ganduri

fara rost

Vad si simt de multe ori cum placeri si pasiuni ce la inceput incitau atat de mult entuziasm trec usor in banal si-n rutina. Fara sa dispara de tot placerea, ceva insa ajunge sa o sufoce, sa o inchida si sa nu o mai lase sa se manifeste. Ajungem la un moment in care ne intrebam de ce oare mai facem acel „ceva” care candva ne aducea atat de multa placere si multumire – iar acum parca nu mai are sens. Simptomele acestea se regasesc in atat de multe situatii si la atat de multe persoane incat zau ca-mi vine sa ma iau de cap.

Fotografie zmeu pe cer albastruUna dintre cauze (cu siguranta nu singura) este transformarea entuziasmului initial in necesitate sau rutina. Dispare in timp spontaneitatea si impreuna cu ea recompensa. Dincolo de marile succese pe care le urmarim si cu putin noroc le si dobandim in viata, surpriza si spontaneitatea sunt printre cele mai mari aducatoare de multumire si de crestere a calitatii percepute a vietii. Cu cat ne indepartam de acestea, cu atat cursul zilnic al vietii ne pare mai apasator si mai anost – chiar daca ne umplem timpul cu activitati care altadata ne bucurau.

Bucuria nu este intrinseca acestor activitati, ea este totodata implinita si de placerea de a participa la acele actiuni, de spontaneitatea lor, de noutatea si lipsa de presiune. Cat de des nu v-ati aflat in situatia de a va intreba de ce cutare sau cutare activitate nu va mai aduce la fel de multa bucurie? Sau sa fie nevoie de un efort de vointa pentru a va adauga in program participarea la actiuni pentru care cu bucurie altadata ati fi uitat de foame si de somn? Cum de se ajunge atat de des aici?

Unele dintre cele mai placute si fericite amintiri sunt tocmai cele care au avut, aparent, cel mai putin rost. Unele dintre cele mai frumoase intamplari sunt cele care s-au petrecut ori accidental, pe nepregatite (adica fara scenarii), ori fara vreun scop prestabilit. Cred sincer ca un foarte bun indicator al calitatii vietii ar putea fi gradul de spontaneitate. Cu cat mai multe lucruri neplanificate, neasteptate si nefortate ne permitem sa facem in viata de zi cu zi, cu atat putem sa spunem ca ne permitem sa ne bucuram de aceasta.

Pentru ca viata nu se intampla doar in concedii, la cumparaturi sau promovari in cariera. Viata se intampla zi de zi iar perceptia noastra asupra propriei bunastari depinde intr-o mare masura tocmai de aceste mici intamplari zilnice. Gradul de libertate pe care ni-l acordam (sau ne este permis) poate fi masurat si prin acest indicator – al spontaneitatii imediate, poate marunte dar cu siguranta reconfortante. Cu cat suntem/ne simtim mai apasati de griji, probleme si responsabilitati, cu atat disponibilitatea si chiar dorinta de spontaneitate dispare. Iar asta nu duce la nimic bun, pe termen lung.

Chiar daca avem grija sa ne trecem in program activitati ce ar trebui sa ne faca placere, daca spontaneitatea nu este prezenta, daca nu exista posibilitatea de a schimba uneori, fara ezitari, programul zilnic inseamna ca starea de bine nu este tocmai prezenta.

Imi aduc aminte cu multa placere de seri petrecute pe-o treapta de piatra, de dupa-amieze pierdute pe coclauri, sau un sfarsit de saptamana petrecut alaturi de o gasca de prieteni – dar mai nimic de saptamani si luni de griji, probleme si responsabilitati. Din acestea din urma a ramas doar o amintire apasatoare si cateodata chinuitoare dar … cam atat. Pe primele inca le pastrez cu drag in minte si-n suflet, chiar daca au fost ore petrecute fara rost, fara sens ;).

Anunțuri
Standard

4 gânduri despre „fara rost

  1. Vulpoiule, nu poti saruta „pentru prima data” de mai multe ori aceeasi persoana. Sint emotii care vin cu „prima data”, emotii pe care nu le mai poti recupera atunci cind repeti experienta. Dar asta nu inseamna, in mod necesar, ca experienta nu mai aduce bucurie. Doar ca e o altfel de bucurie.

    Pe de alta parte, ai si tu dreptate. Facem lucruri „care altadata ne bucurau” si acum nu ne mai spun nimic. De ce? Pentru ca uneori nu ni se intimpla lucruri spectaculoase (da, uneori ni s’a intimplat sa sarutam pentru prima data pe cineva, nu am planuit asta, nici macar nu „ne’am deschis” la a ni se intimpla) si nici nu avem energie sa inventam ceva nou (alteori am reusit sa traim ceva spectaculos chiar daca a fost planificat). Atunci mergem pe carari deja batute, mergem la retete. Acum 10 ani imi placea sa fac X, hai sa incerc inca o data, sigur o sa functioneze.

