Scotienii se pare ca sunt din ce in ce mai atrasi de plaiurile mioritice. Nu ca n-ar avea motive, dealtfel. Nici frigul si nici viscolul nu i-au oprit sa ne faca o noua vizita, de data asta si la ceas aniversar. Hard Rock Cafe Bucuresti se face maricel si deja si-a sarbatorit primii 4 ani de viata. Cu fast, cum altfel, si multa muzica buna – rock, evident. Ei sunt cei care, cu ajutorul Cavalleria Events si OST Cultural Events i-au adus pe scotienii de la Nazareth sa alunge urmele viscolului si sa incalzeasca gerul bucurestean, in data de 27 ianuarie 2012.

Locatie – devenit deja un simbol, o legenda in sine, lantul Hard Rock Cafe nu are nevoie de prezentare. Este impregnat de muzica rock pana in cele mai fine fibre, fiecare loc nou deschis de ei fiind un templu dedicat acestui curent. Totusi, nu totul este foarte roz. N-am sa pricep niciodata cum poti sa zici ca mergi la concert (nu conteaza ce stil agreezi) si sa stai la masa, sa mananci si sa privesti pe un ecran TV ce se intampla pe scena aflata la cativa zeci de metri de tine. Eu unul nu pot sa inteleg. In afara de asta, restul a fost foarte placut – spatios, fara aglomeratie, bine aerist (desi chiar si asa se simtea fumul de tigara destul de puternic), acces facil la barul situat in mijlocul salii, foarte decent. Preturile sunt pe masura insa, nu va asteptati la costuri foarte mici.

Sunet – Foarte bun, foarte plin, in ciuda salii care nu ofera deloc o acustica prea fericita. In afara unei mici microfonii intamplate spre inceputul concertului dar rezolvata rapid, totul a decurs snur. Ba chiar curios de bine avand in vedere specificul salii.

Organizare – Numai de bine. Spatiu larg, aerisit, fara probleme de acces – este drept ca am ajuns destul de tarziu, locuri de parcare disponibile.

Public – Mai putin decat m-as fi asteptat. Au fost multi dar nu atat de multi. Insa au stiut sa compenseze prin nivelul de activitate si cantare. Media de varsta, asa cum ma asteptam, destul de sus. Nazareth este totusi o trupa cu aproape 45 de ani de activitate, era normal sa aiba un public matur. Insa deloc neplacut a fost sa vad si multi tineri si adolescenti in public, fara sa mai amintesc de numarul impresionant de copii. Cred ca este concertul la care am vazut in audienta cel mai mare numar de copii mici – imbucurator, dealtfel, sa vad noile generatii de rockeri in „cantonament”.

Trupe de deschidere – Nazareth au fost de aceasta data insotiti de populara trupa romanesca Trooper. Prea mare nevoie de prezentare nu mai au, Trooper sunt la aceasta ora cred ca cea mai activa trupa romaneasca, in ce priveste numarul si frecventa concertelor. Si daca tot a fost un concert aniversar, au venit si cu un cadou de zile mari. L-au avut alaturi pe scena si pe fostul vocal Iron Maiden – Blaze Bayley – acesta fiind in Bucuresti tot la invitatia Trooper, pentru a inregistra impreuna o piesa de studio. Datorita lui am putut asculta piesele “Man on the edge” sau “Fear of the dark“, destul de aproape de versiunile „oficiale„. Trooper au fost ca de obicei, activi si cu priza la public, chiar daca de aceasta data nu a fost chiar tipul lor obisnuit de concert. S-au descurcat bine in a pregati scena pentru evenimentul serii.

Nazareth – Cred ca absolut toata lumea cunoaste si iubeste aceastra trupa, prezenta pe scena muzicala inca de la sfarsitul anilor ’60. Cei patru membrii ramasi activi duc mai departe un drum inceput acum foarte multa vreme. In jurul orei 22.30, dupa o scurta introducere din partea organizatorilor si un si mai scurt intro, membrii trupei au urcat pe scena din Hard Rock Cafe, intampinati de un grup numeros de fani. Nazareth, adica: Dan McCafferty – voce, Jimmy Murrison – chitara, Pete Agnew – bas si Lee Agnew – tobe, patru scotieni get-beget (ca sa nu mai zic ca trei dintre ei sunt de fapt din acelasi oras – Dunfermline).

Aflati in turneu de promovare pentru cel de-al 22-lea album de studio, intitulat „Big Dogz”, trupa nu si-a uitat insa istoria atat de bogata asa ca am avut parte de o lunga calatorie prin timp. Au interpretat atat piese de pe ultimul album: „When Jesus Comes To Save The World Again”, „Big Dog’s Gonna Howl” si „Radio” dar si piese acoperind aproape integral lunga istorie a trupei. De pe albumele vechi mi-au ramas ca placuta amintire „See me”, piesa ce a schimbat putin ritmul serii, „Sunshine”, „Whisky drinkin’ Woman” si un „Dream on” interpretat fara nici o introducere, parca putin pe furis. Poate tocmai din aceasta cauza a fost si atat de bine primit de public.

Majoritatea pieselor au beneficiat de cate o scurta introducere, pe langa micile povesti spuse de Dan McCafferty. Vocea sa, cu adevarat inconfundabila, a facut fata cu brio intregii seri, ajutata ce-i drept cu foarte multa apa si cateva pauze instrumentale. Pauze care n-au fost deloc regretabile, atat Jimmy Murrison cat si Lee Agnew incatandu-ne cu cate un solo generos.

Dupa o asteptare destul de lunga, Nazareth s-au intors pentru inca o serie de bis, incluzand clasica si celebra „Love hurts” si incheind seara, dupa o foarte scurta despartire, cu „My white bicicycle”, putin dupa ora 12. Mi-ar fi placut sa-i simt ceva mai prezenti totusi, mai ales avand in vedere ca publicul a fost in marea majoritate format din fani vechi ai trupei.