ganduri

vanatori sau ierbivore?

Femeile spera ca barbatii se vor schimba dupa casatorie; barbatii spera ca femeile vor ramane la fel dupa casatorie.  (Bettina Arndt, Private Lives, 1986)

Un citat care insumeaza atat de multe. Dar s-o luam incetisor 🙂 Daca tot am inceput o serie, apai hai sa continuam. Prima parte este despre femeia joc, a doua despre barbatul analitic iar Andreea a continuat cu o frumoasa postare despre barbati si Lolite. Hai acum sa-i punem impreuna, sa vedem unde ajungem.

Felul in care multe relatii isi capata fiinta este de cele mai multe ori minunat. Ambii parteneri, parca stiind ce urmeaza sa se intample, sunt infloriti, puternici, luminosi. Cauta, freamata, vibreaza. Cei mai frumosi oameni pe care ii stiu au momentele lor de sublim cand sunt in aceasta stare, de presimtire, de cautare a unei relatii. Sunt la varful de potential, cred atat de mult in ei incat chiar ai putea lua in serios posibilitatea ca sunt in stare sa mute muntii. Daca ar fi posibil, m-as inconjura numai cu astfel de oameni – dar nu e si nici bine nu ar fi, cu adevarat.

Ce urmeaza este un adevarat foc de artificii 🙂 Cand doua persoane, aflate in acest moment de asteptare, se gasesc, ei bine atunci ai parte de un spectacol total. Lumea intreaga se aprinde parca pentru a le lumina drumul si pentru a pune in scena un decor de basm. Pentru ca tocmai asa se simte, ca inceputul unui basm. Vanarea si-a gasit fructul iar succesul ambilor parteneri este savurat pana la capat, cu insetarea spinilor din desert. De totul ar putea ramane sau creste de aici, cat de bine ar fi.

Numai ca apare chiar de pe acum prima capcana. Femeia, printre alte instincte proprii, il cunoaste atat de profund pe cel al mimarii. O femeie indragostita este atat de captivata de iubitul ei incat ar face – si chiar face – totul pentru a-i fi pe plac. Si atat de placuta uitare de sine feminina devine acum o capcana uneori mortala. Caci ea adopta rapid, fara nici o retinere, toate placerile si idealurile barbatului care este in stare sa-i captiveze imaginatia. Iar el devine fascinat de atat de multa apropiere, de atat de multa ingemanare intre cei doi. Femeia mimetica devine usor o himera care atrage cu atat mai puternic cu cat visele lui sunt mai adanci. Substanta care-i leaga pe cei doi parteneri este atat de puternica incat totul devine posibil. Iar planurile si visele incep sa curga, viitorul nu mai cunoaste limite. Si nici nimeni nu le cauta, nu mai intereseaza daca povestea are sau nu substanta – totul devine visare.

De aici incolo insa, prea putine sunt cuplurile pentru care „povestea merge mai departe„. Pentru ca timpul isi arata, destul de curand, puterea. Pentru ca din vanatori devenim, prea repede si prea usor, ierbivore. Si in loc sa ne intretinem visele si arderea, nu facem altceva decat sa intretinem focul din caminul casnic. Este frumos dar nici pe departe de ajuns. Din visele si planurile initiale nu mai ajung sa se implineasca decat cele marunte, imediate, iar caminul capata proportii de Gulliver. Sa nu mai zic de ce se intampla cand in ecuatie apar, cat de repede, copii. Interesant.

Si apar momentele de revelatie, in care se fac comparatii intre visele de inceput si realizarile de acum. Comparatii care de cele mai multe ori nu prea ajung in zona pozitiva a balantei. Pentru ca rutina si oboseala isi spun cuvantul mereu prea devreme iar din mimetismul initial, in fata planurilor concrete nu prea mai ramane mare lucru. Din visele cuceritoare de lumi, barbatul entuziast se trezeste din nou singur in fata eternelor sale planuri. Pe care este nevoit sa le puna tot singur in plansa realitati sau le lase uitarii. De prea multe ori aleasa este cea de-a doua cale. De mult prea multe ori.

