Intr-o tara in care simplul fapt sa merg pe strada, pe bicicleta sau ca pieton devine un risc, sincer, simt ca incep sa obosesc. Simt cum toata energia – si n-a fost putina – investita in a crede si a pune umarul, atat cat imi este posibil, pentru a face zona asta de lume mai calda, mai curata si mai frumoasa mi se scurge usor usor printre degete – sau printre dinti, scrasnind cateodata de neputinta. Si de frustrarea unui om care nu cere altceva decat normalitate – decat firesc.
Haideti sa ma explic si sa-mi explic vorbele spuse cu obida mai sus. Imi cer scuze pentru calitatea si continutul relatarii ce urmeaza, am sa folosesc cuvintele asa cum au fost ele spuse, fara a le cenzura in vreun fel – de ambele parti. Deci limbajul va fi foarte explicit – daca nu doriti sa cititi anumite expresii vulgare ale limbii romane, va puteti opri aici. Multumesc.
Dupa o superba intalnire aseara in Parcul Izvor cu un grup extins de prieteni si amici pentru a ne bucura impreuna de-o seara de vara si a ne zbantui in diverse sporturi (volei, badminton, rugby, fotbal, etc – am sa revin sper la povestea asta) am purces agale catre casa, spre inserat. Obositi si dupa o zi lunga, de inceput de saptamana, am pedalat in doi, impreuna cu domnisoara mea cea draga, la o prelungita plimbare de seara. Numai ca finalul nu avea sa fie chiar placut – si nici vesel.
Pe parcursul drumului am avut parte de:
– Faaaaa, vezi ca ai facut clabuci la pizda – spus din trecere, de pe geamul din spate al unei dacii nova rosii, undeva in zona Podul Constanta. In masina patru specimene muncitori necalificati, dupa vorba, dupa port. N-am apucat sa-i ajung din urma, au avut grija sa-si arunce vorbele din mers.
– Cateodata, imi doresc pur si simplu sa dispar. Ca femeie, sunt momente in care nu vrei sa existi – spus de ea, dupa ce am lasat-o 5 minute singura in afara unui magazin aflat in centrul orasului Chitila. Nu mi-a explicat de ce, n-am insistat. Voiam sa ajungem cat mai repede acasa.
Cum a treia oara e cu noroc, la nici 1 Km distanta, cu mai putin de 100 m de primaria Chitila, vad urmatorul scenariu:
Protagonisti: o masina parcata pe trotuar (Seat Leon galben, numar de inmatriculare B 999 YCA – cred, nu mai sunt sigur de litere) si paralel cu ea, in mijlocul benzii, o alta masina, un Audi A4 negru (nu i-am retinut numarul de inmatriculare din pacate).
Scena: un drum cu o singura banda pe sens, curba dubla fara vizibilitate, linie continua, evident. Adica un loc unde nu ai voie si nici cum sa depasesti. Este foarte riscant.
Cele doua masini nu pareau a fi oprite de doar 1 minut (nu ca ar fi fost normal nici atat) sau ca ar intentiona sa se deplaseze. Ca sa fie scena completa, din spatele nostru venea un TIR maricel, apropiindu-se incet dar sigur. Pentru o imagine mai buna, acolo de obicei TIR-urile nu ma depasesc nici cand sunt cu bicla, asteapta sa ia putina viteza, fiind usor in urcare iar strada fiind destul de ingusta. Oricum, nu-i nici o placere cand trec zecile de tone pe langa tine, la cateva zeci de centimetri. Mno, acolo s-au gasit ei sa se apuce de povesti. Fix acolo.
Cum eram in spate, ii spun ei sa depaseasca, ar fi avut timp. Din cauza galagiei si a vantului nu m-a auzit asa ca a oprit in spatele masinii negre, eu depasind-o pe partea din stanga. Cam in acelasi timp a venit din spate si TIR-ul – deci eram in paralel cu masina neagra, in mijlocul strazii, iar din spatele meu se apropia un maldar de fiare. Placut, cat se poate de placut.
Avand si proaspete in memorie evenimentele anterior mentionate plus o iritare nativa fata de cretini si nesimtiti, am izbucnit si am strigat, in timp ce depaseam:
– Vezi ba ca ai blocat toata strada, in pula mea – da, eram si nervos si in acelasi timp voiam sa fiu inteles asa ca am vorbit pre limba lor. In acelasi timp, ii faceam semne catre cap, sa inteleaga poate ca nu-i tocmai intreg.
