Dragostea, ce sentiment atat de frumos. Atat de plin, de cald, de implinitor, mai ales de firesc. Si totusi atat de multi sunt cei care nu-l inteleg.
Din pacate, imi este dat sa vad cum oameni de langa mine, nu chiar putini, mai prieteni sau mai putin apropiati, aleg sa inteleaga cumva ciudat acest sentiment. Ma uit cum cuplu dupa cuplu, pe un drum ce deja imi este prea bine cunoscut, se inchide si se distanteaza de cam orice din afara sa. Frumos la inceput, firesc as putea spune – cine nu se bucura cand isi aminteste de cei doi porumbei indragostiti? Cine nu zambeste cand vede imbratisarile lungi si atotcuprinzatoare ale celor ce se indragesc?
Dar ce ne facem cand nu prea mai stim sa deosebim intimitatea de societate? Nu, nu ma refer la exhibitionism 😛 Ma refer la acel autism in doi care incepe sa se instaleze dupa un oarece timp. Ma refer la acele cupluri care, destul de repede, sunt trecute pe lista celor disparuti. Acei etern ocupati, prinsi, obositi sau fara chef.
Mai oameni, chiar nu realizati ca ceva nu-i chiar in regula? Ca dragostea, cuplul, iubirea nu-s facute pentru a inchide oameni ci dimpotriva pentru a le da aripi? Coincidenta sau nu, tot acei care fac parte din lista disparutilor sunt cei care, in putinele intamplari cand mai apar, nu stiu vorbi decat despre oboseala si probleme. Sau povestesc ce-a facut iubitul sau iubita – cel mult. Sunt acei carora le lipseste lumina, carora nu le simti entuziasmul.
Am avut si am fericirea sa am langa mine si din cei care au inflorit in urma unei relatii. Putini, e drept – dar atat de luminosi. Pentru ei lumea parca acum s-a nascut, au o fervoare si o energie care poate muta planete. Ei sunt acei nebuni care gasesc solutii pentru a pune in aplicare orice traznaie, de-o fi plecare la munte in miez de saptamana sau fuga de cealalta parte a lumii, cand resursele nu-s nici pe departe de ajuns. Ei bine, ei o fac. Cand ii ai in preajma, incaperile sunt mai cuprinzatoare, lumina mai patrunzatoare si muzica mai placuta. Daca puteti, adunati langa voi genul asta de oameni – va vor face viata mai frumoasa.
Iubirea tocmai asta ar trebui sa faca din protagonistii ei – sa-i implineasca, sa-i ridice, sa-i potenteze. Nu sa-i ascunda, sa-i stearga, sa-i asimileze. Pentru ca, in timp, cei doi mari disparuti au cele mai mari sanse sa se trezeasca in fata unui imens gol, reprezentandu-le viata lor de cuplu de pana atunci. Din obligatii si sarcini nu se poate construi nimic. Pur si simplu, asa stau lucrurile. Ca sa devina perena, o iubire are nevoie sa fie construita, nu doar consumata precum pungile de cumparaturi de la hyper-market.
Ceva nu-i bine atunci cand un cuplu se rezuma doar la o resemnata relaxare la vatra propriului camin. Pur si simplu, nu-i de ajuns. Daca intradevar iubesti o persoana, ar trebui sa vrei sa-i si sa i te oferi cu ce-i mai bun posibil. Pai cum poti crede ca-i oferi cel mai bunul tau cand nu faci altceva decat sa-ti cauti relaxarea in compania ei? Unde-i nervul, unde-i cresterea, unde-s depasirea? Unde-i ofranda? In cina impartita seara de seara? Cam putin.
Ceva nu-i bine in ecuatia asta. Ceva lipseste si nu pot sa ma bucur cand vad prieteni sau cunoscuti alegand o lejera disipare. As putea accepta o pasiune dincolo de control – ar avea justificare. Din pacate insa, nu e cazul, in nici una din situatii. Trezirea mai oameni buni, de somn si pauza avem destul timp dupa viata asta. Pana atunci insa, cresteti si cresteti-va iubirea, nu va lasati consumati de ea – sau si mai rau, nu va lasati s-o consumati.
Banalitatea este usor de obtinut dar nu ofera nimic – doar si mai multa banalitate. Iar trezirea, daca va mai avea vreodata loc, va fi prea dureroasa pentru ca multe nu vor mai fi de facut.
PS – cu ajutorul prietenilor (multumesc Mona) aflu ca exista chiar un termen specific, in limbajul urban modern, pentru comportamente similare celor de mai sus. Se cheama Hiberdating 😀
notele lui Vulupe 
Pingback: iubirea bat-o vina - Ziarul toateBlogurile.ro
1.Ca sa CONSTRUIESTI o relatie, trebuie alocat TIMP IN DOI pentru asta, daca vrei sa…cum spuneai? Sa o faci PERENA.
De aici diminuarea clara a timpului petrecut cu amicii.
