Asa cum povesteam in partea a doua a calatoriei incepute Sambata 19 Septembrie, dupa o scurta oprire de cateva minute si traversarea Budestiului, am ajuns la ultima pauza pe care o aveam planuita si anume la 20 Km de Oltenita.

Oltenita-20 km 🙂 Sa treci prin Budesti pe bicla e o experienta interesanta, mai ales cu Vama Veche in ureche5:19 PM Sep 19th from txt

Si cam tot aici, scopul real al calatoriei incepea sa se simta implinit. Tocmai din acest motiv am cautat energia de a face un drum asa de lung si nu m-am multumit cu o tura pana la Baneasa si inapoi sau altceva la periferia Bucurestiului. Inconstient, stiam ca am nevoie sa trec de un anumit prag, sa parcurg ceva timp si kilometri pentru a ma putea desprinde cu adevarat de grijile drumului, de temerea succesului sau a esecului. Stiu ca am nevoie de timp, de mult timp sa pot sa uit de resposabilitate si retineri. Ma temeam, la inceput, ca drumul ma va absorbi, ca voi fi atat de prins in grija de a termina cu succes incat nu ma voi putea bucura de calatorie. Dar, totusi, minunea s-a intamplat – ceea ce imi arata ca ultimul an chiar a insemnat ceva si ca nu am pierdut timpul – am invatat, zi de zi, sa ma bucur de drum.

Aici, langa borna de 20 Km, undeva la marginea soselei, cu fata catre camp si catre un apus tarziu de toamna, cu un soare care abia acum isi facea simtita caldura dupa o zi rece si inchisa, mi-am gasit linistea si am simtit cu adevarat ca fac parte din drum, ca sunt parte din peisaj.

Am petrecut aici, langa bicla si borna kilometrica, mai bine de jumatate de ora de calm si liniste. M-am bucurat de timp, de usurarea lipsei de griji, de o gustare plina de energie, de apa, de copacul singuratic, de cativa fazani pe care ii vedeam la distanta, de o caruta cu cai din departare, de firele de iarba din jurul meu, de norii de deasupra, de tot ceea ce ma inconjura – de natura si de plutirea pe care acesta mi-o oferea. Desi eram la cativa metri de sosea, nu m-au derajat nici masinile si nici camioanele ce treceau pe langa mine – erau in realitatea mea mult prea departe pentru a mai avea vreo cat de mica importanta. Si a fost atat de bine, a fost atat de eliberator. Stiam deja ca voi termina prima parte cu succes, ca ziua se va incheia cu sentimentul implinirii. Si asa a fost, desi nu chiar atat de usor pe cat as fi crezut 😛 Deh, unele realizari trebuiesc muncite, chiar daca pare uneori absurd – dar am sa revin imediat la asta.

Dupa ce m-am bucurat cum nu am facut-o de mult prea mult timp de pauza avuta, am trecut la un alt regim de muzica si am continuat drumul cu The Cat Empire – Days like these si apoi restul albumului. Asta imi era starea si nu exagerez deloc spunand ca dupa urmatorii 2 Km (cam asta era distanta in care imi recapatam ritmul) dansam la propriu in sa si cantam impreuna cu castile 😛 Muzica era perfect potrivita cu starea mea si ma jucam perfect linistit cu bicla, facand bucle si serpuiri pe sosea. Vremea era deja cu mult mai prietenoasa decat in prima parte a zilei si pot sa spun ca am beneficiat de un bonus enorm de energie din partea soarelui si a inserarii placut calduroase. Nu am banuit, sincer, la plecare cat de mare va fi influenta vremii asupra starilor mele – desi sunt destul de constient in general ca sunt meteo-dependent. Ba chiar la inceput ma bucuram ca-i asa de innorat pentru ca realizam ca nu voi suferi de cald si imi va fi mai usor sa suport efortul.