Uite asa ne-am intors la zicerea de la inceputul de articol. Barbatul se va schimba, totusi, in faptul ca-si va accepta visele esuate, dimpreuna cu frustarea si mai ales renuntarea asociata, iar femeia se va schimba iarasi, revenind la realitatea personalitatii sale, dupa ce dorinta care alimenta mimetismul s-a stins si a pierdut puterea de inceput.

De aici, drumul este deja prea batut si cunoscut. Caminul devine acaparator, grijile lui si ale ei nu mai au alt obiect decat bunastarea comuna. Frumos, comod – dar suficient? Usor usor, din vanatoarea incitanta de la inceput totul se tranforma intr-o molcoma pasunare. Iarasi, frumos, comod – dar de ajuns? Poate fi, dar este atat de putin pe langa ce ar putea fi.

Unii insa se mai trezesc. Si realizeaza ca nu sunt nici pe departe pe varful pe care si-au intemeiat visele, nici macar in saua care-i poate proteja inainte de urcus. Ci au ramas undeva in vale, cu privirea catre creste si cu atat de multe in spate incat nu mai pot urca. Putini sunt aceia care se mai pot scutura, care se mai pot elibera – si lasa in urma lor praful drumului neinceput cu adevarat. Poate prea putini.

Ce ramane din povestea de mai sus? Un cuplu in care nimic nu mai este ceea ce parea a fi sau totul a devenit atat de molcom si banal incat oricum nimic nu este ceea ce pare a fi. Exceptii sunt, notabile prin raritatea si mai ales puterea lor, prea greu de gasit pentru a deveni semnificative. Si totusi, atunci cand povestea de mai sus nu ramane doar un scenariu, se nasc cupluri care cu adevarat pot schimba lumea – chiar si doar pe cea din jurul lor. Cu ceilalti insa,  viitorul nu suna atat de bine.

Va rog, treziti-ma si pe mine dupa ce va treziti si voi. Mi-ar placea sa ma bucur de-o lume in care ultimele doua fraze sa aiba o cu totul alta pondere.

Anunțuri
Standard

30 de gânduri despre „vanatori sau ierbivore?

  1. Cam misogina viziunea, stimate vulpoi. Adeca ce? Numa musiu berbantul are vise si vineaza? Numa tanti fomeea e mimetica? Hai sa fim seriosi. Cite flori sau alte mici atentii duce cu el barbatul la primele 10 intilniri si cite in primul an de convietuire?

    Apoi, tu nu ei in calcul faptul ca pentru un om normal atit faza de vinatoare cit si cea incipienta a unei relatii sint stari nenaturale. Ne desfacem penajul, facem dansul de imperechere, ne scoatem in evidenta, ne facem dezirabili. Iar in subsidiar ne straduim asa de mult pentru ca abia asteptam sa se termine odata cu singuratatea asta. Faptul ca ceea ce urmeaza nu mai seamana cu focul initial de artificii n’are nici o legatura cu pierderea energiei initiale ci cu revenirea la normalitate. Normalitatea fiecaruia din parteneri.

    Ah, si inca ceva. O chestie care ma cam scoate din sarite in ultima vreme: ce de visuri am avut si cum le’am pierdut pe toate (eventual din cauza cuiva). Pai unele dintre visuri, daca nu cumva majoritatea, sint cam nerealiste si incepi sa descoperi asta catinel, catinel. Poti sa traiesti frustrat ca nu poti fi ceea ce ai visat ca vrei sa fii sau poti sa traiesti intelept intelegind ca la momentul la care ti’ai format visul aveai prea putine informatii la indemina si’ai lasat entuziasmul sa acopere golurile.

    In rest, o relatie reusita pe termen lung este o chimie complicata care are nevoie de pace, intelepciune, rabdare si abilitatea de a retrezi flacarile din timp in timp. Si de foarte, foarte multa empatie.

