De cate ori nu ati spus sau auzit aceasta replica? Si nu ma refer la reclama de acum un an ci la motivatia in sine. N-am cu cine sa merg in club, n-am cu cine sa ies la teatru, la film, la concert, la un ceai sau la Honolulu. Cunoscut?
Este unul din cele mai des invocate motive pentru a nu face sau a nu participa. Personal consider ca este si unul dintre cele mai lipsite de substanta (cu mici si discutabile exceptii). Daca un eveniment iti pare cu adevarat interesant, de ce sa renunti la participare numai din acest motiv? Greu de acceptat.
Depindem prea mult de altii, ne legam dorintele si actiunile de uneori ipoteticul ceilalti. Pentru ce? Cu ce este necesara cu adevarat prezenta altora pentru a savura o piesa de teatru? Sau un film, un concert, o plimbare in parc, o lectura pe malul unui lac? Aproape cu nimic. In realitate avem nevoie de ei numai ca sa evitam momentele de stinghereala pe care le poti resimti la intrare sau in pauze (nu iau in considerare, in mod evident, situatiile in care chiar se doreste prezenta unei sau unor anumite persoane, situatia respectiva este mult diferita).
De unde provine oare acest sentiment? Care este cauza reala? Nimic altceva decat presiune sociala, un tipar comportamental, un tabiet al societatii. Norma oarba care afirma ca la astfel de evenimente nu poti participa decat insotit sau insotita. Cu putina bunavointa este usor de inteles motivatia istorica a unor astfel de norme – dar oare mai sunt aceste argumente valabile astazi, intr-o societate ai caror membrii se afirma a fi liberi si independenti? Nu mai sunt sau cel putin nu ar trebui sa mai fie. Si totusi alegem de atat de multe ori sa ne supunem 😐 Ce-i de facut?
Exista nu una ci chiar doua (cel putin) solutii la vechiul deja n-am cu cine. Desi oarecum dependente, ambele au la baza intarirea si afirmarea propriei independente umane. Inainte de orice, a-ti construi un eu care sa-si fie auto-suficient in cele mai multe situatii inseamna castigarea libertatii de astfel de norme si constrangeri. Sunt atat de confortabil cu independenta mea incat nu-mi pasa de cutumele sociale, nu ma mai pot afecta in nici un fel. Consecinta imediata este disparitia necesitatii de a participa alaturi de cineva. Esti cu tine si asta este de ajuns, participarea la un grup sau altul devin in acest mod optionala si nu necesara.
A doua solutie este largirea considerabila a cercului social. Metoda pe care de asemenea o aplic cu mult succes 😉 Participand la cat mai multe evenimente – atat online cat si offline – devine facila dezvoltarea unor noi grupuri de prieteni si cunostinte. Este poate locul in care utilizarea platformelor de socializare online se dovedeste cu adevarat o solutie minunata si perfect aplicata. In acest mod pot cu usurinta sa gasesc amatori pentru un eveniment sau altul la care imi doresc sa particip dar nu neaparat singur. Evident, cere implicare si participare, grupurile de prieteni si cunostinte trebuie mentinute si imbogatite cu noi experiente. Dar oare asta nu ajuta la propria dezvoltare?
Am aplicat de multe ori una sau alta din metodele de mai sus (pot fi de asemenea foarte usor combinate) si in acest mod viata mea sociala si culturala a crescut in mod exponential. Practic in acest moment sunt singurul care decide daca particip sau nu la un eveniment – nu societatea, nu grupul de prieteni. Va recomand 😉
notele lui Vulupe 
„Eu, întru Hristos Dumnezeu binecredincios şi binecinstitor şi de Hristos iubitor şi autocrat, Io Gigi Contra mare voievod şi domn din mila lui Dumnezeu şi cu darul lui Dumnezeu, stăpânind şi domnind peste toată Ţara Ungrovlahiei şi a părţilor de peste munţi, încă şi către părţile tătăreşti şi Amlaşului şi Făgăraşului herţeg şi domnitor al Banatului Severinului şi pe amândouă părţile pe toată Podunavia, încă până la marea cea mare şi stăpânitor al cetăţii Dârstorului” nu sunt intru totalitate de acord cu ilutra spusa a marelui Vulpe.
