Este un gand pe care il tot invart de ceva vreme prin minte. Desi am incercat sa-l uit, sunt momente in care el isi face de cap cu mine si imi sare in fata cand nu ma astept. Si nu-mi da pace. Cea mai buna metoda de exorcizare pe care am gasit-o este asta, sa-l pun aici, sa-l las in lume sa zburde ca trubadurii si sa ma lase pe mine in pace – asta daca va binevoi sa se lase asezat, frumos si aranjat, aici. Cred insa ca da, este genul de gand care vrea sa se plimbe, vrea sa cucereasca minti noi si sa invarta alte si alte ganduri. Asa ca sa ne apucam de exorcizat.
Ma tot uit in jurul meu, pe net, pe bloguri, pe twittere, prin carti, prin reviste, prin muzica si filme, pe haine si pe afise si vad ca foarte, foarte, foarte des se dezbate, prezinta, imparte si desparte un subiect anume – iubirea. De la reclamele TV pentru orice pana la cartile cele mai fierbinti ale momentului si nu numai, iubirea ne este prezentata, aratata, oferita, impartasita fara incetare. Aproape ca in ultima vreme iubirea a devenit un subiect mai la moda decat sexul. Iar asta nu-i putin lucru 😛
Oricine vrea sa spuna ceva, apeleaza la iubire, intr-o forma sau alta. Vesela sau trista, parinteasca sau amoroasa, crestina sau pacatoasa iubirea ne este oferita pe tava, iubirea insoteste orice mesaj din dorinta de a duce acel mesaj mai aproape de destinatia dorita. Care de multe este una extrem de mercantila – pentru ca iubirea vinde. Iubirea vinde si vinde bine. Vinde pentru ca, in orice situatia te-ai afla, iubirea este cea care iti marcheaza viata. Sau poate, nu-i asa?
Daca esti fericit si indragostit, imaginea iubirii te va atrage, te va face sa resimti placerea momentelor intime cu jumatatea ta astrala – si deci vei reactiona la mesajul primit. Daca insa esti ranit, esti singur si nefericit, iarasi vei reactiona, la fel de puternic, la mesajul potrivit. Si aici apare o mica problema, foarte interesanta in desfasurarea ei. Imi permit sa preiau o idee de la D-l Frédéric Beigbeder, din nuvela 29,9 – oamenii fericiti nu consuma. Iar noi traim tocmai in cea mai de consum epoca din istoria omenirii.
Ce se intampla oare daca punem cap la cap ideile de mai sus? Pai, sa le luam pe rand. Prin zeci de canale ni se promite (si conditioneaza, am sa revin la ideea asta) fericirea oferita de iubire – dar oare, in conditiile noastre sociale, cati mai avem posibilitatea de a gasi si mai ales de a pastra o iubire suficient de puternica sa te poata face fericit? Pai, destul de evident ca printre traficul infernal, rata la masina de spalat si de carat, la casa si la vacanta de vis, jobul cu program fara sfarsit si seful care nu te slabeste din vizor, studiul pentru al cincilea masterat si sala de sport pe care o urasti, nu prea mai e timp nici macar de idile, ce sa mai visam iubire? Ne cautam din ce in ce mai des iubirea vietii pe net sau prin cluburi de noapte si de fapt nu gasim decat aventuri de-o vara, asta daca suntem cu adevarat norocosi si tine atat. Devenim din ce in ce mai exigenti fata de cei din jur, cautam un EL sau o EA care, nu asa, sa se ridice la nivelul nostru si nimic nu ne multumeste. Si uite asa, usor usor, inchidem cercul.
Pai daca fericirea noastra depinde atat de intim de iubire, care iubire devine din ce in ce mai putin accesibila, ce se intampla oare? Devenim, evident, nefericiti. Si ce facem ca sa ne simtim mai bine? Pai, nu asa, consumam, ca doar acum, cu pozitia sociala cu greu dobandita, ne permitem s-o facem. Consumam, cu cat mai mult, cu atat mai bine. Masini cat mai puternice, haine cat mai flashy, case cat mai mari si mai vizibile, mancare si bautura. Si ce se intampla? Nivelul de stres creste cu fiecare noua achizitie, cu fiecare nou trofeu adus nefericirii noastre. Si prapastia devine din ce in ce mai adanca, multi se refugiaza in confortul consumului exagerat de orice fel si in principal alimentar. Si ne ingrasam, ceea ce, nu-i asa, scade cu atat mai mult sansele de a gasi pe cineva, doar aspectul fizic si in special greutatea sunt o norma foarte importanta in societatea noastra, nu? Si mergem la sala, sa ne revenim, sa ne punem in forma, tinem diete peste diete. Adica iarasi un nou nivel de stres si de ocupare a resurselor proprii, de eliminare a oricarui dram de timp si de libertate. Si tot asa, spirala asta nu prea are vreun sfarsit vizibil. Sau are? De unde insa pleaca totul?