Daca mai pui la socoteala si un job la care stai muuulte ore peste program, ramane sa alegi intre a avea sau a nu avea o relatie.
Poti sa incerci sa fii creativ si sa imbini iesirile cu prietenii cu timpul petrecut cu iubitul/iubita.
Si totusi nu merge. Nu in termeni realisti, si nu in cele mai multe cazuri.
Majoritatea femeilor au nevoie sa stea cu partenerul si sa isi povesteasca unul altuia toate cele petrecute in timpul zilei, le discuta si construiesc o forma comuna (acel „impreuna”, nu stiu daca ai auzit :p) de a le asimila si de a se „aseza”, fata de ele. Asta e calea pri care se construieste o relatie pentru acest tip de oameni.
Bineinteles, asta cere timp.
Multi barbati considera ca daca o duc pe sotie, iubita, in oras cu prietenii = TIMP IN DOI; timpul petrecut cu un grup de oameni la o masa, intr-un club, nu se poate considera TIMP IN DOI, chiar daca cei doi au stat unul in bratele celuilalt.
2.Nu toti oamenii sunt la fel.
Poate pentru TINE, personal, ar fi plicticos de moarte, si chiar enervant, sa stai cu iubita acasa la discutii. Pentru ca esti genul de om care nu poate sa stea locului, fizic si mental (mai ales mental), ai energie cat pentru un vulcan si orice secunda in care nu ai vazut, citit, invatat, aflat, facut ceva interesant (si, pe cat posibil, alaturi de altii) – ti se pare irosita.
Din fericire nu toate femeile au nevoie de timp „exclusiv“.
Si, da, exista si cupluri asa cum spuneai tu, dar ele nu sunt mai inteligente in iubire decat celelalte; ci este vorba de faptul ca firile ambilor parteneri cer mult aer, multa dinamica, multa implicare in viata sociala, si mai putina scufundare unul in celalalt.
3. Probabil, in nu putine cazuri e vorba de ceva foarte simplu.
Iubirea nu are NICI O LEGATURA cu (si nici o vina pentru) lipsa de imaginatie/orizont a oamenilor. Nu putini dintre cei a caror viata plina de rutina o deplori tu, erau lipsiti de imaginatie si orizont si inainte sa survina lovitura fatala, aka iubirea, in viata lor, doar ca inainte nu se vedea atat de tare, integrati fiind in dinamica unei gasti. Acum, left to their own devices, goliciunea sufleteasca se manifesta in toata splendoarea (daca perechea e acelasi tip uman, se dubleaza efectul :p )
Hai ca spre final incepem sa fim de acord 😉 Eu nu demonizez relatia de cuplu, nici pe departe. Stiu, apreciez si am nevoie de acel timp in in doi. Dar cand relatia de cuplu se reduce la ce mancam/cumparam/facem curat azi iar discutiile la ce am facut toata ziua la munca, avem o problema in ce ma priveste. Nu este de ajuns.
Ca sunt oameni care pur si simplu nu pot mai mult, asta e treaba lor, ii inteleg si-i accept ca atare. Insa pe cei care in viata anterioara relatiei aveau nerv si potential si erau pasionati/pasionanti iar dupa devin placizi si mai ales stinsi, ei bine acolo am o problema. MARE. Mai ales atunci cand imi sunt apropiati.
Cuplul ar trebui, spun, sa scoata din fiecare varful de potential. Sa fie, cum clasic se spune, mai mult decat suma celor doi parteneri.
Ma doare cand vad cupluri care devin doar suma delasarii si comoditatii celor doi protagonisti.
majoritatea oamenilor asociaza intrarea intr-o relatie – „asezarea”- cu intrarea intr-o etapa noua de viata, denumita generic MATURITATE.
(ce scuza buna, nu?) li se pare ca a ramane pasiont/pasionant nu mai este potrivit cu noua identitate. lucrurile care aveau importanta candva devin neimportante acum.
trec automat de partea cealalta a baricadei si li se pare la cei de-o seama cu ei care raman pasionati si implicati sunt imaturi sau refuza sa se maturizeze (de obicei teoria lor este ca a te maturiza=a-ti asuma responsabilitati=chestii „grele”, deci cei care nu procedeaza ca ei sunt lasi/comozi)
asta pentru ca lor li s-a facut o mare lene sa isi mai bata capul cu ce se intampla cu lumea in care traim, sa ramana conectati si implicati sufleteste.
de obicei se declanseaza un mecanism natural de „cuibarire” 😀 in virtutea caruia ei isi concentreaza energiile spre FAMILIE si acumulare; casa, masina, confort, etc etc
eu am spus stop in doua relatii (una de 10 ani, alta de 4) pentru ca nu am mai suportat sa ii vad ca se fac atat de comozi incat in afara de cateva placeri, numarate pe degetele de la o mana, practic nimic nu le mai starnea (sincer) interesul…pe mine oamenii astia ma deprima ingrozitor, so, oricat de dureros ar fi fost (si a fost, cel putin in al doilea caz) am preferat sa inchei, inainte sa se intre in stadiul de putrefactie absoluta
Imi pare rau pentru final dar chapeau pentru curajul avut. Cred, sincer, ca ai ales bine.
