Am obosit sa caut normalitatea. Intr-o societate normala, o viata traita firesc este un dat, nu un efort. Intr-o lume normala, sa existi nu inseamna sa te zbati, sa te cateri ca sa poti ajunge la o gura de aer curat. Intr-o comunitate nu trebuie sa tragi cu dintii de adevar sau de frumos. Pur si simplu toate astea exista, se intampla in mod natural.

Mi-as fi dorit o copilarie in care sa invat demnitatea, nu s-o descopar abia la anii tineretii. Mi-as fi dorit parinti care ma invete ca nu exista alte limite decat cele ale bunului simt, nu ca trebuie sa-mi tin gura. Mi-as fi dorit profesori care sa-mi arate cat de minunate sunt cunostintele si sa ma avante sa visez la ele, nu sa-mi dea peste mana ca nu am invatat lectia. Mi-as fi dorit o scoala in care sa invat sa creez si sa gandesc, nu sa retin orbeste pagini intregi de manual. Mi-as fi dorit sa fiu invatat ca a face parte dintr-o comunitate inseamna sa si daruiesti din timpul tau, nu sa fiu obligat sa merg la cules de porumb. Mi-as fi dorit un stat care sa-si asume istoria reala, cu bune si cu rele. Mi-as fi dorit o economie in care sa nu fiu nevoit sa-mi dramuiesc visele si sa le aman pana cand nu voi mai avea grija zilei de maine. Mi-as fi dorit o politica in care cei care vor sa munceasca sa fie incurajati, nu taxati pentru faptul ca nu renunta. Mi-as fi dorit sa pot calatori liber, fara vize si cozi interminabile pentru a le obtine. Mi-as fi dorit ca semenii de langa mine sa zambeasca si sa-si tina capul sus, in loc aiba privirea unui rinocer incoltit.

Mi-as fi dorit sa fim, nu sa ne dorim.

Cu toate astea, daca sunt in continuare dispus sa fac efortul necesar, aproape toate cele de mai sus pot exista. Daca nu ma inec in acest val de dorinte si nu ma las strivit de absenta lor, gasesc destul oxigen in jurul meu. Cu fiecare noua descoperire, parca imi este mai usor sa ies la suprafata. Cu fiecare zambet si semn de normalitate, se face din ce in ce mai multa lumina in jurul meu.

Daca as sta sa ma ingrozesc de cate nu am avut parte, as deveni complet paralizat. Si nu as mai avea niciodata parte de nimic altceva. Pentru ca nu le pot schimba, nu pot decat sa le accept ca atare – fac parte din noi, fac parte din istoria noastra. Singura modalitate de a schimba istoria viitorului este sa le intelegem asa cum sunt si sa mergem mai departe. Oricat de grea este desprinderea, cu acest bagaj nu vom ajunge nicaieri. Mai sunt momente cand realitatea imi inunda constiinta cu o lumina cruda – dar de cele mai multe ori semnele de normalitate din jur imi sunt de ajuns pentru a ma scutura de acest bagaj.

Da, in multe alte parti toate cele dorite mai sus exista natural, sunt o realitate fireasca. Noi insa trebuie sa luptam pentru ele – dar la final vor deveni firesc si pentru noi. Cu cate un zambet odata, cu cate un gest altadata.

Se poate.

Credit foto @ Andreea Badragan