Cum spuneam la inceput, acest iures al evenimentelor pleaca de la o idee care ne este oferita din ce in ce mai des – daca iubesti, esti fericit. Totul este roz si placut, totul devine usor si simplu. Nimeni nu spune nimic despre ce se intampla daca nu iubesti insa implicit se sugereaza ca daca nu iubesti, nu poti fi fericit. Ca nu se leaga, nu? Deci si prin urmare, trebuie sa iubesti – nu se poate altfel. Ai inteles, trebuie sa iubesti! Este obligatoriu s-o faci, nu esti in randul lumii daca nu iubesti, este ceva ciudat cu tine. Si iarasi apare presiunea sociala, iarasi apare necesitatea iubirii. Si totusi, chiar nu se poate altfel?
Sigur ca se poate, evident ca da – numai ca nimeni nu-ti spune asta. Si de ce ti-ar spune-o? Esti bun asa cum esti, nefericit, nemultumit, mereu in cautare de ceva care sa umple golul. Dar se poate si altfel. Se poate si varianta realizarii personale, fara a depinde de nimic exterior. Se poate si varianta dezvoltarii proprii, pentru dezvoltarea proprie. Fara nici o alta motivatie, fara nici un alt indemn exterior. Hai sa exploram putin acest drum, la nivel teoretic, sa vedem unde ne-ar putea duce.
Dezvoltarea personala, fara un alt scop, este prin definitie lipsita de frustrari – orice progres este resimtit puternic si foarte motivational. Cresterea sinelui duce la siguranta, duce la independenta, la absenta necesitatii unor validari exterioare pentru a ne simti integrati, acceptati. E drept ca toate astea cam scad direct proportional nevoia de consum nediscriminat dar in acelasi timp, dezvoltarea personala duce la un nivel de incredere in sine care cu timpul devine din ce in ce mai vizibil. Simultan, odata cu acesta incredere, scade in mod drastic nevoia de a dovedi pe plan social propria valoare, crescand in acelasi timp disponibilitatea de a cunoaste oameni si personalitati noi si de multe ori captivante. Si de aici incolo, numai de fiecare din noi depinde drumul ales – dar este ales si nu impus, este un sublim act de vointa si de independenta. Lipsiti de constrangeri, liberi de presiune si de frustrari exterioare, sentimentul de fericire devine mult mai accesibil – si mai profund.
Si poate fi cu atat mai intens, cand este impartasit cu persoana iubita 😉
Asa ca nu uita, trebuie sa iubesti! Ai inteles, da?
notele lui Vulupe 
„Pai daca fericirea noastra depinde atat de intim de iubire, care iubire devine din ce in ce mai putin accesibila, ce se intampla oare? Devenim, evident, nefericiti.”
Nu sunt de acord cu asta. Accesul la iubire nu s-a modificat, si-nainte de rate la masina de spalat iubirea era motorasul care angrena lumea-n paradis sau hau. Vezi marile capodopere de arta, toate se invart, nici mai mult nici mai putin, in jurul iubirii.
Corect, era si inainte si a fost mereu. Numai ca, asa cum am zis mai sus, acum devine din ce in ce mai greu s-o descoperi si cu atat mai mult s-o pastrezi. In plus, presiunea sociala pentru a te indragosti nu era deloc la fel – a te indragosti era, dimpotriva, un act rebel, o raritate. Marea majoritate a cuplurilor erau bazate pe cu totul alte principii. Iubirea era – si cred ca este – o rara avis, un accident, o intamplare, o conspiratie cosmica. Orice numai norma nu. Iubirea nu a fost ceva luat la pachet cu berea de la super market. Iar noi cam asa ceva am inceput sa ne asteptam sa gasim.
Iubirea? da, treaba grea; care ne tine in viata de la inceputuri pana in prezent.
Despre iubire? canta fain Ilie Micolov-Dragoste la prima vedere
He he, bine ai revenit 😉 Ne tine ea in viata, nu zic nu. Dar oare cat intelegem noi din acest concept? Chiar crezi ca toti suntem sortiti sa iubim cu patosul unui inceput de lume? Sincer nu cred asta insa vad peste tot cum suntem impinsi sa credem si sa cautam asta. Si asta imi da de gandit …
sunt reorganizate niste chestii, pe blogul tau. si am dat peste aceasta insemnare.
really, now:) uite, eu nu cred ca oamenii se inghiesuie sa isi gaseasca fericirea prin dragoste fiindca li se induce asta prin reclame. oamenii pur si simplu vor sa simta ca traiesc si nu poti sa negi intensitatea cu care simti ca traiesti cand esti indragostit …si poate nu pentru toata lumea e atat de simplu sa obtina senzatia asta dintr-o plimbare solitara cu bicicleta, sau dobandind cateva cunostinte noi si uimitoare citind ceva abstract intr-o carte de specialitate.
a devenit mai greu sa descoperi, si mai ales sa o pastrezi, pentru ca oamenii sunt tot mai superficiali si tot mai egoisti si tot mai grabiti, nemaipunand la socoteala distorsionarea si falsificarea zilnica din mass media, care nu face decat sa ne lege cate un batic peste ochi in ce priveste femeia REALA si barbatul REAL, ca in jocul ala, baba-oarba, numai ca e toata lumea legata la ochi, si ne invartim besmetic ..
