When the area of Glacier National Park was first visited by naturalists in the late 1880s, it contained over 150 glaciers; now there are only about 35 left, mostly at just a fraction of their first-reported size
J. Diamond, Colapse (In citatul de mai sus e vorba de statul Montana, USA)
Citesc si ma ingrozesc – suntem atat de pierduti in fata naturii si facem atat de multe greseli incat zau nu vad ce sanse avem pe termen lung… Cartea asta (si nu numai) este un pomelnic de dat cu stangu-n dreptu’, in cele mai multe cazuri perfect constienti de consecinte (cel putin cele evident-imediate). Si totusi nu invatam nimic…
Este plina presa de articole si dezbateri pe tema Rosia Montana si mineritul cu cianuri, avem jde discutii despre fracking – asta in conditiile in care cei care le prezinta ca fiind mana cereasca pentru noi sunt fix cei care au fost alungati de la ei de acasa, cu interdictia de mai face astfel de exploatari (sau cu reglementari atat de aspre incat le fac ne-rentabile). Si totusi astfel de „afaceri” continua fara jena.
Nu, sincer nu cred ca ne mai facem bine. Nu mai avem timp sa facem asta elegant, fara consecinte majore – si mai ales dure. Daca ne-om mai face bine vreodata, intr-un mod cat de cat semnificativ, asta se va intampla numai in urma unor evenimente extreme. Evenimente care in nici un caz nu vor fi pasnice si care vor avea consecinte prea mari asupra unei populatii care nu le merita sub nici o forma.
As vrea sa cred altfel da’mi da destul de grav cu virgula. Ne trebuie o zguduire masiva – si chiar nu cred ca vom scapa doar cu doua linii la palma si-o nota scazuta la purtare, zau nu. Mai trist e ca, daca chiar nu reusim sa invatam nimic din atata amar de istorie adunata in spatele nostru, apai ne cam meritam soarta.
You try too hard to make your life fit your way of doing things. If you don’t want to spend time in an insane asylum, you have to open up a little more and let yourself go with life’s natural flow.
Se pare ca intram in “acea perioada a anului” in care nu numai natura se pregateste de noi inceputuri. Pe langa fervoarea inverzirii cu care ne bucura an de an mama noastra a tuturor nu putem sta nici noi deoparte. Cu diverse sarbatori mai mult sau mai putin populare: importatul Valentine’s Day, neaosul Dragobete, Martisorul sau 8 Martie nu facem altceva decat sa ne bucuram de frumusetea inceputurilor. Si ce inceput mai frumos poate fi daca nu cel al unui cuplu?
Trec discret peste “actualitatea” ideii de cuplu intr-o epoca ce-si tot cauta un punct de echilibru – pot fi multe de spus, cu argumente chiar interesante (ba chiar si valide, unele dintre ele) dinspre toate “partile” dar sa ramanem totusi la ideea, poate putin conservatoare dar cu siguranta romantica, a cuplului peren. A cuplului ce-si cauta si-si gaseste implinirea, in forma clasica si greu incercata de-a lungului anilor a casniciei.
Dar sa revenim la inceputuri, dupa aceasta divagatie introductiva. Greu de gasit momentul in care un cuplu devine, dintr-o pereche de indragostiti nepasatori, o impletire unitara, un parteneriat ce are pretentia sa indure cu consecventa provocarile ce, cu siguranta, vor veni. Fiecare stie, sau crede ca stie, cand anume a fost acel moment initial in care „s-a trecut dincolo”. De multe ori, momentele sunt diferite chiar si pentru fiecare dintre parteneri – dar ele exista, cu siguranta, in forma lor pur subiectiva si intima. Din afara insa, un astfel de moment este greu de identificat. Uite asa ajungem la o forma mai mult sau mai putin formala, dar cu siguranta usor de identificat atat pentru parteneri, cat si pentru cei alaturi de ei – cererea in casatorie.