Uneori sentimentul de a impartasi satisfactia de a fi participat la un concert bun, la o piesa bine jucata , la un eveniment artistic de valoare cu cineva drag, cu un prieten , etc .. sunt la fel de valoroase ca si evenimentul in sine. Concertul, piesa, arta au prin una din definitiile lor menirea de a apropia oamenii prin emotii superioare si bune.
Si precum zic istoriile vechi: ” unde-i stau talpile sa-i stea si capul! „
Bre, citez: nu iau in considerare, in mod evident, situatiile in care chiar se doreste prezenta unei sau unor anumite persoane, situatia respectiva este mult diferita. Adicatelea, daca vrei sa savurezi un eveniment CU prietenii, e normal sa mergi cu ei.
Eu nu militez pentru a merge singur la evenimente ci pentru a participa la evenimentele pe care ti le doresti, indiferent daca te duci singur sa nu.
Intre a merge singur la un concert/teatru/expozitie si a nu merge deloc (desi iti doresti sa mergi) tu ce alegi?
PS – Prefer sa-mi pastrez capul la locul sau natural – vorbesc insa doar la propriu, nu si la figurat 😉
singuratatea in sine nu este un motiv sa incetezi sa mai traiesti si sa te ascunzi sub motive de genul „nu am cu cine’. poti sa mergi la teatru, la cinema, poti sa te plimbi, sa faci excursii, sa vizitezi muzee de unul singur. vei simti presiunea sociala de care vorbeai si momentul de penibil pentru ca tu insuti le porti cu tine, in constiinta ta modelata astfel. dar ai ales sa infrunti asta atunci cand ai decis sa mergi singur.
dar exista si momente in care singuratatea te va opri de la ceea ce-ti doresti. nu poti sa iesi intr-un club all by yourself. si sincer poate cateodata „cunostintele” nu-s echivalentul prietenilor. decat sa merg cu cineva care imi poate strica tot cheful prefer singura.
si intotdeauna ceea ce vei simti singur va fi cu siguranta inferior ca si satisfactie comparativ cu o iesire cu prietenii.
in concluzie singuratatea nu-i o placere dar nici un motiv sa refuzi sa mai traiesti.
În club poţi să mergi singur. Te poţi şi distra? Permite-mi să am îndoieli.
La teatru mai merge. La muzeu e chiar indicat (oamenii se plictisesc cu viteze diferite şi au preferinţe/interese diferite).
La film e urât de unul singur, mai ales dacă eşti genul extrovertit, care simte plăcerea împărtăşirii experienţei.
La concert… depinde de concert. Între fani eşti între prieteni, deci nu eşti singur 🙂
La un ceai… ce gust are ceaiul băut singur? Poţi să-l faci acasă; diferenţa de dimensiune a experienţei de a bea un ceai este dată de anturaj.
Dorinţa de a avea parteneri de activităţi este dată de instinctul social al omului, de instinctul gregar; nu e imposibil să participi singur la un eveniment, dar dimensiunea plăcerii, a bucuriei, senzaţia de comuniune sunt castrate şi nu (mai) oferă satisfacţie.
Plus, există activităţi care devin hilare de unul singur: şah, biliard, joc de cărţi, darts… 🙂
Eu aş descrie trei categorii de situaţii în care se recomandă să nu mergi singuri, în care este mai fain când nu eşti singur dar se poate şi aşa şi, după cum deja spunea cineva, când e de preferat să mergi singur.
Oamenii spun că nu este recomandat să mergi singur pe munte. Ei bine, după o experienţă de acest gen undeva prin 1995, după ce terminam liceul, am constatat că este destul de stresant să mergi singur pe munte. Prin urmare, m-am întors repede acasă.
La concerte (de club, sală sau stadion) mi se pare de preferat să mergi însoţit, exact pentru a evita stinghereala despre care vorbeşti şi tu. Totuşi, deşi cele mai faine concerte le-am trăit între prieteni sau măcar amici ceva mai apropiaţi, am fost de o grămadă de ori pe la concerte folk singur (Preoteasa, pe când exista 3 ceasuri bune, Iron City, Mojo, acele seri folk din Mătăsari, Club A, Cage, El Primer Comandante) şi s-a întâmplat uneori să rămân singur (mi s-a întâmplat în astfel de situaţii să mă „ascund” după o bere şi-o carte), uneori să am plăcute conversaţii cu diverşi cunoscuţi din vedere, uneori să fiu chemat să stau la masă cu diverşi oameni care mă cunoşteau dar pe care eu nu era musai să-i ştiu (aşa am avut plăcerea să stau cândva la aceiaşi masă cu Daniel Făt şi chiar cu amicii noştri comuni de la Ţapinarii).
