ca-n viata, ganduri

pragul de sus si buric

Pragul de sus si buricul - foto nori vedere din avionUna dintre cele mai greu de inteles vorbe de duh din copilaria si adolescenta mea a fost asta: „n-ai sa intelegi pana nu dai cu capul de pragul de sus„. Mi-am pus mereu problema evitarii pragului de jos, fiind fundamental o persoana centrata pe probleme si rezolvari. De visat am visat mereu, tupeu am avut cat incape – tocmai de aceea, pragul de sus imi parea o non-problema. Era ceva care-mi depasea puterea de intelegere si intuitie.

Cum anume, sa dai de pragul de sus? Pai pana acolo era atat de mult loc incat asa ceva devenea practic imposibil. Ca o consecinta directa, daca tot aveam tot spatiul la dispozitie sa ma intind, am si purces la a-mi lua in stapanire toate drepturile – cu ele insa si obligatiile. Fapt care a dus in timp la o dezvoltare prea puternica a sentimentului de responsabilitate, a unui ego exagerat. Pe scurt, cam toate problemele intampinate imi erau musai adresate, toate trebuiau rezolvate de mine si numai de mine, era datoria mea. Magulitor in aparenta, apasator in realitate. Si cateodata egoist. Dar asta am aflat mult mai tarziu.

 

Efectul evident a fost o tot mai mare frustare. Din ce in ce mai rar imi gaseam locul si linistea, tot timpul fiind prins in cate-o cruciada mai mica sau mai mare. Toate cele imi erau in grija si cam totul trebuia rezolvat scurt si cat se poate de bine – din fericire, nu sunt chiar perfectionist, se califica si solutii acceptabile nu doar ideale 😛 Desi semnale imi erau trimise foarte clar de catre cei apropiati iar eu le receptam ca atare, nu am acceptat in mod constient cauza si mai ales adancimea frustrarii. Rezultatul fiind ca am reusit in timp sa devin un mic Mr. Hyde, irascibil si exploziv. Cu un ego care nu prea accepta contrazicere, m-am convins ca asta sunt si prin urmare trebuie sa fiu acceptat ca atare. Oare?

Totul a durat pana cand proverbialul prag a devenit realitate. Pana cand am reusit cu adevarat sa ma intind mai mult decat imi era plapuma. Am fost pus, cum altfel daca nu complet nepregatit, in fata propriilor mele limite. Am ajuns sa constientizez cat se poate de clar si mai ales de complet ca nu pot rezolva totul. Ca sunt situatii in care nu ai de ales si trebuie sa te lasi ajutat. Ajutor pe care l-am primit poate mai mult decat il meritam. Dar a fost acolo, din toate punctele de vedere. Dupa cateva luni de zbatere in care evident am incercat sa salvez ce era de salvat dar fara nici un rezultat, ceva a facut o intoarcere in propria-mi gandire. Exact acela a fost momentul in care am realizat nu numai ca nu mai pot dar ca trebuie sa ma bazez cu adevarat pe cei de langa mine. Nu doar pentru un sfat si-o vorba buna ci efectiv pentru rezolvarea situatiei. Socul a fost atat de mare incat mi-a adus o completa seninatate. A fost momentul de let go mentionat mai demult, citat din filmul Fight Club.

Povestea frumoasa insa abia de acum incepe. Pentru ca odata constientizat acest moment, odata asimilata aceasta noua descoperire, toata starea de frustrare s-a desumflat precum un balon prost legat. Ceea ce, evident, era in realitate starea mea – un balon, nimic mai mult. Nou gasita seninatate mi-a fost de ajutor multa vreme dupa, trecand printr-o perioada plina de evenimente, alegeri, hotarari, resurse necesare, renuntari. N-a fost usor dar cu vechiul mod de a ma raporta la astfel de situatii nu stiu cum as fi reusit sa ajung la o rezolvare cat de cat echilibrat. Cel mai probabil n-as fi reusit.

Ulterior, tot intorcand povestea de mai sus pe toate partile si fetele, se mai poate mentiona si o alta idee. Anume ca una din sursele cele mai puternice de frustrare era importanta pe care mi-o acordam singur. Consideram de multe ori ca merit mai mult decat am primit sau ca problemele care imi apar in cale sunt cu nedreptate aduse acolo de o soarta potrivnica. De la micile conflicte in trafic pana la marile probleme sociale, totul ma privea in mod direct, era acolo impotriva mea. Nimic mai putin adevarat.

Nu sunt, asa cum am descoprit cu surprindere :P, buricul pamantului. Problemele sunt acolo pentru ca sunt, nu pentru a-mi face mie in ciuda. Schimbarile de planuri, o alta mare sursa de incordare si angoasa, nu sunt pregatite de vreun proiectant macabru pentru a ma stoarce de ultimele resurse ci pur si simplu se intampla. Greu de spus in cuvinte cata liniste mi-au adus aceste revelatii. Odata acceptata situatia de simplu pamantean, renuntarea la rolul lui Atlas si iesirea din vortexul central al existentei, apele s-au linistit si castigul de energie a fost uluitor.

Ati vaslit sau inotat vreodata impotriva curentului sau intr-un vartej pe apa? Sau ati pedalat la deal, impotriva vantului? Atunci cand, oricat de mare ar fi efortul depus, progresul este infim iar consumul de resurse covarsitor? Este cea mai apropiata analogie pe care o pot face cu starea pe care am capatat-o dupa aceasta perioada. Ca atunci cand iesi din curent si incepi sa vaslesti in ape line. Cu un efort mult mai mic reusesti sa progresezi mai repede si mai departe. Asta este ceea ce am castigat.

Ce am pierdut? Inca nu am aflat, desi a trecut ceva vreme de atunci 😛

Anunțuri
Standard

8 gânduri despre „pragul de sus si buric

  1. Acum sa imi spui despre ce vorbeam luni cand mi-ai zis sa citesc postarea ta de miercuri ca eu am uitat complet si povestea nu reuseste sa imi readuca discutia in memorie 😀

    Dar e o postare buna. Vezi ce des revenim la Fight Club? Pe cuvant ca e un film genial.

  2. @Andreea – de parca eu mi-as aduce aminte 😛 Era ceva legat de nevoia de control si vorbeam despre evolutia ta in hand-made – mai mult chiar nu mai stiu. Ma bucur insa ca ai tinut minte sa verifici pe blog 😀

    @Steluta – e de bine, da?

  3. Ioana zice:

    uite ca m-ai nimerit si pe mine acum…sunt aproape depresiva dupa o zi de cearta la munca cu seful, pt ca in final trebuie sa-i dau dreptate: se vede ce-am facut prost si nu cele multe pe care le-am facut bine :(. si inca nu stiu in ce directie s-o iau….nu pot s-o las mai moale si sa ma detasez si din contra, iau totul foarte personal – din pacate n-am ajuns la linistea si intelepciunea ta….se pare c-o sa ma mai bat sa dovedesc ceea ce cred ca am de dovedit; si iarasi, asa cum zici si tu, nu sunt sigura dc pierd ceva prin asta sau am de castigat

    • Pare rau sa aud de asa probleme. Vin insa la pachet cu restul, orice ai face ai sa ai parte si de felia asta, din pacate. Daca tu simti ca asta-ti va aduce bine, da-i bice si arata-i lui 😛 Dar in general incrancenarea nu duce la rezultate de care sa te bucuri cu adevarat.
      In ce priveste linistea si intelepciunea, stii vorba cu sa faci ce zice popa, nu ce face? Cam asa e de cele mai multe ori si pe aici 😛

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s