Ma plangeam si zilele trecute intr-un mesaj pe Facebook pentru ca zau nu mai rezist. Oriunde ma uit, orice as citi, pe aproape orice canal de informatie as urmari nu dau decat peste povesti de succes. Nu se mai intampla nimic in zona social – umana decat descoperirea si eliberarea eroului, aventurierului, creatorului din noi. Zau?
Toata lumea alearga sa aiba cat mai multe povesti interesante, captivante si impresionante de impartit cu prietenii (mai mult sau mai putin cunoscuti). Orice concediu, orice vacanta este o aventura – sau cel putin asa ar trebui sa fie ca sa conteze. Nu stiu cum se face dar peste tot exista programe de dezvoltare personala, de eliberare de locul de munca, de auto-descoperire, de creativitate si asa mai departe. Suntem brusc toti artisti, creatori, atreprenori, aventurieri – nimeni nu-si mai gaseste locul intr-un destin banal, nespectaculos.
Si cumva imi aduc aminte de ceea ce povesteam, tot aici, acum ceva vreme, despre obligativitatea iubirii. Cumva toate astea ma duc cu gandul la faptul ca aproape tot din ceea ce pare important in aceste vremuri nu-i decat o mascarada. Asa-i ca va doriti sa fiti independenti? Asa-i ca va doriti plecari in Asia si America de Sud? Asa-i ca va doriti adrenalina unei sarituri cu parapanta, cu parasuta, cu avionul sau mai stiu eu ce? Asa-i ca visati cu indarjire momentul cu destul timp liber incat sa va dovediti, in fine, talentul vostru artistic pe care stiti bine ca-l aveti? Asa-i? De ce? DE CE?
Unde te uiti gasesti doar oameni in cautarea unei revelatii, a unei descoperiri. Oameni care sacrifica totul acum pentru aventura de maine. Care uita sa traiasca pentru ca inca nu si-au dovedit potentialul, inca nu s-au descoperit. Si intre timp, apa trece, pietrele raman – pe loc. In aceeasi ipostaza, cu aceleasi framantari – doar cu mult mai multe frustrari.
Oameni buni, oare toata omenirea asta nu-i formata decat din elite? Oare o intreaga specie poate fi formata doar din lideri si eroi? As spune ca nu – ba, as paria ca nu. Asa cum este firesc, doar o mica, o foarte mica parte chiar se inscriu cu adevarat in elita – insasi prin esenta ei se intampla sa fie asa. Si atunci, cum se face ca toata lumea nu-si mai doreste altceva? Va imaginati oare cum ar arata un stup in care toate furnicile si-ar dori sa devina regine? Si cu ce rezultat? Da, stiu este o viziune simplista – dar cumva cred ca surprinde destul de bine esenta.
Cum se face ca nimeni nu-si mai doreste o viata normala? Ca banalul, omul de pe strada, “the regular Joe” nu sunt decat exemple negative, de neimplinire? Cum se face ca ne dorim atat de mult sa ne descoperim dar facand asta ne ducem exact catre zona cu cea mai mica probabilitate de ne apartine cu adevarat. Da oameni buni, stiu ca nu-i deloc usor sa-ti accepti propriile limite – dar cum altfel poti tinde catre implinire?
Daca nimeni nu mai da doi bani pe-o viata normala – care, a nu se intelege gresit, nu exclude deloc cautarea, experimentarea, descoperirea si entuziasmul – si toti vor sa fie niste mici semi-zei, oare cum de nivelul de multumire este intr-o continua scadere?
Banalitatea are multe valente – printre cele mai importante este faptul ca, cu adevarat, ne reprezinta pe cei mai multi dintre noi. Cand vom incepe sa intelegem – si sa acceptam – acest fapt cred ca multora ne va fi mai bine. Cand vom include simplitatea si banalitatea in lista celor pe care le cautam in cursurile de auto-dezvoltare, poate chiar vom avea o sansa la implinire.
notele lui Vulupe 
Exces, inflatie de comunicare, vulpoiule, asta e cauza. Sintem in epoca in care putem comunica mai mult decit avem nevoie si inca nu stim ce sa facem cu asta. Acest exces de acces la receptarea si, mai ales, raspindirea informatiei a creat premizele aparitiei, intretinerii si auto-amplificarii unui cerc vicios.
