M-a starnit Andreea cu povestea ei din Vama de ieri si nu-mi ies din cap propriile amintiri legate de felul in care am m-am intalnit si eu cu Vama in primele vizite. Asa ca e timpul sa le pun pe hartie, se pare.
Nu stiu cum am facut eu dar la vremea la care lumea umbla in lung si-n lat, adica prin facultate, numai de plimbari nu m-am tinut. Am avut altele de facut, credeam eu pe atunci. Asa ca am ajuns prima oara in Vama undeva prin 2004, dupa ce terminasem cu facultatea de ceva vreme si eram om cu servici. Dar mai bine mai tarziu decat deloc, vorba cantecului. Prima senzatie pe care am simtit-o a fost ca sunt acasa. Astea mi-au fost si vorbele, dupa ce am apucat sa ma dezmeticesc oleaca. Am stat o saptamana, la o gazda pe care inca o mai sun cand ajung in Vama si nu pot sa stau la cort, dintr-un motiv sau altul. In anii trecuti doar ii spuneam ca vin si-mi spunea in ce camera sa intru – nu conta ora la care ajungeam sau daca mai era sau nu acolo. Ne vedeam la plecare, schimbam cateva vorbe si asta era de ajuns.
Tin minte entuziasmul unei adolescente, cred ca prin anii de final de liceu, care undeva pe strada mare comenta cu voce tare catre prietenii ei: „Unde ma uit, numai plete. In fata pleata, in spate pleata, in stanga pleata, in spate pleata. Ma simt acasa, locul asta este minunat.” Si exact astea erau si sentimentele mele. M-am intors cu o suvita impletita care mi-a stat in par vreo 2 ani si am simtit ca am rupt ceva din mine cand am dat-o jos. A durat cred ca doua ore sa fie impletita si cel care mi-a facut-o n-a vrut sa-mi ceara mai multi bani decat oferta initiala, desi el nu s-a prins de la bun inceput ca pentru mine era cererea :D.
Am stat pe plaja si intr-o zi vad doi punkeri, in cel mai agresiv aspect cu putinta, intanzand un cearceaf de cativa metri lungime. Mi-am spus in gand ca urma sa vina o gasca foarte mare si ca sigur vor agita atmosfera si eram destul de nemultumit. Insa dupa ce s-au asezat si n-a mai venit nimeni altcineva dupa ei, un vecin de plaja i-a intrebat de ce acest cearceaf imens. Raspunsul a fost pe atat de simplu pe cat de puternic: „Pai, noi tot il aveam si am zis ca poate mai stau si altii, care nu au adus cearceaf cu ei„. Mi-am inghitit gandurile si cu ele multe dintre prejudecati.
M-am dus sa iau o cafea, la unul din micile barulete de pe plaja care acum nu mai exista. In timp ce se pregatea, ascultam muzica de la bar, ceva in stil symphonic metal si clatin usor din cap, imi placea ce aud fara sa am habar cine canta. Barmanul ma intreaba daca-mi place si-i raspund ca suna bine dar ca ar merge si o voce feminina, ar completa stilul trupei. La care el imi prezinta pe domnisoara din bar, care tocmai pregatea cafeaua comandata, si-mi spune ca el este chitaristul si vocea masculina din trupa si ca din toamna, dupa ce se intorc din Vama, domnisoara ii va insoti ca voce feminina.
La 4 si ceva dimineata, in asteptarea rasaritului, pe terasa demult disparuta de la Jack, barmanul imi pune un pahar plin ochi de cafea si-n loc de 2,5 lei imi cere doar 2, „de ce sa ne mai complicam cu marunt la ora asta matinala„. Apoi la masa vine un tip, se aseaza langa noi, ciocnim berea si ne intreaba ce album Metallica ne place si de ce. Doua ore mai tarziu inca discutam despre muzica si nu numai. Nici acum nu stiu cum il cheama sau ce face – dar stiu ca avea gusturi muzicale foarte faine.