    • Pai este misogina pentru ca este doar o latura 😉 Stai ca mai am 😛
      Intre randuri se regaseste si ideea ca barbatul este la randul sau vinovat pentru renuntare, pentru trecerea la starea de ierbivor. Am cucerit, nu-mi mai pasa, nu ma mai agit, ma bucur de starea de confort – o mare greseala. Repet, continui 😉
      De acord cu anormalitatea starii de vanatoare, ca faza de inceput este mult peste firescul unei relatii, ca nu poti trai numai in focuri de artificii. Dar de prea multe ori dupa asta se stinge cam tot. Nu te raporta doar la cuplurile care chiar au avut ce oferi, care-s atat de rare – vezi marea masa, unde sclipirea dispare atata de rapid tocmai pentru ca nu este intretinuta. Pentru ca se schimba prea repede si prea mult centrul atentiei de la cei doi parteneri catre relatia in sine, catre ce presupune ea – casa, masa, obligatii, copii samd. Iar cei doi in loc sa se bucure unul de si pe altul, isi consuma cam toata energia rezolvand aceste probleme.
      Deci da, o fi normalitatea alta decat dezvelirea penajului, de acord. Dar nici ce vad in jur dupa aceasta faza nu-i chiar normal, zau asa 😉
      Mi-a placut ideea cu visele si maturitatea, faina tare. E de rontait 😉

  2. Pe baza a ce am învăţat din experienţele mele directe şi în educaţia mea ca viitor psiholog, îndrăznesc să te contrazic într-un punct: mimetismul acela e specific unei oarecare imaturităţi emoţionale, nu unui gen anume (sunt de acord că destule femei se poartă aşa cum spui – dar nu pur şi simplu pentru că sunt femei, ci fiindcă sunt femei într-o societate care le încurajează să fie dependente).

    Ştiu că-i mai romantică varianta din textul tău 🙂 , iar varianta mea e lipsită de savoare. Totuşi, aceeaşi imagine care stă la rădăcina unui text frumos şi sensibil, cum percep de altfel toate textele tale, e şi punctul de plecare pentru multe prejudecăţi. Lumea în care mi-ar plăcea mie să trăiesc e una în care ne-am privi unul pe altul aşa cum suntem, fără a ne încadra din start unii pe alţii în diferite „conserve culturale”; conservele astea reprezintă o bună parte din bajagul pe care-l cărăm în spate şi care ne împiedică să urcăm spre visele noastre.

    (Ţi-aş da link spre un text de pe blogul meu în care mă înfoiam pe o altă temă legată de şabloanele feminităţii, dar nu vreau să-mi fac reclamă gratis 🙂 Dacă totuşi eşti curios, spune-mi şi ţi-l dau.)

    • Frumos spus. Total de acord ca „nu pur şi simplu pentru că sunt femei, ci fiindcă sunt femei într-o societate care le încurajează să fie dependente” – dar asta nu face ca efectul sa dispara. Din pacate. In plus, presiunea sociala se grefeaza pe o predispozitie, care in cazul de fata exista cu adevarat in fiinta feminina. Atunci cand se muleaza pe partenerul potrivit, se nasc acele relatii atat de frumoase se puternice – dar si rare.
      Iar imaturitatea de care vorbesti nu are neaparat legatura cu varsta cronologica 😉

      Sigur ca poti sa pui link-ul, ar fi chiar culmea sa nu 🙂 Daca nici aici nu avem voie sa fim liberi, atunci unde?

  3. De acord că imaturitatea emoţională nu-i musai legată de vârsta cronologică 🙂

    Nu-s de acord cu existenţa respectivei predispoziţii 🙂 . Şi nu mi se par frumoase relaţiile în care unul se mulează pe celălalt (indiferent care pe care); dependenţa, oricât de subtil împodobită şi deghizată, nu mi se pare frumoasă când vorbim de adulţi, cum s-ar zice, în deplinătatea capacităţilor lor.