Daaaaa, acel moment atat de cantat, ironizat, imaginat si transformat de mii si mii de ori. Acel moment mult temut de catre „ei” si cu atat mai ravnit de catre „ele”. Cum sa faci? Cand? Unde? Ce? Intrebarile sunt fara de sfarsit, de ambele parti ale cuplului. Exista doar certitudinea ca DA, trebuie s-o faci. Dar mai departe…
Cu siguranta suntem cu mult mai creativi decat o credem – vedem asta zi de zi, chiar daca n-o realizam cu adevarat. Ei bine, iata un teren in care creativitatea isi gaseste de multe ori locul de joaca, in toata splendoarea ei. Sunt binecunoscute povestile virale ce traverseaza internetul cu diverse cereri in casatorie care mai de care mai frumoase, haioase, traznite, cu siguranta impresionante: ba o cerere in casatorie intr-un avion in picaj, ba intr-un flash-mob, ba cu scenarii elaborate ce includ zeci de prieteni participanti, ba in fel si chip. Nu pot sa uit cat succes de „media” a avut acel individ romantic ce si-a cerut iubita in casatorie pe digul de la 2 Mai, intr-un scenariu aproape de film: cu sampanie, cu mare, cu vant ce le flutura hainele, totul absolut perfect. Va amintiti? Stiu si alte povesti, nu mai putin incantatoare, cu cereri in casatorie in bucatarie, cu genunchiul pe prosopul asortat :D. Da, atunci a fost momentul lor – si a fost ceea ce trebuia sa fie, chiar daca inainte de asta au fost facute planuri minutioase, implicand insa cu totul si cu totul alte decor J.
Daca insa vrem sa ramanem in zona clasic-conservatoare, atunci chiar nu-i loc de greseala daca te gandesti la inele de logodna cu diamante. Eternul inel simplu dar cu atat mai puternic, mult ravnitul Inel al viselor domnisoarelor (sau, cel putin, asa ne lasa ele sa credem ;)). Ca lucrurile insa sa fie cat se poate de complicate, dincolo de alegerea scenariului si a decorului, stai sa vezi distractie la alegerea Inelului. Am un amic care a petrecut cateva luni bune pentru a se documenta si a-l alege pe cel mai bun – dar, pana la urma, a meritat – el asa zice, deci trebuie crezut.
Iata insa ca, macar pentru cativa norocosi, apare o mana de ajutor. ILux.ro incepe o campanie de cadouri pentru valentine’s day ce va poate aduce mai aproape de mult ravnitul inel. Tot ce va trebuie este putina creativitate, spontaneitate si spor la scris. Aveti mai jos descrierea concursului:
“Diamantele fac sa straluceasca orice femeie care le poarta si ii pun in lumina reflectoarelor pe toti barbatii inspirati care aleg sa le ofere! Indrazneste sa visezi! 6 diamante oferite de Rosenberg & Associates – consilierul tau in bijuterii cu diamante – pot fi ale tale pentru totdeauna! Cum?Participa la concursul “Cererea in casatorie, cea mai frumoasa declaratie de iubire” organizat de ilux.ro, magazinul tau de cadouri de lux.”
Tot ce trebuie sa faceti este sa participati la concurs cu ideea voastra de cerere in casatorie, printr-un comentariu in cadrul articolului concurs – de pe blogul ilux – comentariu in care sa adaugati scenariul vostru. Scenariile vor fi analizate si votate de un juriu independent (din care cu onor fac si eu parte, deci va sustin cat se poate!). Bafta si spor la scris ;).
La final, am o rugaminte personala: chiar daca veti participa sau nu la concurs, daca veti castiga sa nu, mi-ar placea ca, dupa ce mentionatul „moment” va trece, sa lasati un comentariu, aici sau pe pagina concursului, in care sa ne spuneti cum a fost – sau macar rezultatul. Tinem pumnii ;).