Anul urmator ne-am hotarat sa lasam gazda sa se odihneasca si sa venim cu cortul – desi nu mai dormisem la cort din scoala generala. Ne-am apucat sa montam cortul, dupa ce de fapt am descoperit ca cel imprumutat de noi nu era complet si a trebuit sa cumparam cu 80 lei fix acelasi cort care in Metro era 45. N-am terminat bine ca langa noi s-a asezat, pe nisip, o domnisoara care ne-a oferit un borcan de miere. Ei tocmai plecau si s-au gandit ca noua nu va fi de mai mult ajutor, doar ce ne instalam. Pe seara, in aceeasi zi, cineva ne bate la usa cortului. Cum ies, dau de un tip care ne oferea doi stiuleti de porumb copt. La privirea mea mirata mi-a raspuns ca „noi am facut un foc si am copt stiuletii pe care-i aveam dar nu-i putem manca pe toti, sunt prea multi. Dar sunt buni tare, luati si voi. Pe seara o sa iesim si cu o chitara, daca vreti sa veniti va asteptam„. Si asa am descoperit magia unei seri pe plaja, langa un foc facut din te miri ce, cu o chitara si cateva voci impletite cu sunetul valurilor.
Stuful, cu ale sale dansuri pe plaja, langa eternul stalp/totem, ne-a gazduit intr-o seara furtunoasa, trei prieteni la o masa undeva langa izvorul fericirii, la o lunga noapte de povesti soptite printre Led Zepellin, Deep Purple, Pink Floyd si alti vechi prieteni. Era frig si foarte umed, asa ca perspectiva cortului nu ne imbia prea tare – dar Stuful a fost o buna gazda si acea noapte n-am s-o uit vreodata.
O amintire unica, tot din acel al doilea an, cand, dupa un mic dejun copios si fericit, am avut parte de vizita delfinilor. Trei, jucausi dar nu foarte activi, ne-au intampinat la putina vreme dupa rasarit si dupa cateva ture de onoare au plecat inspre larg.
Incepand din acel prin an si pana acum nu tin minte sa fi ajuns in Vama fara sa primesc – fara sa cer – cate ceva de la vreun strain. Ba un covrig, o gura de bere, o mana de pufuleti, o sticla de vin (da da, una intreaga, cu un vin de casa din zona Moldovei de ne-am lins pe bot dupa el :D), ba te miri ce alte bunatati. Toate doar pentru simpla bucurie a gestului. Este, intr-un fel, modul Vamii de a-mi spune bun venit.
Da, mi-e dor sa ma pierd pe plaja de acolo, sa uit de lume si de timp si sa fie totul simplu si firesc.
notele lui Vulupe 
Te invidiez. Am să-ţi povestesc pe scurt experienţa mea, ca să vezi şi de ce :D. Cînd m-am angajat prima dată, am fost întrebat, păi cum mă, n-ai fost niciodată în Vamă?! Zic eu, de ce aş merge? Păi, din cauza părului! Nu, n-am fost! Şi cu asta (părul lung) s-au terminat şi asemănările. Prima dată, am fost cred în 2008 sau 2007, nu mai contează, venind din Constanţa, unde nu mai aveam stare. Eram cu nişte prieteni şi ne-am oprit la o terasă acoperită de pe plajă (nu mai ţin minte cum se numea, dar nu făcea parte din grupul de mizerii din dreapta, era în stînga, cum vii dinspre şosea). Am stat puţin şi m-am uitat în jur, după care le-am zis prietenilor, în jumătate de oră, locul ăsta o să se transforme în Club A, circa 2000-2003. Aşa a fost. Asta a fost prima parte neplăcută. După care am ieşit să îmi întind oasele amorţite de băutură şi oboseală pe plajă, unde am luat un pietroi în spate şi era să o încasez (tot din cauza părului) de la o gaşcă de vreo 10 mangalioţi (brusc mi-au venit în minte bătăile din Peninsulă, în Constanţa).
Prin urmare, nu văd mare deosebire între Vamă, Neptun, Costineşti sau alte locuri. Iar dacă mai spune cineva că s-a stricat Vama, iau foc! Păi zi frate aşa, începe cu înainte de invazia romană, Dacia era un ţinut mirific, cu viţă de vie cît cuprinde şi restu … după care au venit comuniştii şi au stricat tot!
Te pot si crede si intelege. Din pacate, refrenul mentionat de tine chiar este adevarat. Ce nu am scris mai sus este ca in 2008 am jurat sa nu mai calc in Vama vreodata, atat de mult imi parea de schimbata atmosfera. Numai ca sa revin in 2009, dupa oaresice schimbari in viata personala, si sa nu ma mai dau plecat de acolo. Depinde mult de felul in care ai apucat s-o descoperi. Si da, te inteleg perfect ;).