    Motivul pentru care-mi bat uneori gura pe teme de astea e că prin conştientizare efectul poate să se diminueze. E nevoie de timp, de energie, de o oarecare independenţă şi deschidere în gândire, dar nu-i imposibil. Chiar dacă nu se schimbă mult deodată, tot sunt mai multe şanse de schimbare decât dacă validăm conserva, acceptându-i tacit perpetuarea 🙂

    Textul de care ziceam e pe-un alt subiect la suprafaţă, dar în esenţă e vorba tot despre femeia-dependentă – sau nu 😉 :
    http://blogu.lu/cristina/2010/02/21/text-salata-cu-schimbare-temeri-si-materialism-feminin

    • He he, avem aici material de scris inca vreo cateva luni, nu mai zic de comentat. Si nu pot sa zic ca nu-mi place 😉 Da, relatiile nu trebuie sa fie mimetice, dependenta in sine nu poate duce pe un drum bun pentru ca anuleaza divesitatea. Dar exista o forma de dependenta activa (habar n-am daca exista acest termen :P) in care o relatie poate creste si o face chiar frumos.
      Una peste alta, militam pentru acelasi lucru – pentru diversitate si pentru implinirea propriilor trairi, nu a celor presupuse de catre altii (caci tocmai aici e buba mea cu mimetismul).
      Iar cele spuse de tine mi-au adus aminte de-o scriere putin mai veche, anume asta: https://vulupe.com/2009/08/26/suflet-normal/ 😉

    • Ce zici de „interdependenţă”? 🙂 Conceptul ăsta îmi place – doi oameni care îşi păstrează individualitatea şi în acelaşi timp, fiindcă au decis să fie parte dintr-un acelaşi întreg, fiecare e un suport pentru celălalt (şi totodată o sursă de limitări, ceea ce poate suna rău, dar câtă vreme sunt limitări negociate/acceptate nu limitează creşterea).

    • Suna bine interdependenta. Chiar foarte bine. Dar da-mi voie sa-ti spun ca, in ce ma priveste, parca simbioza suna si mai frumos 🙂 In esenta e cam acelasi lucru, drept e, dar parca e o diferenta de nuanta – cel putin intre cuvinte.
      Dar da, asta este forma sa-i spunem ideala – asa cum vad si simt eu lucrurile, ca doar tot ce aberez pe aici este strict din punct de vedere subiectiv.

    • Cu riscul de a mă împiedica în detalii de formă, în mintea mea „simbioza” are conotaţie negativă în contextul ăsta. Din cauză că în unele teorii psihologice e folosită pentru a denumi o relaţie care arată cam aşa: http://blogu.lu/cristina/2010/01/24/locuinta-simbiotica/

      Însă până la urmă important e nu atât cuvântul pe care îl folosim, ci înţelesul pe care i-l dăm. Vorba lu’ nenea Will: What’s in a name? That which we call a rose by any name would smell as sweet 🙂

    • Simbioza mai poate inseamna si altceva. E acea relatie in care partenerii folosesc in mod util surplusul celuilalt, oferind la schimb propriul surplus, in mod evident cele doua surplusuri fiind de substante diferite. Este mai degraba o definire biologica decat una psihologica dar cam la asta m-am gandit cand am mentionat termenul. Hai sa-i spunem, neutru, relatie de complementaritate 😀
      PS – Fain articolul 😉

    • No aşe, o dăm la pace 🙂
      Interesant cum uneori oameni diferiţi înţeleg lucruri diferite prin acelaşi cuvânt, iar alteori înţeleg acelaşi lucru prin cuvinte diferite 🙂

  4. Pingback: Cadouri de suflet | Andreea Burlacu

  5. Da mai vulpoiule, da’ te’ai gindit ca pentru multi oameni taman asta e scopul aflarii intr’o relatie? Casa, masa, obligatii, masina, recunoastere sociala. Relatia e o chestie de bifat pe drum inaintea unora si dupa altele. Matale proiectezi criteriile tale de validare a succesului unei relatii, felul in care o vezi tu, asupra tuturor relatiilor. Ori nu e chiar asa. D’aia avem prin trecut relatii care nu au mers chiar daca persoanele cu care am fost sint acum in relatii perfect functionale. Cum ar veni, nepotrivire de caracter 😀

    Ah, e cu totul altceva daca omul vrea una si se multumeste cu alta. Atunci e doar un moron lenes.