Am identificat şi locuri sau situaţii în care pare preferabil să mergi singur. De exemplu, vara trecută am ieşit de multe ori cu bicicleta, singur, şi am pedalat astfel până la 40 km/zi. Aveam totală libertate în alegerea traseului, în alegerea orei de plecare şi de întoarcere, în felul în care pedalam, mai rapid sau mai lent. Am mai ajuns singur şi la teatru. Cu excepţia pauzei (în care m-am ascuns după un Saramago), în rest nu am avut nicio emoţie negativă urmărind Furtuna. Mai sunt momente de vară în care am un chef nebun să ies într-un parc, la plajă, cu o carte după mine. Nimic mai potrivit decât să merg singur.
Totuşi, să nu uităm că omul este un animal sociabil, zică-se! 🙂
Am postat aproape in acelasi timp 😀 Bine ai revenit. Ai impartit bine situatiile, clasificarea ta ma ajuta mult. Totusi, asa cum vezi, cam pe toate le poti face SI singur. Sunt prea putine si prea specifice situatiile in care este necesara prezenta altuia/altora, desi in cele mai multe este de preferat.
PS – da, sa mergi singur pe munte poate fi stresant – dar cand mi se pune pata (mi s-a mai pus in trecut si mi se va mai pune) atunci o iau frumusel la drum, aleg un traseu mai sigur si am plecat. Altfel am ratat o sansa si nu stiu de cate voi mai avea parte. Niciodata nu stii. De ce sa ramai cu regretul?
In viata este mai bine sa regreti ce ai facut decat ce nu ai facut, parca asa era o vorba, nu? 😉
@Radi – mi-a placut concluzia ta, direct la tinta 😉
@Semidoctul – argumentele tale sunt foarte faine si chiar foarte haioase (unele). Dar tu dezbati o alta optiune. Durerea mea se afla in alegerea ma duc singur sau nu ma duc. Tu vorbesti foarte frumos despre omul ca animal gregar – ceea ce si este. Dar nu intotdeauna cercul tau social iti este disponibil. Caz in care ce faci? Unii aleg sa renunte, cu parere de rau, la ceea ce-si doresc. Altii aleg sa mearga singuri si/sau sa-si multiplice cercul social. Cum renuntarile sunt cele mai mari pierderi, eu merg pe a doua varianta 😉 Tu?
Eu aș merge pe… a treia.
Omul contemporan are 3 dimensiuni sociale: solo, de grup şi… online.
Acuma, depinde cum le sortezi. Spre exemplu, mersul la un film:
– dacă „ai cu cine”, te duci, ai 100% satisfacţie (se ia ca punct de referinţă);
– dacă „n-ai cu cine”, alegi să te duci singur, filmul e OK dar l-ai împărtăşit cu… nimeni, 25% satisfacţie.
– alegi să nu te mai duci azi, stai pe-acasă, socializezi online cu diverşi oameni (hint: MMO), satisfacţie 50%.
Renunţările nu sunt cele mai mari pierderi decât dacă înseamnă… nimic (să stai acasă şi să te legumifici privind la TV); dar suntem, iacă, în 2011 – adică avem o grămadă de alternative; important este să ştim cât ne mulţumeşte fiecare alternativă şi să o alegem pe cea mai… satisfăcătoare.
Enfin, nu vorbim de o alegere limitată, auto-impusă: „mă duc sau nu mă duc”. Vorbim de un „meniu” de alegeri, ca la restaurant, unde nu intri cu ideea fixă de „dacă n-au ciorbă de burtă, îi dau naibii şi mă car”, fiindcă tot înfometat rămâi. Nu e mai bine să alegi „the next best thing”? Şi nu-mi spune că meniul tău are doar două feluri de mâncare 🙂
Pai, din moment ce imi doresc sa merg la film si ideal ar fi sa merg cu prietenii, the next best thing in acest caz nu ar fi sa merg singur? Am plecat de la premisa ca asta vreau sa fac. Daca voiam MMO asta faceam de la inceput. Vezi tu, asta este fix unul din comportamentele pe care nu prea le agreez. Ca e putin cam ca vulpea si strugurii, zau asa. Ca alegem de fapt mult mai des leguma din canapea sau din fata calculatorului in loc sa ne asumam putin disconfort (da, este obsesiva ideea asta la mine) si sa facem exact ceea ce ne dorim sa facem. Si uite asa, din ce in ce mai des, lasam pe altii sa faca alegerile in locul nostru. Ceea ce nu bun. Nu bun deloc.