Merci că mi-ai dat ocazia şi spaţiu să mă răcoresc :D. Nici nu ştiu dacă să-mi pară rău că n-am prins o Lăptărie ca pe vremuri, un Club A ca pe vremuri, o Vamă ca pe vremuri. Într-un fel, cred că-i mai bine, că asta ar fi însemnat să prind şi un Ion Iliescu ca pe vremuri, un comunism ca pe vremuri (bine, l-am prins, da nu aşa temeinic, încît să-mi intre în cap şi să nu-mi mai iasă) şi nişte mineri ca pe vremuri (cred că m-ar linşa prietenii mei din Petroşani, iarăşi :))
Toate-s la pachet. Stai linistit, pot pune pariu ca vei avea si tu parte de „pe vremea mea” si „nu mai e ce-a fost”. Parol ;).
Ma bucur ca te-ai racorit. La dispozitie cu orice ocazie, sa stii ;).
Pfff…mi s-a facut pofta de o cafea la nisip la stuf!
In fiecare generatie exista citeva legende, legende care le marcheaza existenta. In tineretea generatiei, legenda este cautata, traita, imbogatita. La maturitate ii defineste frustrarile (nu mai e cum era, eu nu mai sint ca atunci, nu mai am timp sa traiesc ce traiam atunci, am uitat oare cine eram cind faceam aia?). Iar la batrinete este subiectul cu care impuie capul celor mai tineri.
Cred ca pentru generatia noastra Vama este o astfel de legenda. Nu e singura, evident. Si, daca observatia facuta mai sus are ceva validitate sociologica, mai cred ca ne putem evalua virsta psihologica privind la felul in care ne raportam la legenda. Eu, unul, inca sint in faza intermediara, intre tinerete si maturitate (ce daca in buletin scrie altceva). Dovada fiind, la fel ca si in cazul tau, vulpoiule, ca deja mi-am promis de mai multe ori ca nu ma mai duc pe acolo, da’ revin in fiecare an.
Ce tineri suntem noi :D.
Totusi, oricat as intoarce-o, mi-e tare greu sa cred ca acum se mai poate lega cineva de Vama atat de puternic precum ni s-a intamplat noua – si asta nu pentru ca suntem noi mai cu mot, dimpotriva. Adica, pornind de la 0, nu vad ce anume mai e atat de extraordinar – aici ii dau dreptate lui NeaGrigore. Insa, aducand impreuna si amintirile, locul are inca tare mult farmec.
Pe de alta parte si ce am scris mai sus e fals – sunt atatia care descopera Vama abia acum si se reintorc acolo fascinati. Poate pentru alte motive fata de cele care inca ne atrag pe noi dar cumva tot functioneaza. Are vremea ac de cojocul fiecarei generatii, asta mi-e clar ;).
Posibil ca o parte dintre cei care se gasesc abia acum fascinati de Vama sa vina si ei acolo aducind amintiri. Ale noastre. Si asta sa participe semnificativ la fascinatia lor, oarecum greu de inteles altfel (apropos de povestea lu’ NeaGrigore, la care pot rezona si eu cu usurinta, chiar daca nu m-am simtit niciodata amenintat fizic in Vama). De fapt nici noi nu sintem chiar veniti de la inceput, tu din 2004, eu de prin ’98, dar povestea era ceva mai veche, si noi am ajuns acolo pregatiti cu povesti de acasa.
Ca sa continui ideea din comentariul anterior, cred ca si legendele au viata lor, ca si ele imbatrinesc si dispar. Iar Vama pare un pic mai batrina decit noi.
M-a traznit acum ca eu m-am dus in Vama stiind ce sa astept de la ea, desi am ajuns tarziu. Stiam Vama din povestile prietenilor, transferasem amintirile lor in ce mi-as fi imaginat eu ca fiind un soi de comunitate hippioata in care e musai sa ajung si stiam Vama din muzica celor cu nume de trupa similar – eu nu ma innebunesc dupa ei ca ma irita Chirila (nu stiu de ce), dar au meritul asta: au transmis o anumita imagine a Vamii.
Asa ca m-am dus acolo si-am luat-o cum mi-o imaginasem. Frumos a fost ca Vama de-atunci mi-a permis asta natural. Cand mergem acum in Vama ne straduim sa ne regasim imaginea pe care o avem despre loc si e tot mai greu pentru ca, din pacate, din punctul meu de vedere, multe lucrurile despre care se spune ca au schimbat Vama sunt adevarate.