    Si inca ceva, merita sa te intrebi si daca ceea ce’ti doresti este realist. Mi’am adus aminte de o conversatie de acum multi ani dintre doua colege de grupa, prietene bune. Una din ele povestea despre barbatul ei ideal: tre’ sa fie asa si asa, sa aiba si aia da’ mai ales aia. Si tot asa. Replica celeilalte: Auzi! Dumnezeu e suficient de bun sau mai cautam?

    • Cu prima categorie am eu ce am. Ca daca s-ar trezi, ar vedea ca mai sunt multe dincolo de Casa, masa, obligatii, masina, recunoastere sociala. Si zau ca ma scot din minti cu complezenta lor la aceste asa zise idealuri. E asa de usor sa nu ridici nasul, sa tii capul plecat, sa vezi doar jumatate din drum.
      Unii chiar n-o pot face, asta e alta poveste – isi au viata lor, implinita pana la varful lor de potential. Dar sunt multi cei care pot mai mult dar nu vor sa stie asta. Si mi-e tare greu sa trag o linie intre cei de mai sus si cei pe care tu-i descrii ca moroni lenesi 😛 Cei mai multi nu vor sa stie, desi ar putea avea ce descoperi. Si nu, nu se aplica teoria cu a fi fericit pentru lucrurile marunte ca nu despre asta-i vorba 😛
      Mda, e buna poanta. Touche?

    • Au, Dragonule, ce m-a înţepat ultimul paragraf 😀

      De cealaltă parte a monezii, se mai poate pune şi întrebarea dacă nu cumva visezi prea jos de teamă de-a nu fi nerealist. Multe lucruri au părut imposibile până când cineva le-a realizat. Eu zic că-i alegerea fiecăruia pe ce criterii defineşte pentru sine ce înseamnă „a fi realist”. Riscuri sunt în direcţiile ambelor extreme. Însă dacă toţi ne-am asuma responsabilitatea pentru alegerile noastre, vorba cântecului: what a wonderful world that would be 🙂

  6. Ce-mi place cand pot sa ii spui lui Marius – vezi ca a scris Vulpoiul prostii pe blog da’ eu nu ma pricep sa ii raspund. Tu stii sa raspunzi in situatii d-astea 😀

    Si bine le zice 😛 Dar daca zici tu ca exista si urmarea, eu o astept 🙂

    Pana una alta ii dau dreptate Cristinei 🙂

    • Poi stai ca ma iau si de masculii feroce, cat de curand 😛
      Era o caricatura misto, un tip si-o tipa trec unul pe altul, pe plaja. Sunt doua cadre, primul in care sunt fata in fata, iar el arata foarte suplu si sportiv, cu pieptul bombat si bicepsii la vedere, ea dreapta si pieptoasa, pe cand in al doilea cadru sunt dupa ce s-au intersectat, au trecut deja unul de celalat. El isi lasa aerul sa iasa din plamani si burta sa se reverse, ea la fel redevine aplecata, durdulie, banala. O stii? O caut de turbez dar nu dau de ea 😐 Cumva subliniaza foarte grafic ce vreau eu sa descriu.

    • Mircea, se pare ca noi nu impartasim idee lui Leibnitz. O fi ea buna, da’ macar perfectibila e. E suficient sa iei masinile de pe pistele de bicicleta si sa’i faci mai atenti pe soferi la biciclisti si deja l’ai facut mai fericit pe vulpoi (lista poate continua la cererea telespectatorilor).