    Si inca ceva. Eu unul cred ca spontaneitatea este supralicitata (ca sa nu spun overrated). Cred ca a cauta spontaneitatea ca finalitate in sine e la fel de deplasat cum este si cautarea sigurantei ca finalitate in sine. Dar ce stiu eu? Sint un introvert puturos, n’am nici spontaneitate, nici chef sa investesc in siguranta 🙂 Da’ te pot invita la un vin si la o prezentare aproximativa a teoriei stringurilor 🙂 (dada, m’am informat pentru tine)

    • Stai mai nene ca ceva nu e clar – eu nu ma refer la necesitatea spontaneitatii ca scop in sine, nici macar eu nu sunt chiar atat de superficial :P. Mai sus vorbeam de disponibilitatea catre spontaneitate care e putin altceva.
      Ce voiam sa spun mai sus este ca atunci cand ajungi la ” Acum 10 ani imi placea sa fac X, hai sa incerc inca o data, sigur o sa functioneze” de fapt ai o problema – si e foarte grava daca acum nu mai functioneaza decat partial si asta cu indulgenta. Si mai grav este daca tu continui sa faci asta, in ciuda evidentei. In situatia asta, ar trebui sa-ti sune toate sistemele de alarma si sa faci ceva sa-ti regasesti posibilitatea, disponibilitatea de a te bucura. Iar cand aceasta exista, primul semn este, cred eu, acea dispozitie catre spontaneitate, catre mici sau mari bucurii intamplatoare.
      In acest sens am spus ca spontaneitatea poate fi un indicator al calitatii vietii.
      In ce priveste teoria *sic* stringurilor, analizam cat de curand ;). Nu uita te rog si de Rosia Montana :D.

    • Ce ma enervezi! Ma sufoci cu „nu te mai lua pe tine de etalon ca nu esti reprezentativ” dupa care faci exact asta. Pai ce procentaj din populatia tarii asteia crezi tu ca are ca turnesol pentru calitatea vietii spontaneitatea? Sau bucuria, citi crezi tu ca o considera ca fiind importanta si necesara unei bune vietuiri?

      Vulpoiule, pe la noi pe acilea (si de prin lecturile mele desprind ca nici altii nu’s mai breji) oamenii se cam impart in 3 categorii. In prima sint aia care au atitea pe cap incit succesul inseamna, simplu, o gura de aer din cind in cind, intre doua scufundari. Si astia sint foarte multi, majoritari chiar.

      In cea de’a doua sint aia care au suficiente resurse incit sa scape de teroarea zilei de miine da’ au criterii de validare complet bezmetice (an external locus of personality, ca sa citez dintr’un serial drag mie – The Big Bang Theory), implinirea lor este aproape o obligatie, au senzatia ca altfel pierd acea siguranta greu cistigata (senzatia ca daca vor cobori din Logan si nu din Passat n’o sa mai semneze nimeni contracte cu ei). Pentru oamenii astia telurile atinse (vacanta in Caraibe, masina bengoasa, casa la munte, iPhone) sint etichete de status, nu visuri implinite, prilejuri de satisfactie. Dupa ce i’am scazut pe aia din prima categorie, astia din a doua sint majoritari.

      In a treia categorie intra aia care ramin. Astia se descurca, cit de cit, cu viata zilnica, suficient, cel putin, cit sa le ramina timp de bucurie. Pentru astia etichetele de status conteaza ceva mai putin sau chiar deloc, suficient cit sa le lase loc de spontaneitate, de cautarea bucuriei, de lucrul marunt, simplu, frumos. Astia viseaza mai degraba la un sarut sau la un val de mare pe calcii decit la o fotomodeala sau la un mertan. Da’ astia sint putini, teribil de putini. Si stii ce’i mai rau? E chiar bine ca’s putini. Lumea in care traim n’ar supravietui daca ar fi mult mai multi. Nici macar ei n’ar supravietui.

      • Ufffff, mai dragoane, stiu ce zici matale. Da, e trist ca-s putini si sunt de acord ca nici d’ar fi majoritatea n-ar fi prea bine. Da’ as spune io ca-s inca prea putini. Si pe langa cele trei categorii foarte bine descrise de tine mai sunt si griuri. Cateodata chiar eu ma simt undeva prin griul asta – si atunci mai scriu si pe aici cateva vorbe, poate s-o gasi cineva sau candva sa si citeasca.
        Mai tii minte ca la tine pe blog comentam de urletul lupilor (sau cainilor, dupa unii :P)? Ei, uite (si) de asta imi mai bat eu gura p’aci – poate mai pica cate unul sau altul ;).
        Sau hai sa zic altfel – predic ceea ce practic, e cateodata o auto-sustinere necesara.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s