Muuuuulta nebunie mai fierbe acum in presa muzicala dupa traznaia celor de la Metallica, pusa in scena impreuna cu nimeni altul decat Lou Reed (The Velvet Underground). O simpla cautare si va puteti delecta cu nenumarate articole ce darama practic fiecare nota si vers de pe acest album.
In cazul in care nu stiti despre ce vorbesc, Lulu (acesta este numele de care toti se leapada) este ultimul material discografic semnat de Metallica dar de data asta nu ca si creatie proprie ci in colaborare cu sus-mentionatul Lou Reed. Povestea oficiala o puteti gasi pe site-ul dedicat: http://www.loureedmetallica.com si tot acolo se pot asculta online toate piesele.
Recenziile de pana acum il clasifica drept cel mai prost album al tuturor timpurilor, in cazul celor mai vehemente, sau drept un material discografic foarte prost in cazul celor mai indulgenti redactori. Greu de crezut dar chiar asa arata aprecierile de pana acum.
De ce oare asa de multa critica negativa? Pai, unul dintre motive ar fi ca albumul chiar o merita – ca si produs muzical de masa este chiar dezastruos. Un test de anduranta si indarjire este parcurgerea piesei de final – Junior Dad – care dureaza nu mai putin de 19,29 minute agonice. DAR 😉 – exista si un foarte important dar. Nimeni dintre cei implicati nu a intentionat sa faca un produs comercial – si au declarat asta de la bun inceput. Este un experiment – si in acest caz, calitatea produsului final chiar nu conteza. Ce conteaza cel mai mult este experienta, in mod special a celor care au creat acest album, capatata si traita de-a lungul nasterii acestuia. Ceva imi spune ca, asa chinuit, ciudat si dezatruos cum e, acest album va aduce cu el si foarte multe inregistrari extraordinare – si spun asta in cel mai pozitiv sens.
Iar baietii de la Metallica, alaturi de Lou Reed, au spus asta de nenumarate ori – ca in primul si in primul rand ii intereseaza experienta in sine, nu atat produsul final. Daca cititi putin despre povestea din spatele acestui album, despre conceptul acestuia, despre istoria si personajul care acum mai bine de 100 de ani au dus la crearea unor piese de teatru pe cat de ciudate pe atat de profunde, acest album capata mult, foarte mult sens. Da-i mai usor sa zici ca-i prost si gata ;).
Personal mi-a placut sa-l ascult pentru ca intai am citit povestea. Iar apoi, peste imaginile create mental, sunetele si atmosfera acestuia au intregit toata experienta – da, este un album greu, ciudat, negru, apasator, chinuitor. Este un album cu care nu poti gandi in timp ce-l asculti – te blocheaza. Dar cred ca tocmai asta au cautat baietii si le-a iesit admirabil. Nu, n-am sa-l ascult pana se tocesc bitii de pe disc – dar in mod clar este o experienta muzicala pe care n-o regret nici o secunda. Si ma face sa vreau sa stiu mai multe despre aceasta poveste.
Si cred ca este cu atat mai relevanta remarca lui Brian Eno despre The Velvet Underground: „The first Velvet Underground album only sold 10,000 copies, but everyone who bought it formed a band.” Domnilor critici, luati aminte si la astfel de aspecte inainte sa daramati complet un material – fie el muzical sau orice alta forma de arta.
PS – Una din piesele de pe album o puteti asculta si aici:
Lou Reed & Metallica – The View
I AM A CHORUS OF THE VOICES
THAT GATHER UP THE MAGNETS
SET BEFORE MEI ATTRACT YOU AND REPEL YOU
A SCIENCE OF THE HEART
AND BLOOD AND MEANINGTHE COLDNESS OF MOST BEAUTIES
IS A CHALLENGE THAT OUR YOUTH
MUST QUICKLY CONQUERTHERE IS NO TIME FOR GUILT
OR SECOND GUESSING, SECOND GUESSING
BASED ON FEELINGI AM THE TRUTH, THE BEAUTY
THAT CAUSES YOU TO CROSS
YOUR SACRED BOUNDARIESI HAVE NO MORALS
SOME THINK ME CHEAP
AND SOMEONE WHO DESPISES
THE NORMALCY OF HEARTBREAK
THE PURITY OF LOVEBUT I WORSHIP THE YOUNG
AND JUST FORMED ANGELWHO SITS UPON THE PIN OF LUST
EVERYTHING ELSE
BORES MEI WANT TO SEE YOUR SUICIDE
I WANT TO SEE YOU GIVE IT UP
YOUR LIFE OF REASON
I WANT YOU ON THE FLOOR
AND IN A COFFIN YOUR SOUL SHAKING
I WANT TO HAVE YOU DOUBTING
EVERY MEANING YOU’VE AMASSED
LIKE A FORTUNEOH THROW IT AWAY
FOR WORSHIP SOMEONE
WHO ACTIVELY DESPISES YOUFOR WORSHIP SOMEONE
WHO ACTIVELY DESPISES YOUI AM THE ROOT
I AM THE PROGRESS
I’M THE AGGRESSOR
I AM THE TABLET
THESE TEN STORIESWORSHIP
WORSHIPPAIN AND EVIL HAVE THEIR PLACE
SITTING HERE BESIDE ME
I OFFER THEM TO YOU AS SERVANTS
OF THE GOLD THAT YOU MUST GIVEPAIN AND EVIL HAVE THEIR PLACE
SITTING HERE BESIDE ME
AND I’LL OFFER THEM, I OFFER THEM TO YOU
AS SERVANTS OF THE GOLD