Vezi ca am facut un comentariu mai devreme care cred ca a ajuns in Spam. Si Andreei ii da si ei o eroare. Cre’ ca ceva nu mere bine la tine in vizuina 😀
@Marius si @Andreea – da, cu siguranta este si proiectia unei imagini prefabricate de zona de prieteni, cunostinte, informatii. Desi eu cand am ajuns acolo zau nu stiam nimic altceva decat ca-i un loc fain, unde se bea cafea cu tequila dimineata (da, da, un bun prieten pe care-l si cunoasteti facea asta) si … cam atat. Nu mai zic ca de fapt prima imagine reala a Vamii este una de care acum fug ca de dracu – am ajuns acolo in ultima seara de Liberty Parade si nu vreti sa stiti cum era Vama atunci. Dar la 12 ore dupa, s-a schimbat radical – si asa a ramas pentru mine :D.
PS – am vazut ca a intrat in spam, am remediat, mai multe nu prea am ce face, wordpress-ul isi face mendrele bag de seama :P.
Îmhî. Așa a fost. Și ați venit labele cu fița și încîntările țărănești după voi. Și a venit și Mircea Toma să vă salveze Vama să fie numai a voastră.
Iseba, ziua buna. Nu inteleg insa de ce atata suparare si mai ales, de ce pe noi? Cu ce ti-am/am gresit oare?
Buna ziua,
Ma iertati ca va deranjez .Vin cu rugamintea la d-voastra sa scrieti un articol pe blogul d-voastra si sa distribuiti mai departe pe facebook despre mama mea, Gabriela Tudorache care este foarte bolnava . Este diagnosticata cu meningiom , o tumoare cerebrala care i-a afectat vederea si trebuie sa se opereze cat mai repede la o clinica din Germania unde ni se cere 35 000 EUR plus cheltuieli de cazare si transport .
Viata si vederea ei depind de aceasta operatie , iar mie si fratelui meu ne este foarte greu sa o vedem cum indura zilnic cumplitele dureri de cap si ametelile .Timpul nu ne permite sa asteptam si va rugam sa scrieti un articol despre cazul ei . Mai multe detali le gasiti pe http://gabrielatudorache.blogspot.com/. Sau ne puteti contacta la nr de tel. 0724342082. Va rugam , daca sunteti de acord sa ne lasati si un raspuns .
Va multumesc din inima pentru sprijinul acordat.
dumitru_gabriela31@yahoo.com
Foarte frumoase experiente. Din pacate eu nu le-am prins, prima oara am fost in Vama anul trecut, si nici nu am reusit sa stau mai mult de o noapte si o zi. In orice caz, nu sunt convinsa ca o sa reusesc sa mai prind vreodata „zilele de odinioara”, dupa cum se spune, de acolo. Am auzit tot felul de povesti si povestiri, insa toate intamplarile au avut loc acum cativa ani, iar de fiecare data cand le aud de la cate cineva (inclusiv ce ai povestit tu mai sus) devin geloasa, dar in acelasi timp ma fac sa ma gandesc la un mic paradis de pe litoral.
Daca vrei sa mai prinzi ceva din acest farmec, mergi in Vama in mijlocul saptamanii, nicidecum in weekend. Daca ai sa citesti cu atentie, si amintirile noastre tot cam din acea zona sunt. Ba chiar, daca stau sa ma gandesc bine, mare parte din „nu mai e Vama ce-a fost odata” vine tocmai din faptul ca acum, din pacate, ajungem acolo doar in weekend. Si asta se simte, in sens tare negativ.
Da, ma surprinde acest lucru, intotdeauna am crezut ca adunarile si distractia in Vama sunt mai intense in weekend decat in timpul saptamanii, mai ales din cauza considerentelor de genul scoala/facultate/munca. In orice caz, e bine de stiut, multumesc pentru pont! :))
Distractia, da, e mai intensa in weekend. Partea cealalta, in care-ti mai bucuri si ochii si sufletul cu cate o amintire frumoasa, se intampla mai degraba in restul zilelor din saptamana. Depinde ce cauti ;).
Ideal ar fi o combinatie intre cele doua, iti dai seama. De-aia probabil o sa incerc cand o fi sa ma duc in Vama data viitoare, o sa incerc sa ajung de pe la sfarsitul saptamanii, sa acopar si weekend si macar o zi lucratoare, asa voi impaca si capra si varza :))