Hehe 🙂
Tu gândeşti uneori în alb-negru, no offense.
În cele din urmă, contează _disperarea_ cu care îţi doreşti să efectuezi o activitate.
Mie mi s-a întâmplat să merg chiar să joc biliard de unul singur, fiindcă îmi doream MULT de tot să fac acel lucru. Dar în general, şmecheria e să te organizezi şi să ÎNŢELEGI ce prioritate acorzi varietăţii de activităţi ce-ţi sunt la dispoziţie. Să ştii ce te mulţumeşte cel mai mult. Pe tine te mulţumeşte ceva, pe mine altceva 🙂
…Cred că problema pe care o ridici este alta: „Ştiu oamenii cu adevărat ce le place să facă?” sau, cu alte cuvinte: „este mentalitatea de <>un distrugător de alternative?”
Să luăm, de exemplu, mersul la film ca exemplu (din nou!):
– cu prietenii, ai altă experienţă pe marele cinema, o experienţă care aşa de fructuoasă încât este peste disconfortul cauzat de vremea rea, spectatorii gălăgioşi, frigul din sala de cinema, etc., etc.
– mersul singur augmentează aceste disconforturi;
– privitul la film de acasă elimină disconforturile respective, experienţa totală picând între punctele 1 şi 2 ca nivel de satisfacţie.
Bineînţeles, totul depinde de activitatea în sine şi de cât de mult îţi doreşti să o efectuezi.
Problema care apare este, de fapt: „ştim întotdeauna ce ne dorim cu adevărat?”.
De acord cu lumea in alb si negru 😉 Ma ajuta sa ma edific, de multe ori. Inclusiv la intrebarea: ce-mi doresc cu adevarat?
Revenind, tu chiar nu ai prieteni/cunostinte care se plang ca vor sa mearga la si la si la dar nu au cu cine? Si atunci nu mai merg? Nu amana, pur si simplu renunta. Film, teatru, concerte, evenimente in general – unde-si doresc sa mearga sau cel putin asa afirma (eu nu pot decat sa iau de buna afirmatia lor). Ai sa-mi spui ca-i alegerea lor – total de acord. Eu spun ca sunt si alternative, nu doar displacement behaviour ca am cam trecut de stadiul de patruped.
🙂 sincera sa fiu, ma speriasem de cum ai inceput (de fapt, am avut un strigat interior de genul: „EGOISTUL!!!”)….apoi mi-am dat seama si cam unde vrei sa bati; deci nu mai are rost sa comentez mai mult, ptr ca observ deja ca ai primit raspunsurile binemeritate 😛
Ha? Stai asa ca inca-s ametit – de ce egoist? Ca nu pricep neam. Si de unde stii tu ce merit? Ha?
pai da, egoist, daca te aricesti imediat ca n-ai cu cine merge si te hotarasti ca mai bine mergi singur….si ca esti prea dependent de prieteni 😛 iar prietenii ar face bine sa-ti faca hatarul si sa vina cu tine,daca e ceva ce te pasioneaza, pentru ca vei simti nevoia sa vorbesti mai departe despre ce ati ‘experimentat’ impreuna – si asta vien odata cu calitatea de prieten; asa, in rest, normal ca nu poti sa-i bati toata ziua la cap si atunci e cazul sa te descurci si pe cont propriu; dar, in general, face sa mergi cu prietenii. si ca sa raspund si la a 2-a intrebare: evident, nu stiu ce meriti, dar tema abordata merita raspunsurile care s-au dat 😛
Hmmm, cred ca am fost prea abrupt in exprimare de a reiesit ca ma aricesc. Tocmai ca nu, nu e nimeni obligat sa mearga cu mine pe oriunde imi trazneste mie, mai ales ca asta ar insemna sa le cer cam mult celor de langa mine, la cat de crete sunt ideile mele. Deci nu-i nici o suparare, daca nu sunt pe aceeasi unda cu mine (sau eu cu ei, oricare ar fi ei) atunci ne vedem fiecare de planuri – si iese bine, la final 😉 Dar nu ma vad stand in casa doar pentru ca prietenii nu au chef de socializare – asta nu 😛
PS – presupun ca stii ca ultima intrebare era o gluma, da?