TIR-ul nu a facut decat sa claxoneze lung si sa-si vada de drum. Deh, ce treaba avea el. Desi, daca in timpul depasirii ar fi venit tare o masina de pe contra-sens, s-ar fi lasat cu multe fiare indoite si probabil mult sange – din fericire n-a fost cazul.
Dupa ce am depasit iar TIR-ul a trecut, am oprit uitandu-ma in spate sa vad ca ma ajunge si domnita din urma pentru a ne continua drumul. Numai ca in loc de a o vedea pe ea am vazut audi-ul negru venind paralel cu mine:
– De ce mortii ma-tii ma injuri ba?
– Nu te-am injurat, ti-am urlat ca ai blocat toata strada, tu nu vezi unde ai oprit?
– Fu-ti gura ma-tii de barbos jegos, ma fut in barba ta. Urmat de o flegma, peste amicul care statea pe locul din dreapta, catre mine.
– Tu de ce injuri?
– Baga-mi-as pula in fata ta de barbos, vrei sa-ti sparg dintii? Zii ma, vrei sa te las fara dinti?
Moment in care am inteles ca nu are sens sa continui monologul. Am inceput sa pedalez iar el la un metru in spatele meu. Intentionat am mers incet – unul in caz ca ma lovea din spate sa pot sa ma redresez si doi pentru ca nu fugeam in fapt. A venit dupa mine si a tras in diagonala, catre bordura, in asa fel incat sa ma forteze sa opresc. Totul insotit de o noua flegma, de data asta a amicului de pe locul din dreapta – poate pentru ca avusese parte de gustul primeia, nu stiu exact dar s-a simtit dator sa participe si el la discutie. Doar ca ei nu s-au gandit ca o masina poate fi ocolita si prin spate iar o bicicleta vireaza mult mai strans decat o masina. Drept pentru care am intors de ghidon, hotarat fiind sa o sterg catre politie – care era la mai putin de cateva sute de metri.
Numai ca in acel moment am vazut-o pe ea, 10 metri mai in fata, asistand inghetata la tot acest spectacol. Am inghetat si eu intelegand, prea tarziu, la ce risc imens am expus-o – fara sa ma gandesc la acest lucru. Drept pentru care am depasit pur si simplu masina neagra si am continuat drumul. Multumit ca cei din spate nu au continuat incidentul.
Nu am reusit sa retin numarul de inmatriculare al masinii negre si dupa toata povestea asta, odata ajunsi acasa, nu am mai avut energie sa ies iar si sa ma intorc la politie. Pur si simplu nu am mai putut s-o fac. Procentul de incredere in rezolvarea cumva pozitiv al acestui incident nu este atat de mare incat sa ma fi motivat sa continui. Nu am mai avut energia si nici motivatia sa mai fac nimic altceva.
Aceasta este povestea, acestea sunt faptele. Poveste care a reusit sa ma consume energetic in mod incredibil de sustinut si de profund. Va las sa judecati voi, eu alte comentarii n-am. Si incep sa cred ca nu-si mai au rostul. Simpatica a fost solutia oferita astazi de o cunostinta, dupa ce i-a relatat cele de mai sus – pai simplu, nu mai mergeti cu bicicleta. Mda, draga noastra Romanie, are solutii pentru toate. Iar maine nu vom mai merge … si punct.
De sapuneala luata acasa nu va povestesc acum, o las pentru un articol viitor. Nu de alta dar chiar este o experienta din care reies multe idei … interesante.
notele lui Vulupe 
Îmi pare rău de experienţă.
Povestea de mai sus mi-a adus aminte de un tip care era să mă lovească cu uşa la Opera Center (renunţase să se mai uite în oglindă, înainte de a se da jos din maşină). I-am scrîşnit printre dinţi, dobitocule, destul de încet ca să nu m-audă, dar îndeajuns de tare pentru a mă răcori după fiorii care mă luaseră gîndindu-mă că o să-mi petrec altă zi la Universitar.
Cînd i-am povestit despre asta unui prieten (şofer), acesta m-a întrebat indignat, cum, doar atît, păi să vezi ce-l mai înjuram eu! Da, zic eu, şi la norocul meu, puteam să dau de el în zilele următoare, în calitate de client, angajator, prieten cu un prieten comun etc.
Mai pe scurt, ce încerc să zic este că e bine să nu le laşi nici un motiv să se ia de tine. E ca în cazul emailului. Dacă eşti nervos, opreşte-te puţin, linişteşte-te şi continuă-ţi drumu. La nervi, iei niciodată decizii bune.