Mai tii minte cum era in adolescenta? Venea Gogu, ala de era cel mai smecher mascul din an, si povestea ultima lui aventura cu 2 stewardese din noaptea anterioara. Parca nu’ti venea sa’l crezi, ca prea era gogonata, da’ in acelasi timp avea mai mult succes la femei ca tine, deci nici chiar imposibil nu parea. Asa ca incepeai sa vrei si tu, daca nu c’o stewardesa, macar cu tipa aia cam stearsa dintr’a XII-B, aia care sigur o sa ajunga in vreo reclama la margarina Delma peste vreo 2-3 ani. Da’ lucrurile, oricit de frustrante, se cam opreau aici. Presiunile veneau dintr’un numar relativ mic de directii.
Ei, acu’ vezi ce se intimpla in jur, pe toate canalele de informare pe care le accesezi. Dorel chiar apare cu 2 stewardese la brat. Nu conteaza ca ele sint de fapt vinzatoare la chiosc ziua si au deux-piece’ul cumparat din Europa, arata ca doua stewardese. Si dupa Dorel mai vine si Vasilica cu doua balerine si tot asa.
Dupa care incepem si noi. Ne ducem in Bulgaria la un hotel banal (pret de 2 stele, la superoferta, da’ cu 5 pe firmament), sauna nu ridica temperatura mai sus de 60 de grade, cearsafurile sint cam rapciugoase si cameristele fura pasta de dinti. Da’ cind ne intoarcem povestim despre aventura vietii noastre, despre cum am slabit 5 kile la cea mai meseriasa sauna vazuta vreodata, despre cel mai misto servire „ever”. Ca nu poate verifica nimeni si nu se face sa picam de fraieri. Si cum avem blog cu 200 de unici pe nanosecunda, cont pe Facebook cu 2 miliarde de friends, 11 500 de followers pe Twitter, o caruta de oameni ajung in citeva minute sa isi doreasca sa traiasca si ei miracolul.
Dupa care mai vin si magarii astia din business. Ahaaa… vulpoiul vrea sa traiasca aventura vietii lui!!! Pac, bombardament cu newsletter, invitatii, gratuitati, ocazii ambalate spectaculor, toate facute sa’ti stirneasca pofta de unicitate, aventura, maretie.
Si tot asa. Cercul se inchide, se amplifica, se auto-intretine.
Sintem bolnavi de bovarism, vulpoiule, asta e problema. Nu mai stim sa facem diferenta dintre efortul de auto-depasire, o chestie serioasa si necesara, si dorinta de ceea ce nu putem avea urmata de frustrarea de a nu putea avea, lucru toxic si conducator la auto-distrugere. Nu mai vedem ca pentru a creste tre’ sa ne imbunatatim uneltele, nu sa ne dorim cu ardoare roadele (viitorul il faci tu! gindeste pozitiv! si alte rahaturi d’astea)
Si o sa fac si o mica rautate. Nu pot sa nu zimbesc la gindul ca au fost momente in care ai fost tu insuti un promotor destul de infocat al de-banalizarii vietii 🙂 Dada, stiu, tu dadeai un cu totul alt sens lucrurilor 🙂
Bai, uite d’aia e enervant (cateodata) sa vorbesc cu tine – ca prea suntem de acord. Trebuie sa mai si contram cand si cand, zau asa :P.
„Sintem in epoca in care putem comunica mai mult decit avem nevoie” – as spune ca mai mult decat avem ce comunica, de fapt ;).
Iar apropo de intepatura din final, poate fi cat se poate de reala – in intentia mea, militam pentru crestere, pentru implinire – nu doar pentru aventura. Dar la modul serios imi pun si eu problema daca nu cumva ar cam trebui sa ma resemnez cu banalul meu propriu, fara alte vise de marire. Asa ca … nu pot contrazice cu adevarat.
😀 Esti sigur ca vrei sa ne contram? Vezi ca eu am tendinta de a veni cu artileria grea. Si am si ceva mai mult timp liber 😀
Apropos de „resemnarea cu propriul banal”, cred ca marea problema aici este standardul dupa care judeci. Daca renunti la cautarea asta bezmetica dar continui sa crezi ca exista vreo valoare in ea (ca banalul e nasol, cu alte cuvinte), nu faci altceva decit sa ramii in aceeasi frustrare doar ca acum o maximizezi.
