Ritmul meu de viata, mai vizibil sau mai putin vizibil, nu este deloc unul lejer. Nu regret asta in nici un chip, ba as spune chiar pe dos 😀 Pornind de la ritmul asta, nu putini au fost prietenii care, la un moment sau altul, m-au intrebat: cum poti mai nene? Invariabil, raspunsul meu a fost: aleg mereu calea lipsita de confort.
Oricat de ciudat ar suna, unele dintre cele mai bune alegeri facute au fost precedate de intrebarea: este asta varianta care presupune cel mai mic efort sau cealalta? Iar optiunea finala a fost cealalta 😛 Tentatia naturala este de a alege, precum apa, traseul cu cea mai mica rezistenta. Dar in acelasi timp asta se dovedeste calea care ofera si cele mai mici provocari, cele mai mici castiguri, cea mai putina crestere. Cum putem sa devenim daca ne ferim de orice urcus? Numai apele mari au destula putere sa deseneze in molcomul sesului, sa creeze meandre si delte acolo unde totul e plat. Muntele care nu-i urcat pana in cel mai inalt varf nu face decat sa te domine, sa-ti arate cat de mic esti in umbra lui.
Si ca sa nu raman doar cu vorbele, va spun doar doua povesti, una de anul asta si una de anul trecut, care sa argumenteze cele de mai sus.
Anul trecut, cand mi-am pus in cap sa plec cu bicla la tara, fara sa am nici o alta experienta la ture lungi, nu am avut realmente decat 2 ore de pregatire. Si in toata saptamana respectiva nu a fost o seara fara vreo activitate post-servici. Asa ca m-am trezit sambata, dupa fix 3 ore de somn, m-am uitat la ceas si mi-am pus intrebarea: dorm mai departe, cocolosit in perne, sau o iau la picior? Care dintre cele doua optiuni este a MEA si care a confortului meu? Asa ca m-am ridicat, mi-am piedut orice entuziasm cand afara a inceput sa ploua si totusi am plecat catre unul din cele mai MARI sfarsituri de saptamana traite pana acum. Pentru ca atunci, acolo, singur pe drum, cu saua sub mine, am inteles ca limita nu-i in picioare sau in timpul liber. Limita este doar in capul si-n sufletul meu.
A doua poveste, tot pornita din saua biclei, este de acum doua saptamani. Stiam ca la ora 8 incepea impodobirea bradului la Matasari iar eu la ora 7 abia plecam de la birou, calare pe bicla, cu directia Drumul Taberei. Aveam ceva treaba pe acolo. Acum, recunosc ca sa pleci pe bicla pe 7 Decembrie nu-i chiar un ideal de confort dar alegerea nu asta a fost. Dupa ce am terminat trebusoara, mi-am pus problema – Matasari, la brad, sau acasa la caldura? Stiam ca daca ajung la brad, mai devreme de 0 grade nu ajung acasa. Deci, optiunea confortului ar fi fost un drum agale catre casa, la un ceai si-o carte, cocotat in pat. Asa ca am ales vinul fiert si caldura prietenilor. Am ales bine. Ca dovada, va arat cateva poze de la impodobirea bradului. Si din pacate, nu va pot arata multele zambete, imbratisari, povesti si vise care m-au petrecut acolo. A fost o seara magica si a meritat fiecare pedala si grad minus de care am avut parte pana acasa.
Cand aveti alegeri de facut, intrebati-va ce parte din din voi face aceasta alegere – OM-ul sau confortul sau? Numai dupa ce aveti acest raspuns, abia atunci se cade sa va manifestati optiunea. Si daca tot nu-i clar, mai jos aveti si o diagrama.
Acum e clar?
notele lui Vulupe 
offf.. ca bine zici :d
da… e foarte misto sa iesi din zona de confort si sa vezi ce oportunitati ratezi daca nu faci asta.
numai ca e bine sa te intorci cateodata si in zona de confort pentru ca risti ca zona de inconfort sa devina zona de confort :)))
eu de exemplu profit de perioada asta mai „libera” si incerc sa stau linistit zilele-astea…
sper sa-mi iasa :))
Cum se prinse el inteleptul 😉 Da, ca in orice, o masura de echilibru nu strica, daca mergi catre extrem vei suporta si riscul asta.
Pe de alta parte, efectul mentionat de tine mai sus poate fi inteles ca si dezvoltare – aria de posibile intamplari la care ma pot expune creste exponential in acest mod. Ajung sa am acces la provocari din ce in ce mai multe – iar prin provocari nu inteleg sport extrem – aici insa este fiecare liber sa acorde intelesul ce i se potriveste.
Sarbatori Frumoase 😉
Am mai citit un articol foarte interesant pe aceiasi tema:
http://www.manac.ro/2006/05/01/comfort/
Super „gandul” tau. Am mai citit o „pledoarie” in favoarea parasirii zonei de confort, atribuita unui personaj care a redefinit (sau a definit pentru lumea moderna) parasirea ei. Este rugaciunea lui Sir Francis Drake. Eu o extrag complet din contextul religios, uit ca este o rugaciune, si o vad ca pe un crez al lui personal. Mesajul il gasesc fantastic si minunat de similar cu al tau.
Disturb us, Lord, when We are too well pleased with ourselves,
When our dreams have come true
Because we have dreamed too little,
When we arrived safely
Because we sailed too close to the shore.
Disturb us, Lord, when
With the abundance of things we possess
We have lost our thirst
For the waters of life;
Having fallen in love with life,
We have ceased to dream of eternity
And in our efforts to build a new earth,
We have allowed our vision
Of the new Heaven to dim.
Disturb us, Lord, to dare more boldly,
To venture on wider seas
Where storms will show your mastery;
Where losing sight of land,
We shall find the stars.
We ask You to push back
The horizons of our hopes;
And to push into the future
In strength, courage, hope, and love.
Multam din tot sufletul de asa comentariu. Ma simt onorat in mai multe sensuri. Ma inclin.
Tot din aceeasi zona de confluenta a crezului personal cu religia (desi tind sa cred ca balanta este mai degraba catre crezul personal) pot sa mentionez minunata scriere a lui N. Steinhardt, Daruind vei dobandi. Este acolo un intreg capitol intitulat „Curajul” in care ne spune cat de mare pacat este frica si retragerea din fata necunoscutului. Caci prin teama nu facem altceva decat sa negam propria fiinta, propria entitate.
Merita citit si inteles.
Pingback: te plictisesti? | notele lui Vulupe