Total de acord cu tine. Si n-ai idee cat de mult regret si-mi reprosez injuratura spusa. De obicei, in cazuri similare celui povestit de tine, le spun ceva de genul Multumesc frumos pentru amabilitate, drum bun sau Alo alo, grija si la drum. Si de fiecare zambesc larg – nu amabil ci la modul ranjet, iar tonul este destul de apasat si printre dinti. Oricum, ideea pe care o vreau transmisa este destul de evidenta :P.
Dar atunci chiar eram super nervos si procesele de auto-cenzura n-au mai functionat decat prea tarziu 😐
Te inteleg, sincer. Sunt femeie si sunt „umblata” prin Romania. Multe mi-a fost dat sa vad. M-am scarbit in asa hal incat am emigrat cu prima ocazie. Nu comentez despre asta… La noi in Ardeal parca nu e chiar asa nasol, in sensul ca in loc de „Faaaaa, vezi ca ai facut clabuci…” ti se spune un „Domnisoara, unde va grabiti?” sau „Nu vrei sa te duc eu cu masina sa nu te obosesti pedaland?”… in orice caz, remarci relativ simpatice, insa tot sunt enervante.
Pe de alta parte, de cand locuiesc in Italia nu am patit nimic de genul, cu o singura exceptie. Vorbeam la tel cu mama, eram la semafor, am terminat convorbirea la care aud o voce din spate: „Fa, esti romanca?”. Evident nu mi-am intors privirea si mi-am continuat plimbarea ca si cum nu as fi auzit nimic. Tipul a mai zis ceva, nu-mi amintesc exact, ceva de genul „ai ajuns in Italia si esti plina de fite, nu mai vorbesti cu romani… poate te gasesc deseara pe centura.” Ideea era ca cei din jurul meu oricum nu intelegeau ce zice, dar totusi… de ce ar trebui eu sa vorbesc cu unu numai pt ca e de la mine din tara? Poate fi si episcopul, daca am chef ii vorbesc, daca nu, nu… ca doar nu am obligatii.
E ciudat, că în ultimul timp citesc numai despre escaladări din ăstea în trafic … singura dată cînd mi-a venit să dau cu pompa după ei a fost cînd un idiot într-o maşină de curier m-a tras de rucsac, din mers. Am vrut să sun la firmă să le zic de ce specimene le populează maşinile.
Nu cred că merită. Le faci un serviciu prea mare băgîndu-i în seamă.
Orice ai patii e bine sa faci plangere la politie . Chiar daca nu se va rezolva nimic macar in statistica acest eveniment va fii notat si astfel magarii din plitie nu vor mai lua prima pentru ca la ei in sector e liniste si pace ….. macar pentru atat si tot merita sa faci plangere ….
Păi, în cazul de faţă, pentru ce puteai face plîngere?
Salut Ciprian. Dintr-o experienta anterioara, sa-i spunem similara, iti pot spune ca daca nu ai nici o vatamare corporala te duci degeaba la politie. Absolut degeaba. Iar eu nu am retinut nici macar numarul de inmatriculare – deci practic nici macar o declaratie ca lumea nu puteam sa dau. Da, corect era sa ma duc la politie, sa le spun povestea si de acolo sa se ocupe ei. Din pacate nu-i chiar asa 😐
Si sincer m-a scarbit atat de tare incat nu am mai avut energia necesara sa trec prin acest proces lung, consumator de timp si rabdare si 99,(9) inutil. Imi pare rau.
tocmai am postat articolul pe contul meu facebook,ca sa vada si altii.Printre altele imi place site-ul tau.Pe mine ma gasesti aici : http://2greenyou.wordpress.com , poate ar merita sa dai o raita,primim si cu bicicleta,si cu catel si cu purcel
Multam de preluare si bine ai venit. Daca primiti cu bicla, sigur voi veni in vizita 😉
ca femeie pe bicicletă păţită la modul urât nu pot decât să rezonez… eu am notat şi numărul maşinii, am avut şi martori care nu au intervenit nici măcar cu o vorbă, dar e inutil.
Te cred, gradul de implicare al privitorilor este mult sub ceea ce ar trebui sa fie, din pacate.
