Am fost in seara asta sa revad unul din marile filme romanesti – Padurea Spanzuratilor. Poate nu as fi reusit sa ajung la proiectie daca nu as fi stiut ca insusi Domnul Liviu Ciulei, regizorul, va fi acolo si va tine o mica discutie dupa proiectie. A fost minunat, proiectul Luni de film merita toate aplauzele si multam Andi Bob pentru pont. Dar nu despre asta voiam sa povestesc.
Atmosfera filmului a reusit sa ma duca mult, departe in amintiri din mica mea copilarie. Amintiri cu praf de tara cateva si apoi amintiri cu aer de bunici – multe. Una dintre cele mai puternice imagini au fost cele in care personajele Bologa si Klapka stau de vorba la o tigara, intr-o camera luminata de o lampa. M-a distrat gestul lui Bologa de a stinge lampa sufland in ea – se vede ca e copil crescut la oras 😛
Mi-a adus aminte de cate certuri am incasat de la tataia pentru ca stingeam lampa in acelasi fel. Lampa, pentru cei care nu stiu, are o rotita care ridica si coboara fitilul intr-o fanta. Pentru a creste cantitatea de lumina – si implicit de gaz consumat – se ridica, pentru a o scadea, se coboara si tot asa se si stinge. Daca sufli ca sa o stingi efectul imediat urmator este producerea unui nor substantial si foarte inecacios de fum. Si de aici cearta 😛 Pentru ca mie imi placea, deh, copil, sa-mi incordez plamanii sa suflu in lampa.
Desi la bunici insemna o casa cu o bucatica de curte dar in oras, cumva au reusit sa aduca cu ei aerul vietii de la tara. Si tare bine au facut. Aveam curent electric dar asta doar cand nu se faceau economii, conform cu hotararile de la centru. Si cum pe vremea cat inca locuiam la bunici aceste taieri de curent se intamplau aproape in fiecare seara, aveam de ales – fie ma bagam in pat la somn, fie continuam sa citesc la lumina lampii cu gaz. Nu-i greu de inteles care era optiunea mea, nu?
Asa se face ca de multe ori eu citeam la un capat de masa, in timp ce tataia se barbierea la celalalt – totul la lumina aceleiasi lampi cu gaz care dadea o lumina calda si care stia parca sa ne apropie. Tataia se barbierea cu pamatuf si aparat de ras din acela cu lama prinsa intre doua foi. Nu exista Gilette pe vremea aceea si nici aparate de ras de unica folosinta. Dar cand si cand primeam si eu cate un pamatuf peste nas – si cate rasete mai trageam 😀
Lampa, batrana lampa cu gaz mi-a luminat multe seri. Si nicidecum nu-mi pare rau, da chiar deloc. Pe langa lumina, stia sa imparta in jurul ei caldura. Si sa ne apropie, sa ne adune in jurul ei, sa ne inspire la povesti si la mangaieri. Cum spuneam mai demult, lumina aduce cu ea si caldura.
Am intrebat pe twitter si pe facebook cati dintre cititori au avut experienta cititului la lampa cu gaz – din pacate prea putini au raspuns, semn ca lampa a disparut de multisor din obiceiurile noastre. Pacat, cei care au raspuns au facut-o cu drag, amitindu-si de vremuri mai calde.
Voi ce amintiri legate de lampa aveti? Cate carti sau teme ati buchisit la lumina ei?
notele lui Vulupe 
Pingback: batrana lampa cu amintiri - Ziarul toateBlogurile.ro
păi, nu din romantism să citească la lampă, nu? soţul meu, în Bucureşti, când se lua curentul în epocă, folosea lampa pentru a-şi face temele. mie oricum lampa mi se pare ceva de lux, pentru că eu îmi făceam temele şi citeam la lumânare – nu aveam pe nimeni la ţară care să ne paseze lampa bătrânească şi nici bani să ne cumpărăm vreuna.
adevărul este că de citit sau de învăţat o făceai cu drag la lampă sau lumânare şi ajung la aceeaşi problemă: când îţi place ceva, treci munţii şi mare şi faci acel ceva. dacă nu, poţi avea curent, poţi deţine curent personal, în valiză şi tot nu te apropii de-o carte.