THAT YOU MUST GIVE TO MEI WANT TO SEE YOUR SUICIDE
I WANT TO SEE YOU GIVE IT UP, GIVE IT UP
YOUR YOUR LIFE OF REASONI WANT TO SEE YOU ON THE FLOOR
AND IN A COFFIN, SOUL SHAKING
SOUL SHAKING
I WANT TO HAVE YOU DOUBTING
EVERY MEANING YOU’VE AMASSED
LIKE A FORTUNE, LIKE A FORTUNE
THROW IT AWAYFOR WORSHIP OF SOMEONE WHO ACTIVELY DESPISES YOU
WHO ACTIVELY DESPISES YOU
notele lui Vulupe 
Vulpoiule, daca tot facem distinctii, atunci sa mai facem inca una: una este sa experimentezi la tine in studio, eventual cu ceva prieteni in auditorium, alta e sa faci public experimentul, cu site dedicat, PR si toata povestea (comercial, cum ar veni). Experienta inregistrarii a fost extraordinara? Nu ma indoiesc. Pina la urma simpla idee ca Lou Reed se intilneste cu cineva si cinta impreuna (scuze Metallica, sint mare fan al vostru dar Lou e din alt film) nu poate conduce decit la concluzia unei experiente extraordinare. Are aceasta experienta in mod necesar vreo valoare pentru altcineva decit cei direct implicati? Nu, nu are. Si sint de acord cu criticii, materialul, asa cum ajunge el la public, este slab, chinuit, fortat si, mai ales, cautat provocator. Exista, dupa mine, o diferenta intre a forta limitele si a face ceva despre care spui tu (sau iti imaginezi) ca forteaza limitele (nu ma pot abtine, da’ imi vine in minte „The Ross Geller Project”, fanii serialului „Friends” inteleg ce vreau sa spun).
In plus, comparatia dintre Lulu si The Velvet Underground&Nico mi se pare fortata. Daca mergi pe principiul ca „istoria va decide”, pina la urma poti sa compari orice cu orice si sa spui orice despre orice. Nu de alta, da’ verificarea validitatii spuselor tale nu va putea fi facuta decit dupa xspe ani.
Asculta si Velvet Underground&Nico si vezi daca exista vreo legatura (eventual aseaza’l si in context – Andy Warhol, The Doors tocmai lansasera The Doors si Strange Days, Jimmy Hendrix lansase Are You Experienced, Cream venisera cu Fresh Cream si Disraeli Gears si asa mai departe). Am dat exemplele din paranteza pentru ca „Heroin”, prima piesa de pe fata a doua a albumului, lunga cit o zi de post chiar daca are abia 7 minute si putin (in comparatie cu 19 minute), are un context in muzica momentului, zice ceva nou despre un subiect vechi, o spune diferit dar oarecum similar, nu e o pleasca aruncata „out of the blue”. Iar lipsa de succes comercial si la critici a albumului a avut mai degraba legatura cu temele abordate (drugs, sex and rock’n’roll intr’o America inca extrem de puritana) si cu procesul cu care ameninta Eric Emerson datorita copertii albumului decit cu muzica in sine.
Una peste alta, ma bucura faptul ca monstri mai vechi si mai noi se intilnesc si hotarasc sa faca chestii impreuna. M’ar bucura inca si mai mult daca ar face ceva care sa merite cu adevarat si interesul publicului, oricit de putin numeros ar fi el.
Cum a mea cultura muzicala nu-i deloc prea intinsa, prin urmare prea multe comparatii nu pot face, am luat albumul asta ca pe ceva venit din neant. Si mi-a placut la el partea atmosferica, sa-i spunem latura emotionala.Chiar reuseste sa fie apasator pana dincolo de limita confortabilului, te zgarie la modul serios (si nu prin proasta calitate muzicala).
Da, e adevarat ca pe alocuri este fortat in cautarea provocatorului – dar per total iese foarte bine tocmai chestia asta atmosferica. Si asta e ceva destul de greu de gasit – de asta am si pus albumul in categoria celor placute. Asta si faptul ca sunt fan Metallica, deci o parere obiectiva e mai greu de gasit in ce ma priveste, in acest caz :P.
Printre chestiile pro pe care le’as mai spune despre albumul asta este ca readuce in discutie un gen de album de care lumea a cam uitat, in mare parte datorita aspectului comercial. Reusit sau nu, Lulu readuce in fata ideea de album unitar in tema/compozitie, legatura intre piese, poveste care se desfasoara pe toata durata albumului. Sau, cum s’ar fi numit acu’ ceva timp, opera rock. Eu unul nu am mai vazut de mult asa ceva in mainstream. Ultimul album de care stiu, si ala doar pe o singura fata, a fost Manowar cu Triumph of Steel – Achilles, Agony and Ecstasy in Eight Parts.
E drept, putine trupe au avut curajul si talentul sa faca asa ceva. Un motiv in plus de apreciat proiectul Lou-Metallica (ar fi fost fain sa’si spuna MetalLou :D)
Pai, normal ca a uitat – este greu sa vezi in Top 40 o piesa care nu are prea mult sens scoasa din contextul unui album de 50-60 de minute. Deci, interes comercial mai greu in sensul asta :P.