hai c-am pus emoticon din ala vesel, stiam ca ai glumit :)in rest, dupa cum am spus, am trecut repede peste gandul „EGOIST!!” cand am citit pana la capat; sunt eu mai agitata azi, se pare 🙂
Bun, in cazul asta, ramanem prieteni 😛 O seara frumoasa iti doresc.
multumesc…era chiar replica la care ma gandeam (friends)…seara frumoasa si tie!
La chestia cu mersul pe munte singur mă tot gândesc de câteva săptămâni, alegând desigur un traseu cât mai sigur pe care să nu se poată întâmpla prea multe rele… Asta pentru că am nevoie să-mi recapăt antrenamentul (după aproape un an fără munte) şi am ajuns la concluzia că nu este nimeni obligat să aibă răbdare cu eventualul meu ritm de melc în primele ture de reacomodare. Totuşi, încă nu am fost într-atât de hotărât încât să-mi fac sâmbătă seara rucsacul iar duminică dimineaţă să iau microbuzul şi să plec spre Buşteni cu gând să fac un traseu pe care, cu mici emoţii, mergeam şi pe la 10- 12 ani.
În altă ordine de idei, deşi se pare că ajungem la concluzia că poţi face cam orice de unul singur, am constatat de curând că, dacă se potriveşte să mergi undeva cu o persoană care, din cine ştie ce motiv, îţi place, o să-ţi placă şi locul în care mergi deşi poate nu face parte din lista ta de locuri preferate sau, dacă este un loc care-ţi place deja, o să-ţi placă mai mult când va câştiga în valoare prin adăugarea valorii (subiectiv stabilite, desigur) persoanei de lângă tine.
Am senzaţia că nu m-am exprimat prea exact dar… sper să fiu iertat că m-am rătăcit printre cuvinte. 🙂
PS: Am trăit acum vreo 2 săptămâni o situaţie în care, deşi eram singur, puteam spune că sunt cu cineva, într-un loc cunoscut, alături de alţi oameni cunoscuţi. Mai exact este vorba de un eveniment online la care am participat şi în timpul căreia, virtual, mi-a fost alături o persoană care cunoaşte bine lumea în care, fiecare din casa sa, ne aflam, situaţie în care evenimentul a câştigat în valoare prin conversaţia electronică purtată pe durata acestuia.
Mai, vaz ca voi incercati sa demonstrati ca a-ti fi cumva mai incapatanati decat mine. Hmmm, ‘pare rau sa va spun dar este taaare gresit 😛 Va rog sa nu uitati cat de berbec sunt, bine?
Ca sa clarific – topicul discutiei este: merg la un eveniment singur sau deloc. Nu: este mai placut sa merg la un eveniment singur sau cu prietenii. Nu de alta dar in al doilea caz, toata lumea este de acord si ne-am pierdut jucaria 😛
Ca sa fiu putin mai direct, este vorba de acei (din pacate multi) care se tot vaita ca nu au cu cine iesi si raman frustrati din acest motiv. Cei care se ascund in spatele unora care nu le pot satisface dorintele. Cei care, in final, nu au puterea de a-si asuma propriile dorinte si asteptari.
Ei bine, nu am sa le acord acest prea usor mod de pasare a implicarii. Imi spui ca-ti doresti sa vezi stiu eu ce film sau piesa, pai mergi si-o vezi, nu te plange ca nu ai cu cine. Imi spui ca ti-ai dori la patinoar sau pe bicicleta dar prietenii tai nu sunt pasionati de iesirile in aer liber – si ce te opreste s-o faci TU? Asuma-ti propriul timp si propria existenta si fa ceva din ea – nu te mai ascunde in spatele altora. Nu de alta dar daca nu inveti urgent sa faci asta, cand va veni momentul sa iei o decizie care ne va implica pe toti (vot sau altceva similar) atunci iarasi ai sa te ascunzi in spatele celui mai confortabil paravan – si asta este posibil sa ne afecteze pe toti, nu doar pe tine.