Uuuu, deci pana la urma tot a fost buna schimbarea de tema la ceva 😀 Ma bucur.
Asta este una din temele/articolele mele preferate. Pentru ca e o idee care chiar ma framanta. Ce am intentionat sa spun, foarte pe scurt se poate rezuma la faptul ca iubirile epopeice, totale, de viata si de moarte de fapt exact asta sunt – epopeice. Adica, rar intalnite si exceptii extreme intr-o populatie atat de numeroasa precum a noastra. Insa, prin n mijloace, ne este inoculata ideea ca doar de asa ceva poate fi vorba, daca nu implica un scenariu cel putin hollywood-ian, o iubire este doar un moft. Si ma tem ca nu este deloc asa. Ca iubirile si indragostelile sunt in realitate cu mult mai potolite, mai calme si mai asezate. Si, precum vinul cel bun, isi arata puterea si gustul in timp.
Ne-am cam pierdut reperele si credem, ca in vorba romaneasca, ca tot ce zboara se si mananca, uitand de noi. Si aceasta contradictie este, cred, asa cum am spus mai sus, puternic si foarte eficient exploatata.
Si e pacat. Este pacat pentru ca de multe ori trecem pe langa sau prin povesti frumoase, care ne-ar putea aduce mult, mult bine. Doar ca nu au stofa de epopee si atunci le desconsideram.
a, deci ideea nu era ca „love is overrated”? si ca se poate si fara, cautand fericirea in alte directii (dezvoltarea personala, for instance)? ok.
eu chiar nu stiu cum isi imagineaza altii ca ar trebui sa fie o poveste de iubire, si nu m-as hazarda sa imi dau cu parerea despre asta.
da, media (mai ales emisiunile proaste, facute pentru prosti care au viata atat de goala incat sunt fericiti sa-si umple nimicul personal cu Surprize Surprize, Duminica in familie, Tanar si nelinistit sau ce-o mai fi acum pe sticla, ca astea pe care le-am enumerat eu sunt de pe vremuri…de fapt e nu e deloc exclus ca Tanar si nelinistit sa fie inca pe ecrane) vehiculeaza forme fara fond, normal, doar n-o sa vorbeasca despre lucruri normale si de bun simt, ca nu s-ar mai uita nimeni la tv…dau publicului ce vrea publicul…vise,iluzii, utopii… (glamourous love stories ale unor „vedete” de tinichea, cu vieti de tinichea)…
dar marfa asta nu a fost servita publicului doar asta nu de ieri de azi…romanele de capa si spada cu eroi salvatori si printese romantioase, victime ale unei crude sorti, erau foarte citite in epoci mult anterioare paparazzilor si studiourilor de la Bollywood
so…nu stiu ce concluzie sa trag 😀
eu cred ca inca mai sunt pe lume si destui oameni profunzi, care isi traiesc in discretie si in adevar-cu-ei-insisi povestile si iubirile (asta cu „in adevar cu tine insuti” e o intreaga discutie, n-o incep aici) …inca nu suntem in Idiocracy 😀 sper ca ai vazut filmul!!! daca nu, nu stii ce ai pierdut :p
Am vazut Idiocracy acum ceva vreme – si da, merita vazut 😉 Macar pana creste iarba 😛
Da, ideea de mai sus nu-i chiar noua, povestile de genul Romeo si Julieta au ceva istorie. Dar, zic eu, poate nu e totul alb/negru, chiar si in dragoste. Ma rog, cred ca ideea e putin mai complexa si mai greu de transat in scris.
Ce voiam sa spun este ca, pentru multi (majoritatea?) iubirea de genul Ea/El sau moartea este doar atat, o ideea de roman/film/etc, fara sansa unei realitati obiective. Multi insa nu prea inteleg asta si-si traiesc viata intr-o eterna cautare fara sens, a unei povesti de dragoste ce nu se poate materializa din simplul fapt ca ei nu au capacitatea de a o recunoste si trai – pur si simplu, nu-s facuti din acel aluat. In schimb, din aceasta cauza isi umplu viata cu o frustrare si o nefericire adanca, fara sa inteleaga cat de simplu le-ar fi daca ar realiza ce-si doresc, ce au nevoie cu adevarat.
Pingback: banalul din noi « notele lui Vulupe