Metallica – Turn the page

 

Fix in concordanta cu felul in care ma simt acum. Fix in tune cu starea mea. Si zau ca nu-i cea mai vesela dintre stari. Dar na, nasol sau nu, face parte din viata. Nu intotdeauna e usor dar cateodata e nevoie sa dai pagina, chiar si atunci cand inca nu ai terminat de citit. Chiar si atunci cand pasajul nu-ti displace. Chiar si atunci cand randurile par a se continua dar … simti ca nu mai e timp. Si trebuie sa dai pagina. Trebuie sa termini capitolul, sa inchizi cartea si iei o pauza. Sa te indepartezi de actiunea naratorului si sa iei o pauza. Sa-ti iei timpul necesar sa intelegi ce se intampla acolo, ce-i cu personajele, ce-i cu povestea, de unde vine ea si unde se duce. Asta daca se duce undeva. Caci de multe ori, o poveste, cat de frumoasa ar fi, nu se duce niciunde. Ramane o poveste frumoasa, cu personaje captivante, cu actiune furtunoasa si intensa dar atat – doar o poveste frumoasa. Si o poveste, oricat de frumoasa ar fi, tine doar atat cat cartea este deschisa. Odata copertile apropiate, povestea se inchide si cu ea dispar, usor, in neant, personaje ce cu putin timp in urma pareau a fi nemuritoare.

Personaje care au luminat scena, care au ridicat suflarea cititorului pana la limita existentei si chiar mai sus de atat. Si totusi, ca orice personaje, dispar in neant cand povestea se inchide. Caci nu toate povestile se termina la adanci batraneti. Dimpotriva, cele mai multe povesti au finalul mult (prea?) mai devreme – si de multe ori, viata ne arata, in timp, ca un final mai bun nu putea fi.

Turn the page …

Na, sunt la al 5-lea pahar de vin si vad ca am devenit poetic. Si nu prea mai stiu ce am vrut sa spun. De fapt, nu am vrut sa spun ceva anume de la bun inceput, nu am avut intentia sa scriu o cugetare adanca si plina de seminificatii. Pur si simplu, am vrut sa scriu, sa descarc cumva sentimentele din mine.

 

 

Metallica (da, tot ei, mereu alaturi si culmea, clipul chiar e cu happy end :D) – The day that never comes