De vreo doi ani deja am in biblioteca, primita cu drag de la prieteni, deja vestita carte a lui Mihai Barbu – Vand kilometri(de fapt o am chiar in dublu exemplar :P). De multe ori ne-am privit, eu si ea (cartea :P) si ne-am trimis ocheade. Dar, din motive ce tin mai degraba de cat de pregatit eram eu pentru ea, decat de pregatirea ei pentru mine, am tot amanat intalnirea. Ba chiar si prezentarile, caci n-am avut nici macar curajul s-o frunzaresc, asa, cat sa facem introducerile in mod oficial. Nu ma simteam pregatit pentru ea si acum mai mult ca oricand sunt convins ca am avut dreptate.
De ceva vreme insa, prin viata personala au inceput sa se mai alinieze cateva dintre stelele mele norocoase, asa ca am inceput sa prind curaj. Ne-am apropiat si de putina vreme ea si-a gasit loc pe lista scurta de pe noptiera – cartile ce urmeaza sa le citesc intr-un viitor deja concret. Asa se face ca ieri, dupa o perioada cam foarte agitata si frant fiind, din punct de vedere fizic, n-am mai avut energie sa-mi gasesc sau sa-mi creez propriile aventuri. Asa ca mi-am luat inima-n dinti, am respirat adanc si… am deschis cartea.
Uauuuuuuu – stiti efectul acela din filmele fantastice, in care personajul este atras, ca intr-un vortex, printr-un portal inter-dimensional, intre paginile unei carti? Fix asa m-am simtit. Cartea asta m-a luat de gat de la primele pagini si a dat cu mine asa de tare de pamant ca inca nu prea mi-am revenit (dovada acest articol, pe care-l scriu tocmai ca sa „potolesc” un pic vartejul creat in mine). Are un ritm care te doboara, pur si simplu nu apuci sa mai zici nimic. Trecerea intre capitole o pot vizualiza ca iesirea de dupa o scufundare indelunga, cand plamanii iti urla efectiv dupa aer si intr-un final ajungi la suprafata si aspiri cat poti de tare aer. Iar apoi zbang, iar la fund, ca incepe urmatorul capitol. N-am reusit s-o las din mana. De la prima la ultima pagina, habar n-am cand a trecut timpul dar stiu ca era dimineata cand intr-un final am inchis cartea, ajuns impreuna cu Mihai la destinatie. Chiar si atunci nu aveam somn – cum sa dormi dupa asa ceva?
Pana si fotografiile, superbe prin continut, sunt redate perfect. Desi initial am marait referitor la calitatea foto a paginilor (cele mai multe sunt destul de „zgomotoase”), pana la urma am inteles ca aspectul nu putea fi decat intentionat. Cumva, impreuna cu randurile, transmite foarte bine starea de tensiune, de oboseala pe care ti-o poate crea drumul. Si cu atat mai mult ajuta la a te simti acolo, in sa, langa Mihai si Doyle (motorul sau).
Aventura lui Mihai este, aparent, simplu de descris: calatorie solitara, pe motor, din Romania pana in Mongolia si retur. Mda, cam aici se termina insa si partea „simpla” din toata nebunia asta frumoasa. Iar felul de a scrie al lui Mihai, desi fara valente de romancier pretentios, efectiv te pune in sa, langa el. Este fara greseala un jurnal de calatorie ce se apropie de perfectiune. Am parcurs, alaturi de el, 20.000 de kilometri prin nu mai stiu cate tari. Mi-e foarte foarte greu, desi chiar incerc, sa ma desprind din lumea evocata de el. Sunt atat de multe amanunte, de personaje meteorice, de trairi, de intamplari diferite, atat de mult frumos in aceste pagini incat pur si simplu nu ma pot reintoarce. Mda, asa cum ziceam, am avut dreptate sa aman cartea asta – acum nu multa vreme efectul ar fi fost si mai dureros sau cu siguranta mai puternic.
Chiar daca nu sunt neaparat de acord cu modul de abordare al lui Mihai (eu n-as aglomera atat de multe destinatii intr-un singur drum, pe un timp asa de scurt), totusi aventura lui este absolut minunata. Intr-o lume in care totul are un scop bine definit si delimitat, in care trebuie sa fim „eficienti” si „productivi”, omul asta a avut curajul sa plece la un drum infernal, fara sa stie nici el motivul. Poate, la final, asta a fost de fapt si motivul calatoriei: sa afle de ce si-a dorit-o atat de mult.