Nu e curios că printre toţi cititorii/comentatorii 🙂 tăi, nu este niciunul care să se plângă de asta?
Unde-s acei „mulţi” de care pomeneşti?
Tu pui aici nişte „ziduri” (da au ba) şi te întrebi apoi de ce lumea nu le acceptă. Poate că ai pus pereţii prea aproape unul de altul, poate că nu laşi loc de-ntors, şi-atunci aici e problema: că ridici la fileu o situaţie cu care lumea nu se confruntă.
Degeaba mă strângi cu uşa şi vrei să mă blochezi într-un culoar strâmt; eu nu accept să intru acolo 🙂 – ergo, nu sunt de acord că ai de ales între doar două posibilităţi.
Dap, drept e ce spui – ca cei de aici nu au aceasta problema. Sunteti un grup fain care a inteles asta de mult – stiu prea bine.
Am pus zidurile (asa cum le numesti tu) pentru argumentatie – cum am zis mai sus, daca acceptam versiunea e mai bine cu prieten/i atunci nu mai exista discutia in sine, este clar ca toata lumea – inclusiv cuvantatorul 😛 – este de acord ca asta-i versiunea de preferat. Ce ma rontaie pe mine este ce ne facem cand aceasta versiune pur si simplu nu exista. Si daca n-ai prieteni/cunostinte pe care sa-i recunosti in ideile de mai sus, ori ai prea putin prieteni ori este prea norocos 😉
Am prea puţini prieteni.
Eu cred că ideea de „această versiune nu există” e doar în capul cuiva, nu e o realitate.
Optimistule 😛 Din pacate, chiar exista. Desi nu intotdeauna chiar asa de drastica precum este resimtita – de aceea am si mentionat a doua varianta de rezolvare, anume largirea cercului de cunostinte.
Ştii ce-i culmea? Acum câteva săptămâni auzeam pe cineva că nu mai are cu cine să meargă pe munte. Convingerea mea a fost că persoana respectivă este prea supărată în acel moment pentru a-şi da seama că spune asta doar pentru că, din motive pe care doar le bănuiesc, nu mai poate merge pe munte cu cineva anume dar poate găsi multe alte persoane cu care să meargă. Ei bine, nu m-am mirat când, câteva săptămâni mai târziu, a primit un telefon din categoria ştiu pe cineva care ar putea să ţi se pară un partener potrivit pentru turele care-ţi plac. Ei bine, cei doi, puşi în legătură de o cunoştinţă comună, deja au urcat împreună pe munte. Şi pentru a contrazice din nou părerea iniţială, omul meu şi-a planificat deja o tură pe Etna cu alţi doi oameni pe care-i cunoştea de ceva timp dar de care, de supărare, uitase…
Ca o concluzie, acest NU AM CU CINE este mai degrabă neadevărat şi este, cred eu, specific persoanelor care trec printr-o supărare mai mare. Nici eu „nu aveam” cu cine să merg pe munte în 2009 (an în care încă rumegam destul de intens o mai veche supărare) până nu m-am înscris de capul meu la o tură pe carpaţi.org în urma căreia am cunoscut oameni suficient de plăcuţi încât să-mi doresc să mai merg şi altă dată cu ei.
Poate este bine ca persoanele care se încăpăţânează să se ascundă în spatele formulei „nu am cu cine” să o înlocuiască cu o formulă gen „în acest moment nu ştiu eu să găsesc oamenii potriviţi cu care să merg la … sau nu sunt dispus să merg la … pentru că lucrurile la care meditez nu-mi permit să capăt starea sufletească potrivită pentru a merge acolo”. 🙂
Excelent ai spus asta: persoanele care se încăpăţânează să se ascundă în spatele formulei “nu am cu cine” să o înlocuiască cu o formulă gen “în acest moment nu ştiu eu să găsesc oamenii potriviţi cu care să merg la … sau nu sunt dispus să merg la.
Multam fain 😉
f buna completarea ta, Adrian 🙂
Mulţumesc! 🙂 Cred că am ajuns la teoria asta analizând un pic şi situaţiile în care aveam unde, aveam cu cine, îmi făcea de obicei plăcere să merg dar, pe moment,nu aveam niciun chef să-mi modific programul obişnuit.
Cred că ar ieşi interesant un articol despre lipsa de chef. 😀