şi te pomeneşti că peste ani ne vor spune copiii noştri: ce, noi nu stăteam cu lumina stinsă? lucram pe computer fără să consumăm curent, deci am trăit ca voi.
da, dar voi aţi ales să staţi pe întuneric pentru că ştiaţi tastatura! şi oricum computerul era în priză; după cele 5 ore de consumat baterie…
spor-t.
lampa cu gaz, serile cand ne jucam cu umbre pe perete in jurul ei, mirosul de parfum de lavanda din dulapul bunicii, toate sunt de fapt doar nostalgii ale copilariei care a trecut prea repede si pe care o cautam toata viata, nostalgii ale unor vremuri in care lipsurile ne-au dezvoltat simturile. azi nu mai avem lipsuri dar nu mai avem nici „simturi”. din pacate…
wow…chiar mi-ai adus aminte de vremuri demult trecute si uneori uitate….intr-adevar, era foarte placut statul la lampa si, exact cum ai zis tu, flacara care palpaia cu multe umbre aducea un sentiment de caldura,de unitate, de apropiere si zvon de poveste; iar tataia n-a renuntat niciodata la barbieritul cu castronelul de tabla si pamatuf…si cea mai clara amintire a mea e cand, la lampa, mamaia intindea pe masa cate-un sac de fasole si o ajutam sa aleaga fasolea (cred ca apoi o vindea ptr industria alimentara, dar eram totusi prea mica sa inteleg exact ce se intampla)…iar atmosfera era una ritualica, strangandu-ne cu totii in aceeasi camera si spunand sau ascultand tot soiul de povesti :). oricum, copilaria la tara e, in sinea ei, plina de amintiri frumoase iar primitivismul ei de atunci, exact cum a spus mult mai inspirat Radi, „ne-a dezvoltat simturile” intr-o lume de lipsuri materiale.
Eu sunt putin prea mica pentru amintirea asta, caci am invatat sa citesc abia in ’89 🙂 Dar apropo de lucruri care dau o altfel de caldura, eu imi amintesc caldura de soba in comparatie cu cea data de orice altceva acum. Imi aduc aminte ca soba bunicilor era in dreptul patului – veneam de-afara iarna inghetati bocna, ne aruncam pe spate in pat, ne cocotam picioarele pe soba si executam un soi de dans al picioarelor pentru ca era prea fierbinte pentru a le tine locului.
Poate de-aia acum imi place uneori sa ma cuibaresc in plapuma si sa imi fie excesiv de cald 🙂
Ma bucur tare cand vad ca va trezesc amintiri asa de dragi. Aceste mici amitiri, banale poate, daca le retraim acum ne pot invata (sau reinvata) ca viata are farmecul ei, in ciuda mediului steril in care ne tot invartim. Si e o lectie importanta.
@eumiealmeu – si lampa si lumanarea fac parte din aceleasi seri de magie, atunci nestiuta sau neinteleasa, acum greu de regasit
@Radi – frumos spus – dar de avem grija de simturi, nu se pierd ele asa de usor. Dormiteaza poate dar de disparut, nici gand. Ia aprinde cateva lumanari intr-o seara si la lumina lor stai de vorba cu cel sau cei dragi din casa – posibil sa aveti o supriza placuta.
@Ioana – daaaaa boabele de fasole 😀 Si cele de orez, care fugeau pe toata masa. Si povestile de razboi ale bunicului, desi saracul in razboi a fost doar 3 saptamani, ca dupa a fost luat prizonier 😛
@Andreea – eu ma lipeam cu spatele de soba si cand ma simteam cel mai bine, atunci saream, ars de caldura ei 😛 Si ia-o de la cap sa gasesc iar pozitia ideala – si iar saream ars. Cu excesiv de cald insa eu zic sa nu te amagesti, nu cu soba are legatura, zau asa 😛
ma bucur ca mai exista si oameni optimisti 🙂
dar ma refeream la societate in general si nu particularizam.
merci si pentru sfat, o sa il pun in aplicare intr-o seara, desi stiu ca surpriza va fi doar o pisica cu mustati arse 🙂
Eu nu am trecut prin experiența asta, dar se întâmpla să pice lumina când stăteam la țară, în vacanțele de vară; mâncam și citeam seara la lumina lumânării (e drept, se simțea acea apropiere de care vorbești tu).
Cu lampa am alte amintiri: o puneau bunicii la căruță, când se întorceau de la muncile câmpului, noaptea. Ce amintiri…
Mmmm, pentru caruta aia ce vine alene la sfarsitul zilei, cu felinar si caii obositi, te invidiez mult. Astea-s amintiri pe care nu le am si tare-mi plac. Dar am sa ma tin de cuvant si tot am sa fug o saptamana la cosit in Maramures, asa cum am promis acum ceva vreme 😉
…si lasand lampa la o parte dar pastrand decorul: de ziua de astazi, ce spuneti? n-ati simtit miros de foc in soba? 🙂
O daaaa, cat de placut este mirosul de fum – mmmm. Mai ales toamna, cand se amesteca cu mirosul de legume puse la fiert pentru muraturi si alte bunataturi 😉