In ce priveste trecerea la maturitate da, cunoastem. Ceilalti devin cei care au nebunia sa faca altceva decat munca si familie si culmea, mai au si tupeul sa iroseasca resurse de orice fel in idei de social, moral, emotional. Cei care sunt tratati cu usor iritata acceptare, permisiva condescendenta, cam asa cum faci cu niste copii (doar sunt, in mod evident, imaturi, dealtfel :P)
Totusi, nu asta deranjeaza. Cel mai mult regret acea pierdere in neant, acea tindere accelerata spre un echilibru perfect – adica a nu face nimic.
buna seara, sper ca ma reprimiti din randul comentatorilor ocazionali :); intr-adevar e ceva foarte ciudat cum viata de cuplu transforma ‘social’ unele persoane;
din pacate, am fost si eu de partea cealalta a baricadei si intr-adevar, n-a mers: nu-i nici placut, nici cea mai buna varianta de urmat si poti avea surpriza ca iti indepartezi si prietenii dintr-o prostie; n-am sa povestesc acum ce si cum, ptr ca nu-i loc; cert este ca mi-am dat seama ca gashca are rolul ei, iar cei cativa prieteni de suflet, pe care-i numeri pe degetele de la o mana, tocmai pentru ca sunt asa de rari trebuie sa te straduiesti sa ti-i mentii, respectandu-i si aratandu-le ca au locul lor asigurat la tine-n viata; nu poti parcurge-o viata-n doi si sa spui ca ai scos totul de la ea, oricat de inteligenti ar fi protagonistii; si pentru ca am fost acolo, pot sa va confirm ca mi-e somn, sunt obosit(a), n-am auzit telefonul sunt scuze ieftine care nu au ce cauta atunci cand e vorba de iesit undeva o jumatate de ora sau o ora….asta-i timp in agenda pe care-l gasesti pt a-ti saluta prietenii, chit ca-l gasesti de la 11 noaptea; si, ca sa ma apropii si de ce-a zis Johnesey in ultimul comentariu, am crezut ca ‘ma maturizasem’ dar m-am inselat….si parca mai matura ma simt acum cand sunt mai imatura.
Ioana, o mare imbratisare catre tine. Comentariul tau este spot-on (scuzati momentan romgleza, va rog). Si da, vorbesc cu asa de multa obida pentru ca si eu am avut propriul voiaj pe acolo (oricate justificari as cauta, tot asta este realitatea). Nu bun, pot spune acum cand mi s-au clatit in fine ochii.
Si nu (mai) pot face acum decat doua lucruri – sa fiu cu mare grija pe viitor in ce ma priveste si sa urlu tare, cu gura pana la urechi, sa ma auda cine-o avea urechi de auzit. Cam atat, nimic mai mult.
„si parca mai matura ma simt acum cand sunt mai imatura” – cat de multa dreptate ai 😉
vroiam sa vin cu un raspuns foarte profund, foarte serios si mai cu seama original, dar nu-mi vin in minte decat versuri de la Pasarea Colibri…dar nu-i rau nici asa pt ca ei sunt niste optimisti; deci, o sa inchei cu „e-o atat de complicata viata” si va doresc o noapte frumoasa!
Hai cu articolul ala despre fair-play si seara de sambata, ca fanii tai asteaptaaaa….
Lasa iubirea pentru altadata :))
@Radu – no, las’ ca vine si ala, ce atata graba? 😛
@Ioana – cam asa ceva: http://www.youtube.com/watch?v=cTBvoCGk3jw ? Sa-l aiba Dumnezeu in grija pe Pittis.
Daca nu ai ajuns niciodata sa simti ca ti-e de ajuns sa fii doar tu si ea, atunci poate ca ar trebui sa te intrebi daca ai cunoscut cu adevarat iubirea.
Bine ai revenit 😉 Am ajuns, de multe ori (din fericire), sa-mi fie minunat de recompensatoare dualitatea cuplului. Ba chiar imi doresc destul de des sa am parte de asta. Niciodata insa nu mi-a fost de ajuns sa raman acelasi, sa devin auto-suficient. Si da, aplic regula asta atat mie cat si partenerei si prin extensie cuplului. Cum spuneam mai sus, un cuplu trebuie, in ce ma priveste, sa fie mai mult decat suma partenerilor.
Admir cuplurile care-si rezerva timpul lor – atunci cand nu se rezuma doar la asta si atunci cand folosesc timpul asta pentru a se dezvolta, pentru a creste. NU pentru a-si cauta o confirmare reciproca, facila, o dulce si inselatoare, ah cat de inselatoare comoditate.
Izolarea poate duce la impresia, falsa, ca totul e bine – dar in comparatie cu ce? Caci, nu, totul este relativ, la urma urmei 😉