    • Nene Mirceo, da’ cine zise p’aci ca vrea sa schimbe? Cine aude si vede, e treaba lui daca se schimba sau nu. Da’ daca am ceva pe limba, ma scarpin bre ca daca tac ma ia cu calduri de zici ca-s la menopauza 😛
      Io o las (in pace, pe ea lume), da’ zau ca nu prea ma lasa ea pe mine. Si atunci mai dau si eu din clont, ca n-o fi foc. Si poate s-o trezi vreunul sau vruna si-or zice si ei ceva. Si iac-asa iesi de-o claca. Mno, rau ii?
      PS – stai asa sa-mi trag sufletul si vin si la matale sa-ti raspund, da stai numa’ oleaca. Multam de vizita, esti binevenit, zic 😉

  7. Pingback: Cupluri si relatii pe Trilema - Un blog de Mircea Popescu.

  8. Pingback: vanatori sau ierbivore? – partea a doua | notele lui Vulupe

  9. Adriana Prico zice:

    Femeia care cade in capcana mimarii. Hmmm, am observat faptul ca sunt multi barbati (mai vanatori sau mai ierbivori), care s-au simtit flatati de femeile care mimeaza, care preiau de la mascul interesul pentru diverse domenii, stiluri muzicale, jocuri sau (in cazuri fericite) interesul pentru diverse sporturi. In acele situatii, masculii se simt important si de cele mai multe ori, devenind mici zei in universul “conjugal” trag concluzia ca respectiva femela i-ar iubi “cu adevarat”. Cliseu, lipsa de experienta, dorinta de apartenenta la cuplu…poate, cert este ca brusc respective femeie si-a castigat dreptul de a fi acea femeie. Un pic superficial, poate cu efecte nefaste pe termen lung, dar, pe termen scurt scorul este 1-0 pentru femeie (cu sau fara decolteu la vedere :p) Interesant si trist, in acelasi timp, daca imi este permisa aprecierea.
    Pana la urma, in plus fata de feromoni si iubirea (reala sau indusa), totul este un troc. Da un troc. Fiecare isi pune cartiile pe masa, fiecare trebuie sa ofere ceva, si, invariabil, trebuie sa renunte la ceva. In situatia actuala, cand cu totii avem vise si visuri, trebuie gasita balanta, pentru o stare perfecta de echilibru.
    Uneori, exista si un as in maneca, uneori, sunt oameni care isi cumpara un intreg set de carti noi, cu acelasi model pe verso, doar de dragul de a ramane la aceeasi masa, de a juca cu aceeasi jucatori, cu care s-a obisnuit poate de ani de zile.
    Alteori, apar cei care joaca cu cartiile ascunse.
    Pana la urma, cel cu experienta cea mai mare, sau poate acei “jucatori” foarte hotarati, castiga.
    Intrebarea e simpla: give & get se aplica si in relatiile barbat – femeie sau ba? Castiga cel mai egoist sau cel mai hotarat?

    • Rapunsul mi se pare si mai simplu: daca e un joc (in sensul de competitie), pierde toata lumea.

      Compromisurile, ca sa iasa bine pe termen lung, sint necesare dar doar daca sint facute pentru ca vrei si le intelegi necesitatea, nu pentru ca trebuie.

      „Fear is the path to the dark side. Fear leads to anger. Anger leads to hate. Hate leads to suffering” zicea nenea Yoda. Se aplica destul de bine si in relatii cind vine vorba despre compromisuri „care trebuie”.

    • Eu zic ca-i destul de simplu – cand compromisul incepe sa devina frustrare, atunci semnalul de alarma este clar – nu esti pe drumul bun. Daca insa inerentele renuntari vin cu naturalete si fara efort, deja e greu sa mai spui ca-i un compromis – este pur si simplu o evolutie fireasca. Si inseamna inaintare pe drumul pe care-l simti ca-i al tau.
      „Care trebuie”, asa cum spune si Marius, nu are ce cauta in povestea asta.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s