Asa cum cred ca deja devine evident, toate imi mergeau din plin – prin urmare, trebuia sa se intample ceva. Si s-a intamplat:

Trebuia s-o patesc 😦 Cu 15 pana la destinatie – pana. Devine interesant…6:28 PM Sep 19th from txt

Dupa urmatorii 5-6 Km, undeva la iesirea din localitatea Curcani, am simtit ca nu mai am spor si dau din ce in ce mai greu din pedale – oricat am schimbat vitezele, mergeam din ce in ce mai greu si nu stiam de ce. Asta pana mi-a trecut prin cap sa arunc totusi o privire si la roti – concluzia brusca, subita si mai ales dureroasa – pana la roata fata. OK, trecem peste momentul de agitatie nervozitate initial (nu prea avea sens sa ma enervez, nu as fi rezolvat nimic daca ridicam pumnul spre cer afirmand sus si tare ca Universul conspira impotriva-mi), am coborat calm de pe bicla si am pus la bataie pompa cumparata de dimineata, la insistentele lui Liviu – mare noroc am avut ca l-am ascultat. Umflu calm roata si apoi stau cateva minute, sa vad daca e OK si ramane in acelasi stadiu. Fassssss, speranta mea de a scapa doar cu o pompa s-a cam fasait rapid. Ma uit in jurul meu, putina lumea care era prin zona nu avea nici o treaba, intreb de vulcanizare si mi se spune ca nu exista, prin urmare problema. Sa sun sa vina cineva sa ma adune de pe drum era absolut penibil, mai aveam atat de putin si eram foarte constient ca pot sa mai pedalez lejer pana la Oltenita.

Rezolvarea, singura existenta de altfel in conditiile in care nu aveam nici scule si nici camera de rezerva la mine, a fost sa umflu roata cat de mult am putut, sa ma sui la pedale si da-i Vulupe cat de tare poti. Dupa aproximativ 1 Km parcurs iar eram pe pana si m-am oprit putin dupa borna de 12 Km pana la Oltenita. Am tras aer in piept, am oftat apoi a paguba si m-am apucat iarasi de umflat roata – imi era clar ca asta voi face pana la destinatie. Din fericire, dupa o usoara urcare drumul a fost in cea mai mare parte in panta pana la Oltenita. Iar schema de parcurs era cam asa – pompa rapida pana cand nu mai puteam impinge maneta, pus pompa in locasul ei, salt in sa si pedalat cat puteam de tare pentru a profita la maxim de aerul din anvelopa (prin gesturi, explicatia de mai sus este cu mult mai haioasa, garantat) – din pacate acesta se consuma in functie de timp, nu de distanta 😦 Pe masura ce ma apropiam de 1 Km parcurs, incepeam deja sa pedalez din greu in mai greu si am tras de fiecare data de pedale pana cand ajungeam efectiv sa merg pe janta. Offff, cam asa s-a dus orice urma de zen din calatoria mea, tot ce ma interesa acum era sa pedalez cat mai intens si cat mai mult la fiecare pompa. Din fericire, picioarele m-au tinut si dupa nu foarte multa vreme, am ajuns si la intrarea in orasul natal – Oltenita.

Sa mai spun ca imi flutura inima de fericire? Ca mintea imi zbarnaia pentru ca reusisem sa duc la capat un drum care cu doar 2 luni inainte imi parea un vis frumos? Eram obosit, destul de tare pentru ca ultima bucata a fost foarte solicitanta cu picioarele mele dar in acelasi timp fericit si de ce sa nu o spun, mandru ca si de data asta am reusit sa ma bag cu capul inainte intr-o mica nebunie si sa ies cu succes din ea 😀 Inca o pompa si 2 etaje de urcat cu bicla in brate si m-am vazut in fine la destinatie – acasa la ai mei parinti, unde cu atat mai mult stiu ca este un loc lipsit de griji, cald si primitor. Si unde, ca intodeauna, ma astepta o masa care desi nu are nici o legatura cu vreun fel de regim alimentar sanatos, este de fiecare data un rasfat culinar greu de uitat 🙂

Dupa 80 km pe bicla din care ultimii 15 cu umflat roata la fiecare km – e greu dar senzatia de final merita orice 😉7:51 PM Sep 19th from txt

Si desi nu ar fi trebuit sa spun asta, capsuna de pe tortul unei saptamani absolut superbe in ceea ce ma priveste, cu Ciclopromenada, cu Bikewalk, cu Enescu si cu Bucurenci a fost o luuunga si foarte savuroasa discutie cu a mea draga mama, plecand de la comunicare familiala si ajungand la motivele casatoriei parintilor mei si nu numai. Va spun doar ca am ras cu lacrimi si cred ca am si trezit cel putin 2-3 vecini 😀

Revin in continuarea povestii cu echipa tehnica, pit stop, dureri de genunchi si un loc superb si cvasi-necunoscut din Bucuresti 😉

Update – continuare aici