Salut,
Îmi pare rău de experienţă… Ştiu cum e… când eşti doar tu… mai treacă-meargă…Îţi mai bagi şi apoi pleci… Dar când e vorba de „jumătate”…. e mult mai nasol. A mea „jumătate” a fost împinsă dintr-o maşină… Norocul ei (dacă se poate spune aşa) a fost că pe marginea drumului era un gard viu… şi s-a oprit în el… Din boscheţi n-a mai apucat să vadă vreun număr de maşină, sau alte detalii. Şi acuma e stresată şi nu prea mai are curaj să meargă singură pe bicicletă.
Din păcate însă, în afară de a purta nişte grenade-n rucsac… nu văd altă metodă (cel puţin acum) de a dresa gibonii din Bucureşti.
Mda, cand esti insotit, frustrarea este parca si mai mare – la fel si teama de incidente. Din pacate, pentru ca nu ar trebuie sa fie asa.
Absolut oribil episod! Imi pare rau ca vi s-a intamplat asa ceva! 😦 Mie mi se spune ca sunt prea sensibila cand ma plang de comentariile dezgustatoare pe care le aud pe strada, de faptul ca sunt obligata sa dezvolt un „auz selectiv” si o nepasare falsa cand eu ma simt umilita pana in adancul sufletului…Nu consider valabil niciun contra-argument de genul „pai daca te-ai imbracat in fusta” sau „pai daca mergi cu bicicleta”. Nimic, dar absolut nimic nu justifica chestiile care ti se arunca in fata, in gura mare, pe strada. Zilnic, dar absolut zilnic aud chestii de genul mentionate de tine in postare fiindca in Aurel Vlaicu se lucreaza la pod si abunda cu oameni care se preteaza la a spune asemenea scarbosenii de parca ei ar avea toata puterea din lume si eu sunt un nimic. Am auzit de curand un englez stabilit in Romania comentand pe buna dreptate ca nu intelege ce face politia la noi pentru ca in mod sigur nu se afla pe strada ca sa protejeze cetatenii acestei tari, nu lucreaza pentru cetatean, asa cum e normal.
Pingback: Din blogosferă: cuvîntul cu “p”, antrenorul ciclostrong, profesorul semizeu | Bicla.ro – pentru bicicliştii urbani amatori
Scuipată din autobuz, din tramvai şi din maşini (în timpul pedalării). Ameninţată cu bătaia, pentru simplul fapt că exist în trafic. Urmărită de-o maşină de gunoi de la Eroilor până la Unirii pentru că „fata, vezi că ai pană. fata, vezi că ai pană. fata, vezi că ai pană.”
Lovită cu oglinzi retrovizoare peste spinare. Implicată într-un accident destul de nasol: cineva dintr-o maşină parcată pe trotuar a deschis uşa fără să se asigure şi m-a propulsat pe capota altei maşini. Reacţia făptaşului: se tăvălea pe jos de râs „ia uite-o, bă, şi pe proasta asta”.
Locuiesc acum de mai bine de-un an în Germania şi, nu mint, a fost greu să mă obişnuiesc la început: să rup legătura cu prietenii, cu familia, să mă obişnuiesc într-o ţară nouă etc. dar a meritat şi nu m-aş muta înapoi în România nici să mă baţi.
atat de tare ma bucur ca ai scris despre asta! sunt de acord cu tine ca e bine sa incerci sa te gandesti la toate aspectele pozitive ale pedalatului etc., dar fiind trecuta printr-o chestie asemanatoare zilele trecute (autobuz care a trecut la o palma de mine de cateva ori, de la statie la statie, cu claxonat, cu scuipat si „alo, gagica!” etc) realizez tot mai acut ca e foarte greu sa ramai calm si „ca la carte” in trafic. multumesc frumos ca, scriind despre ce s-a intamplat, m-ai facut sa nu ma simt „biciclista aia psycho care s-a enervat pe soferul de autobuz” 😀
Dădusem uitării incidentul dar, citind pagina asta, mi-am amintit cum, în urmă cu un an şi jumătate, un şofer a găsit de cuviinţă să-mi reproşeze că am traversat, ca pieton, pe trecerea de pietoni, obligându-l să frâneze. M-am enervat şi i-am arătat acel deget, în acea poziţie. Câteva secunde mai târziu m-am trezit cu şoferul lângă mine, maşina rămânând în mijlocul drumului (nu cred că legislaţia îi permitea să oprească acolo, la fel cum nu-i dădea nici prioritate pe trecerea de pietoni), omul arătând furios, ameninţător chiar. Simţind pericolul am încercat să aplanez conflictul (despre care nu consider că mi se datora) şi am scăpat ieftin, doar cu o flegmă. După ce s-a retras am avut timp să notez numărul maşinii individului cu gând să-l reclam la poliţie. Totuşi, fiind deja zdruncinat de o mulţime de alte probleme existenţiale, după câteva zile am şters din telefon numărul maşinii şi am încercat să uit.
