ganduri, muzica

suflet normal

Nici ca se potrivea altceva mai bine decat geniala piesa a celor de la VamaSuflet normal. Si asta in ciuda celor spuse de Tudor aici, vorbe pe care sincer nu le cred.

 

 

Gaseste-ti, bai nene, un suflet normal” 😛 Cunosti vorbele astea? Le-ai mai auzit, nu-i asa? Si eu, de multe ori. De multe ori simt ca de prea multe ori. De cele mai multe ori. Si totusi nu vreau asta. Ma opun din toata fiinta mea normalitatii – asa cum este perceputa ea de cele mai multe ori. Ma opun normei si obisnuitului, refuz banalul, ma tin departe de uzual si ma indepartez de standard. De ce oare fac asta? N-am nici cea mai vaga idee dar asta simt ca e drumul meu.

Nu ma simt bine atunci cand incep sa pricep ca urmez turma, nu ma simt bine atunci cand sunt nevoit sa fac ca ei. Fara sa fie un scop in sine, tind mereu sa fac alegerile mele, sa imi urmez sufletul atunci cand imi cere ceva. De foarte multe ori nu este posibil insa atunci cand exista o sansa, chiar cu pretul unor eforturi sau riscuri, il ascult. Si il las sa spuna prostii – asa stiu ca nu va fi nevoie sa-l spal de noroi prea des.

Este oare asta un afront asa de mare? Asa se pare, cateodata. De ce nu vrei sa intri si tu in randul lumii? De ce nu faci si tu ca toata lumea? De ce nu … de ce da … de ce aia … de ce asa? Pentru ca asa simt, pentru ca asta ma face pe mine sa ma simt implinit, chiar si pe moment. Pentru ca asta este nevoia/alegerea/asteptarea mea.

Tu mereu trebuie sa fii altfel – nu, nu trebuie sa fiu altfel. Trebuie insa sa fiu eu, sa am convingerea ca alegerea facuta este a mea, nu a altcuiva in locul meu, nu a unei alte persoane, nu a istoriei, nu a obisnuintei, nu a socientatii – a mea. Numai atunci pot sa imi urmez drumul, pot sa lupt pentru alegerea facuta. Alt fel, alte alegeri ar fi numai formalitati – si sustinerea lor va fi, pe masura, doar o formalitate. Si sunt satul de formalitati, sunt satul de alegeri fortate si de drumuri incepute si ingropate. Vad asta zi de zi si nu e niciodata o priveliste vesela. Vad des oameni care au uitat sa-si asculte sufletul, care pentru mirajul acceptarii sociale sau pur si simplu doar pentru ca nu stiu sau nu pot altfel, se arunca pe toboganul normalitatii. Imi pare rau pentru ei, sincer, este dureros sa vezi si sa simti privirile lungi, aruncate catre cei care fac un gest dorit, catre cei care, usor sau nu, se bucura de ceva ce si ei si-au dorit si ei au visat. Dar nu au putut sau le-a fost frica sa lase visul sa-si ceara drepturile. Si acum platesc, zi de zi. Si multi nu-si dau seama de asta, nu au habar ca nelinistea, ca nemultumirea, ca frustrarea lor vine din urma, vine din alegerile pe care nu au avut curajul sa le faca. Si e trist pentru ca la randul lor vor duce mai departe acest mesaj, fara sa inteleaga de ce, fara sa intelega ce fac. Ii vor invata pe altii ca viata e greu, ca sabia nu taie capul plecat, ca nu e bine sa iesi in fata si asa mai departe. Si ca una peste alta, orice ai face viata e naspa si nu are sens sa-ti doresti prea mult de la ea – oricum te va duce unde vrea ea si de fapt nu are rost sa te zbati.

Si nu e nimic mai gresit decat asta. Viata este frumoasa atunci cand ii ceri, cu autoritate, ceea ce ti se cuvine. Cand ceea ce simti se transforma in ceea ce faci, viata devine pe nesimtite aliatul tau. Si nu e putin lucru. Un asa partener nu ai sa mai gasesti, prin urmare nu-i rau sa faci cam tot ce poti sa-ti asiguri aceasta alianta. Cauta intai in tine, cauta dorinta, cauta nevoie de firesc si tot acolo vei gasi si resursele pentru ca totul sa devina realitate. Tot acolo va fi si cheia care va determina viata sa-ti devina cel mai bun roller coaster.

Ejoy the ride 😉

Anunțuri
Standard

8 gânduri despre „suflet normal

  1. Poveste adevărată, cu validitate ştiinţifică:
    (dacă pare că bat câmpii, puţintică răbdare, promit că ajung şi la subiect)

    Una dintre iluziile perceptive descoperite până acum e cea a celor două cuburi de aceeaşi greutate şi de dimensiuni diferite. Îi pui omului cuburile în faţă şi îi ceri să le compare greutăţile. Aşteptându-se să fie mai uşor cubul mic, omul îl apucă pregătit pentru un anume efort. Constatând că de fapt efortul necesar e mai mare (şi, similar, efortul necesar pentru cubul mare e mai mic decât cel aşteptat), omul trage concluzia că e mai greu cubul mic.

    Surpriza experimentului: singurii oameni care percep cuburile ca având greutăţi egale sunt psihotici. Şi-uite cum ajungem la subiect 🙂

    Nu aş renunţa la capacitatea mea de a funcţiona în societate de dragul capacităţii de a compara două cuburi. Experimentul ăsta mi se pare însă o frumoasă metaforă pentru cum „normalii” nu au toate răspunsurile corecte, iar „anormalii” văd uneori lucrurile mai clar decât cei „normali”.

    • Si mai departe este un bun exemplu de cat de mult ne putem insela atunci cand acordam prea multa importanta expectantelor noastre. Este greu sa nu te raportezi la bagajul de experienta dar cu atat mai frumoasa si interesanta este lumea privita cu ochi de copil, fara sa te astepti la nimic, cautand doar sa descoperi.
      Eh, e usor sa faci teorii 😛

    • 🙂 Da, de la teorie la practică poate fi ceva drum. Intuiţia îmi spune că oamenii care caută în ei „dorinţa şi nevoia de firesc” au mari şanse să găsească pe-acolo şi curiozitatea, fiindcă toate ţin de acea parte din noi pe care unii o numesc Copil Liber. Iar când curiozitatea e vie, atunci să te ţii explorări şi descoperiri!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s