zambet amar. Acel zambet inseamna o crestere, un pas inainte sau cel putin alaturi, un vis sau macar o amintire frumoasa. Si atunci merita, merita din plin.

Desi cu parere de rau ca nu am putut mai mult, la randu-mi nu regret atunci cand am fost eu cel care a plecat, lasand poate un zambet amar in loc. Acel zambet conteaza enorm si cu timpul nu va mai fi amar.

Va fi doar un zambet 🙂