Ne-am obisnuit, de mult prea multa vreme, ca totul sa fie perfect functional, sa ne fie la indemana, facil. Ne asteptam ca totul in jurul nostru sa functioneze perfect si mai ales prompt. Nu exista marja de siguranta, nu exista plan B. Totul se intampla aici si acum.

Este placut, nu-i asa? Avem acces la atat de multe facilitati, avem atat de multe la nas. Este, nu zic nu, ma bucur si eu de multe din avantajele modernismului. Dar oare sunt ele atat de facile pe cat par? Rareori realizam ca totul, absolut totul are un pret. In acest caz, pretul nu este altceva decat similaritatea. In oglinda, prin consecinta directa, de la noi se asteapta – si asta facem si noi insine – exact acelasi nivel de promptitudine. Tactul este unul general, nu suntem nicicum exceptati.

Mi-am adus aminte de ideea de mai sus din doua motive, am sa le descriu imediat. Unul si cel mai important este lectura povestii de calatorie a lui Daniel Homorodean. Povestea se intituleaza Cu trenul prin desert si va previn ca este una luuuuunga, pe masura subiectului. Dar merita citita, cu toate episoadele ei 😉 Ne povesteste Daniel acolo cum, in alte locuri (si parca in alte vremuri) timpul si activitatea capata un cu totul alt sens. Acolo este mereu loc (si timp) de intarziere, de ocol, de amanare, de greseala sau de schimbarea planurilor. Adica de viata, caci viata in sine, asa cum este ea, nu-i facuta sa fie consumata la foc continuu ci mai degraba sa fie depanata incet si pe-ndelete. Dar cati mai putem face asta, chiar daca stim si vrem?

A doua revelatie am avut-o acum cateva zile, conducand pe cineva la tren. Conform stilului deja mult prea bine adoptat, am ajuns la gara cu exact atat de mult timp la dispozitie cat pentru bilete si de-ale gurii pentru drum. Nimic anormal, as zice – ba chiar am si zis. Pentru ca reactia calatorului n-a fost deloc la fel cu a mea – simtea mult prea acut aceasta limita atat de putin permisiva de timp. Si in pofida argumetarilor mele, n-a fost chip de linistire. Initial mi-am zis ca n-are sens sa-mi bat capul, este doar un obicei ardelenesc 😛 Dar nu-i doar atat.

Pentru ca, rontaind la cele mai sus, legandu-le intre ele, incepe sa se intrevada o alta cusatura. Da, este adevarat ca avem si ne bucuram de atat de multe facilitati – dar cat si mai ales ce platim pentru ele? Nu cumva acest ritm, asa cum afirmam la inceput, ne atrage si ne implica si pe noi? Pai cam da. Iar aceasta eficienta si productivitate cu care ne mandrim deseori duce la un nivel de agitatie si frustrare greu de echilibrat.

Da, pare ceva normal sa ajungi la gara cu doar cateva minute inainte de a pleca trenul – timp suficient dealtfel. Dar anormal este ca, pe tot drumul, nu exista nici o marja de siguranta. Absolut nici una. Un semafor, o pana, o balta, un alt sofer neatent sau doar prea incet in trafic, orice ne poate da eficienta peste cap. Iar acest risc este, constient sau nu, acut prezent in realitate. Nivelul de stres si de frustare este, prin urmare, foarte ridicat. Iar cele de mai sus sunt doar un exemplu banal. Si toate astea pentru ce? Doar ca sa tinem pasul cu niste pretentii pe care tot noi le ridicam tot mai sus, zi de zi?

Ce-ar fi daca, in loc sa urmarim sa facem atat de multe, cat mai multe, intr-un timp cat mai scurt, am cauta sa facem si cat mai bine? Sau cat mai placut? Sa ne bucuram de actiunile noastre, nu doar sa ne grabim sa le ducem la o finalitate, suficient de buna cat sa ne permita sa incepem urmatoarea activitate. Sau si mai grav, sa le incepem pe urmatoarele, doar nu putem sa desfasuram un singur plan in acelasi timp, nu? Este nevoie de mai mult 😛

Va doresc sa va apropiati cat mai mult si de ce nu, cat mai des de sensul cuvintelor pomenite in povestea sa de Daniel – Shway – shway. Sau, in varianta neaosa – catinel – catinel. Caci altfel, cum spune si titlul, pretul incepe sa creasca – si va veni si ziua platii …