Mi-am pus în acea seară întunecoasă de iarnă o întrebare: Oare este necesar să port şi ca pieton vesta reflectorizantă când mă prinde noaptea în oraş doar pentru a deveni mai vizibil pentru astfel de giboni care n-ar mai fi astfel obligaţi să frâneze în ultima clipă pentru că, să-i credem??? nu m-au văzut de la o distanţă suficientă încât să frâneze din timp?
Uffff, te inteleg. Dar asta este motivul pentru care nu ar trebuie sa raspundem asa la genul asta de provocari – din pacate, frustrarea isi spune cuvantul cateodata.
Crezi ca daca mergeai la politie faceai ceva ? iti zic eu iti faceai mai multi nervi …
Din pacate, asa cum mentionat mai sus, cam ai dreptate. Daca nu a fost un conflict fizic, care sa lase urmari – vatamari corporale mai exact – nu prea ai ce face la politie fara martori. Din pacate, fara astfel de actiuni, cat mai dese si cat mai ferme, nu vom trece de aceasta faza. Cumva si noi trebuie sa ajutam politia la a-si creste nivelul de prezenta si implicare. Totusi, sunt constient ca pana acolo mai avem ani multi de asteptare – si pana atunci, cei care fac astfel de actiuni isi asuma riscuri – uneori chiar mari :|.
Chaika, de acord. Si eu am emigrat in Germania recent. Unul dintre primele lucruri care mi-au atras atentia au fost zecile de kilometri de piste de biciclete/role printre tarlalele de culturi. O retea masiva de asfalt perfect numai pentru bicilcisti/roleri, in mijlocul naturii. Ca sa nu mai zic ca nu exista satuc, daramite oras mare, fara piste de biciclete intre trotuar si carosabil.
Asa, asa, intoarce cutitul :|. Chiar nu avem alta solutie? Renuntarea doare, chiar daca ii inteleg din plin motivele …
@Mirona, @Chaika, @Pixierust – imi pare atat de rau sa aud ca astfel de povesti sunt cu mult mai des intalnite decat as vrea sa stiu. Si imi aduc aminte de un sfat dat de mine acum cam un an – pe strada se circula cu casti in urechi. Cred ca din cauza asta mi se parea ceva mai placut mersul in trafic anul trecut, foloseam mai des castile 😐 Nu, e clar ca nu asta este rezolvarea. Si nu prea imi mai este clar care ar putea fi 😐
Adevărul e că-ţi trebuie o răbdare de fier ca să rezişti la ce au povestit oamenii mai sus.
Mi-am adus aminte de postu tău sîmbătă, cînd eram la Valea Argeşului şi nişte puşti într-un BMW mă claxonau în neştire. Erau puşi pe şotii, stăteau în spatele meu şi claxonau. M-am gîndit că poate n-au apucat să înveţe să vorbească şi ăsta era singurul mod de exprimare pe care-l cunoşteau. Cînd au vrut să-mi taie faţa, am simţit că se-ngroaşă gluma, da au renunţat să-mi mai acorde atenţie şi au plecat în direcţie opusă.
La o stradă distanţă, iese un nene cu o octavia pe jumătate de bandă, nici nu intra pe stradă, nici nu dădea înapoi. Cînd să-l depăşesc, o zbugheşte pe lîngă mine, tăindu-mi faţa. A trecut aproape de mine şi am putut să-i văd expresia feţei. Asta mă scoate din sărite cel mai mult, îl durea fix în cot de mine.
Eu unul, m-am convins de mult timp, bicicletele nu importă în trafic.
in romania nu o sa fie niciodata respect pentru biciclisti sau motociclisti,deoarece romanul este crescut destul de prost si fara educatie.
Am aprobat comentariul tau (desi este spam) pentru ca am apeciat efortul de a comenta cat de cat pe tema. Desi nu sunt deloc de acord cu opinia ta. Vor fi respectati atat motociclistii cat si biciclistii cand nu se va mai putea altfel – ori pentru ca legea va fi atat de drastica incat nu vei cracni, ori pentru nu ne vom mai putea deplasa altfel. Ori amandoua. Pana atunci insa … mai e cale lunga.
@Jocuri Online, bineînţeles că dumneavoastră sunteţi danez şi aţi învăţat limba română din prea mult timp liber …