Sarbatorile anului trecut le-am sarbatorit intr-o zona draga mie, la Maramuresul nostru cel inca istoric. Mai exact la Sapanta, ca am vrut sa avem un an nou vesel 😀 Cum serile de iarna-s lungi iar oamenii usori la vorba, am avut parte de multe povesti in compania gazdoiului nostru. Pe care le-am … savurat 😉 Una dintre ele, tragi-comica, o are in prim plan pe Mona.

Maramuresul, in special zona sa cea mai nordica, are doua caracteristici care ne intereseaza in aceasta poveste: este foarte activ in exploatarea forestiera si este invecinat cu Ucraina. Mai ales in ce priveste Sapanta, e mai la indemana sa faci cumparaturile la Ucraina decat sa mergi pana la hyper-market. La modul cat se poate de propriu este asa, daca stranuti putin mai tare poti fi acuzat de terorism biologic international. Rezulta de aici ca multi ucrainieni vin sa lucreze la noi, unde veniturile sunt ceva mai rasarite, cei mai numerosi fiind angajati ca taietori de lemne.

Intamplarea face ca gazdoiul sa aiba un prieten (sa fi fost ruda, asta nu mai stiu prea bine) care avea in exploatare o bucata de padure. Prin urmare, avea ca angajati o trupa de ucrainieni. Care ucrainieni, cliseu sau nu, functioneaza in primul rand cu alcool, cat mai mult cu atat mai bine, cu cat mai concentrat, deja e perfect. Omul nostru, ca sa-si tina oamenii multumiti, ii alimenta tot la cateva zile cu palinca din cea mai tare, in cantitati pe masura muncii lor – adica industriale. Acum, daca nici la Maramures nu s-a gasi palinca, nu stiu unde-n alta parte, zau asa. Numai ca deh, se cam plangea ca sumele cheltuite pe horinca pomenita incepeau sa fie cam usturatoare.

Dupa vreo cateva saptamani, la una din vizitele de aprovizionare (pe perioada lucrului, echipa sta sus in munte, in padure, rar ajung oamenii prin oras, asa ca li se urca tot ce au nevoie direct la locul faptei), il iau oamenii deoparte si-l intreaba:

– Sefule, cam cat dai dumneata pe horinca asta de ne-o tot aduci?

– Pai, cam atat, ca-i din cea buna – vine raspunsul.

– Tulai, da nu-i cam mult mai omule? Ca tare-i scumpa beutura pe la voi.

– Pai, cam e, dar ce sa fac? Ca asa ne-o fo’ vorba.

– Auzi dumneata, da-i si cam slaba asa horinca asta. Nu mai bine ne aduci niste mona, ca-i si mai ieftina si-i mai buna?

No, amu, ce sa zica si omul? Bucuros de asa oferta de scadere a costurilor, accepta fara grija. Intors in oras, da si cata-n stanga si-n dreapta cine are sa-i vanda niste mona. Ca si voi, toata lumea dadea din umeri si intreba ce-i aia. S-or tot gandit c-o fi vreo beutura de pe la Ucraina dar nici pe acolo n-or gasit nimicuta.

Pana cand intr-o zi cand unul dintre cei intrebat, mai sugubat de felul lui, zice:

– Apai mai omule, mona n-o fi dara din aia de-am gasit amu vreo cateva zile la farmacie???

Iar ca imaginea sa fie completa, in cazul in care inca nu v-ati dumirit, mai vizual exprimat, cam asa sta problema:

Hai noroc!