Este o intrebare care apare in mintea mea tot mai des. Ma uit in jurul meu si vad cum ne lasam alunecati in viata zilnica, cum ne lasam furati de-un timp iluzoriu, de sperante ce nu sunt ale noastre, de vise ce ne sunt straine si in cautarea carora ne uitam pe noi. Chiar si atunci cand ne cautam si credem ca suntem pe drumul propriu, ne pierdem in atat de multe pauze si ocolisuri, ne lasam furati de iluzorii morgane sau pur si simplu ne oprim, obositi, fara energia de a merge mai departe. Mereu ne amagim cu iluzia unui timp pe care nu-l avem, mereu credem ca putem sta si odihni, fara a fi obositi cu adevarat dar nu vedem cum pierdem ceas de ceas poate cel mai de valoare ajutor pe care il avem: entuziasmul. Si dorinta de a creste, de a NE creste.

Ne este atat de usor sa credem ca ne-am facut mari incat cu foarte multa lejeritate ajungem sa devenim blazati, sa credem ca am trecut de nivelul de jos si ca ceea ce am devenit este deja mai mult decat suficient. Ne este atat de usor sa uitam ca ceea ce avem de facut nu sunt timpii de livrare (deadline, ca sa ma inteleaga toata lumea) sau o vacanta de vis intr-o zona cat mai exotica dar cu circuit inchis si program fix si comun cu mai tot restul lumii (asa zis bune :P).

Atat de usor sa uitam ca de fapt, ceea ce conteaza mai mult este sa ne ridicam la adevaratul potential pe care il avem – si sincer sa fiu, rar mi-a fost dat sa vad oameni care sa nu fi avut potential. Realizari insa, putini au avut de-a lungul timpului. Ma uit cat de usor ne este sa ne complacem in sentimentul de oboseala de la sfarsitul zilei de munca, cat de usor capitulam in fata unei relaxari facile si a sedarii mult asteptate a unei seri linistite acasa, in fata televizorului sau in cazurile putin mai fericite, langa persoana iubita. Ma uit cat de putini sunt cei care mai au nelinistea unei zile neimplinite, care mai au nevoia si dorinta de cauta sa faca ceva cu adevarat important in fiece zi. Asta fara sa ma mai gandesc si la faptul ca multi, nepermis de multi isi omoara orele zilelor in sarcini care nu le plac, in posturi care nu le sunt destinate, in proiecte care nu le spun nimic sau cu colegi care le sunt cel putin antipatici.

Cati dintre voi ati facut ceva memorabil in ultimele 24 de ore? Dar in ultima saptamana? Luna? Anul trecut? Cum va construiti viata voastra, existenta de oameni, de fiinte cu suflet si ganduri? Oare sarcinile de azi vor avea vreo importanta peste mai mult de cateva saptamani? Va tine cineva minte ratele achitate la timp? Ce amintiri aveti din copilarie sau adolescenta? Va mai amintiti oare de notele de 10 obtinute cu multa truda sau de zilele de vacanta in care nu faceati nimic de dimineata pana seara? Eu nu cred ca astea-s amintirile de atunci, imi aduc aminte de zile si nopti mult mai colorate si mai pline de viata si de emotie. Si cred ca si voi. Si atunci? De ce acum dormim? De ce acum ne uitam amintirile si emotiile?

Cred ca fiecare din noi are marea datorie de a se creste in primul rand pe sine. De a se educa si de a se antrena pentru a-si atinge, cat mai repede si pe deplin, potentialul real al propriei persoane. Si pentru asta, de multe ori, trebuie sa uitam de comoditate, trebuie sa uitam de temeri, trebuie sa uitam, macar temporar, de griji si sarcini si apasarile sociale. Suntem in primul rand entitati individuale si abia apoi membrii sociali – tot asa trebuie sa ne vedem si propria dezvoltare. Trebuie sa incepem prin a ne aduce cat mai sus ca indivizi si abia apoi vom putea aduce un adevarat adaos socialului.  Cat timp asteptam sa crestem datorita societatii, nu vom avea nici o sansa sa ajungem sa depasim nivelul mediocru al acesteia. Caci socialul, prin definitia sa, nu face altceva decat sa aduca la un nivel comun membrii acestuia. Iar mediocritatea nu poate fi creativa – cand ajungi in marea masa, aportul tau nu poate fi decat unul minim, daca exista si acesta. Totusi, societatea nu poate creste, nu se poate dezvolta, nu se poate transforma fara acei indivizi care stiu si mai ales pot sa sparga mediocrul. Paradoxal, socialul si societatea isi datoreaza existenta tocmai acelor indivizi care o refuza, care stiu sa spuna nu caldutei mediocritati.

Si tocmai de aici vine intrebarea din titlu. Caci vin si intreb: esti al tau sa te pierzi?

Luna Amara – Unghii de drac

caut o culoare sa ma faca s-adorm
suspendat in gri ca si cum n-as fi
cautand un om
fara sa stii fara sa vii
dincolo de vorbe am uitat sa mai iert
tot ce suntem noi rataciti si goi
am uitat sa mai cred
tacerea in doi lumina din voi
orele se-neaca-ntre doua asteptari
totul e acum totul e un drum
fara urmari
nu-ti pasa oricum nu te face mai bun

si-mi pare stinsa lumea ta
si-n ea se stinge si a mea
mirarea simpla de-a’ntreba de-a cauta.

fiecare piatra aruncata spre cer
nu se-ntoarece-n ploi cade mut in noi
fara dureri
cu oasele moi te intorci in noroi
unghia de drac sa o stingi in nisip
cand te joci in gand cand te minti razand
cu moartea pe chip
sange-n cuvant
un fir de praf in vant.
lumea se intampla si n-ai de ales
e oare a ta s-o visezi ?
e oare a ta sa o crezi ?
si ce-ai inteles?
esti al tau sa te pierzi?
esti al tau sa te ierti?