Orasele zvelte

Orasul Sofronia se compune din doua jumatati de oras. Intr-una se afla uriasul montagne-russe cu cocoase abrupte, caruselul cu lanturile ca niste raze, roata cu cabine care se-nvartesc, putul mortii cu motociclistii cu capu-n jos, cupola circului cu ciorchinele de trapeze atarnand in mijloc. Cealalta jumatate de este de piatra, marmura si ciment, cu banca, uzinele, palatele, abatorul, scoala si tot restul. Una dintre cele doua jumatati de oras este fixa, cealalta, provizorie, iar cand vremea zabovirii sale s-a scurs, e scoasa din piroane, demontata si dusa de-acolo ca sa fie instalata pe terenul nesigur al unei alte jumatati de oras.

Astfel, in fiecare an, vine ziua in care salahorii desprind frontoanele de marmura, desfac zidurile de piatra, pilonii de ciment, demonteaza ministerul, monumentul, docurile, rafinaria de petrol, spitalul, le incarca in remorci, ca sa urmeze, din piata-n piata, itinerarul de fiecare an. Atunci ramane doar jumatatea de Sofronia cu trasul la tinta si cu caruselele, cu strigatul suspendat din vagonul de montagne-russe, cu capul in jos si incepe sa numere cate luni, cate zile trebuie sa astepte pentru a vedea caravana intorcandu-se si pentru ca viata intreaga sa reinceapa.

Italo Calvino – Orasele invizibile

Nu stiu din ce motiv anume, acest pasaj mi-a ramas adanc intiparit in minte. Metafora aceasta, a partii dure, stabile, „eterne” a unui oras care devine nomada, pe cand cealalta jumatate ramane „infrigurata” in asteptare mi se pare geniala. Si foarte, foarte profunda. Nu stiu de ce…