In „The Big Bang Theory”, serialul, apare la un moment dat o faza nostima din care am ramas cu o expresie care’mi place: „external locus of personality”. Se aplica la problema de aici. Ea ar vrea sa spuna ca persoana cauta in exterior evenimente validatoare. Or asta pune o mare problema. Criteriile dupa care ceilalti ne valideaza/invalideaza pot fi oriunde in spectrul caracterisicilor umane. Unii oameni te pot iubi pentru ca ai parul lung, altii te pot uri. Mai rau, oamenii isi pot canaliza la un moment dat optiunile si pot aparea presiuni sociale impotriva pletosilor (sau imperativul alegerii destinatiilor de vacanta dupa gradul lor de aventura). Atita timp cit iti pasa excesiv de mult de validarea exterioara esti prizonierul acestui arbitrariu. Daca eu nu pot/nu ma simt bine/ nu am resursele sa fac chestia aia social dezirabila? Am pus’o!
Ceea ce propun eu este cautarea unui echilibru intelept intre lucrurile pentru care ma lupt sa maximizez validarea sociala (dezvoltarea profesionala, de exemplu, unde am nevoie sa mi se confirme ca ceea ce fac este bine, pur si simplu pentru ca la un moment dat s’ar putea sa o fac prost si nu vreau sa ajung acolo) si o indiferenta senina fata de celelalte lucruri in care ceilalti ar vrea sa aiba un cuvint de spus (pozitionarea in ierarhia sociala, de exemplu). La care, fiind eu o fiinta nu tocmai nevinovata, adaug si putin cinism recunoscind dreptul celorlalti de a alerga dupa lucruri fara substanta pentru ca din aceasta alergatura a lor eu profit in mod direct (ei consuma mai mult decit au pe bunuri pe care eu le produc, eu consum la limita necesitatii bunuri pe care ei le produc, din diferenta imi permit sa’mi intretin placeri nevalidate si nevalidante social dar importante pentru mine – cititul, de exemplu :D, sau vin de calitate pe care’l impart cu prietenii).
Sau, ca sa ma folosesc de cuvintele Iuliei, e important sa visezi, e important sa’ti implinesti visele, e important sa te lupti pentru implinirea viselor dar doar cu conditia sa te poti asigura ca visurile iti apartin.
Sau asa (si in felul asta mi-am adus aminte inca o daca cat este de genial filmul asta). In film se vorbeste de consumerism, dar am senzatia ca am inceput sa consumam si senzati 🙂
„Advertising has us chasing cars and clothes, working jobs we hate so we can buy shit we don’t need. We’re the middle children of history, man. No purpose or place. We have no Great War. No Great Depression. Our great war is a spiritual war. Our great depression is our lives. We’ve all been raised on television to believe that one day we’d all be millionaires, and movie gods, and rock stars, but we won’t. We’re slowly learning that fact. And we’re very, very pissed off.” Tyler Durden, Fight Club
Sau http://www.youtube.com/watch?v=zngeSzH3cFk&feature=related
* am mancat un „i”, iertare, mi-era foame 😛
Dap, se potriveste la fix – mai ales partea cu „And we’re very, very pissed off”. Doar ca asta inca nu se intampla la noi – cel putin nu deocamdata.
Un fel de …ce-ar fi daca visele ar ramane doar vise, si nu vise neimplinite si ne-am multumi sa visam, sa traim, sa invatam, fara tumultul autodepasirilor fortate, al cursurilor motivationale, al psihoterapiei de neintelesi si depresivi.
Mmm, ce-ar fi?! Misto zis!
@Iulia – tare misto ar mai fi, zau asa.
@Marius – da, asta era de fapt intregul sens al postarii – sa ne resemnam nu in sensul de capitulare (poate o proasta alegere a cuvintelor, desi prin prisma validarii exterioare de care vorbeai mai sus nu-i asa de proasta ;)) ci in sensul acceptarii, realizarii si intelegerii propriilor limite – dar si potentialitati. Adica sa intelegem asta „We’ve all been raised on television to believe that one day we’d all be millionaires, and movie gods, and rock stars, but we won’t” – asa cum bine l-a citat sotioara ta ;).
Proces care nu-i tocmai usor de facut, avand in vedere presiunea sociala deloc de neglijat – stii bine cat de multe poate face si in final cand de mult depindem de o validare externa, oricat ne-am dori sa nu se intample asta. La urma urmei, este vorba de un instinct primar – daca-s singur si nu sunt acceptat intr-un grup / haita / trib – atunci mor. Deci, fac pe dracul in patru sa fiu acceptat. Problema este ca instinctul a ramas – si este foarte bine exploatat, din pacate doar mercantil – chiar si in conditiile in care nu prea mai are o baza reala. De asta avem drepturi, constitutii si societati civile – sa nu mai fim atat de vulnerabili, sa ne putem permite individualitatea asa cum este ea.
Greu de balansat toate cele, totusi.