Am inchis cu emotie si teama cartea, usurat pe de-o parte dar cu atat mai plin de ganduri, pe de alta parte. Eram, fizic, extrem de obosit, atat de puternica a fost prezenta lui Mihai si a lui Doyle. Si pentru ca tot nu puteam dormi, am vizionat si un film care, desi cu cateva zeci de ani mai vechi, nu-i cu nimic mai prejos: Jeremiah Johnson, 1972, in regia lui Sydney Pollack. Mda, nici ca puteam face o alegere mai buna: alta aventura care te atrage si te poarta intr-o lume puternica, cateodata nedreapta dar extrem de captivanta. Un alt erou care intoarce spatele unei societati ce-si pierde carma si gaseste o alta lume, mai rarefiata, mai rece si mai distanta, dar cu atat mai captivanta.
De ce am scris randurile de mai sus? Pentru ca, desi in tot acest timp n-am iesit fizic din perimetrul locuintei mele, aventurile traite subiectiv au fost atat de puternice incat, fara sa gresesc, pot sa afirm ca am avut un week-end cat se poate de bogat. Mai exista oare cineva care se indoieste de puterea unei carti bine scrise?
Mi s-a tot intamplat in ultima vreme (cu bataie mai lunga, ce-i drept) sa ajung din vorba-n vorba sau mai direct sa iau la purecat unii dintre cei apropiati mie. Apropiati dar nu chiar din cei de zi cu zi, mai ales dupa mutare, mai greu cu tinut pasul. Oameni pe care-i stiam ca le merge nu bine ci chiar foarte bine. Impliniti, cu „succesuri”, tot tacamul. Veseli, incantati si plini de verva. Sau nu…
Dupa cateva discutii mai mult sau mai putin serioase, aflu ca de fapt lucrurile nu stau chiar asa. Ca aia nu prea e bine, ca acolo nu prea merge, ca ea/el de fapt n-a fost alungat/a ci mai degraba invers si tot asa. Si eu stau ca prostul cu gura stramba si-ntreb drept: pai si, de ce n-ai zis nimic? De ce astepti pana ustura tare ca sa versi? Stau ca vitelul si compar cele stiute, multe din sursele clasic -moderne de socializare mai mult sau mai putin on-line, si vad ca nu se pupa. Ba, da deloc. Si eu care ii invidiam sincer pe unii dintre ei. Ca uite cat de bine s-au legat treburile, in fine au ajuns sa faca aia si aia si pe dincolo, chiar asa cum isi doreau de ceva vreme. Ce bine de ei. Si cand colo, hop leopardul, cusca deloc aurita. N-o fi fost ea nici chiar neagra dar nici bine nu era. Pai, te cam pune pe ganduri…
Cumva, ma tot gandesc ca scenariul asta nu-i chiar asa exceptional si ca de fapt se intampla cam des. Ca prea prea am luat in serios nebunelile astea de PR personal si nu prea mai stim sa facem altceva. Uitam ca American Beauty e doar un film si memorabila afirmatie a lui Buddy Kane: „In order to be successful, one must project an image of success at all times.” este doar o replica de film. Ne-am interiorizat asa de bine acest stil de comunicare incat uitam sa mai lasam sa se vada si cum ne simtim cu adevarat. Marketing ca marketing, dar chiar sa te transformi singur intr-un produs scos la mezat, parca nu-i bine.
Nu de alta dar incepe sa devina un film prost, o placa care se tot repeta. Si care influenteaza in stanga si-n dreapta, ca deh, asa suntem noi, umanii, ne uitam mereu peste gard. Si daca A arata ca totul e roz si cu scantei, B se sforteaza sa-i fie si lui la fel, ca doar este posibil, uite la A cum face. Si chiar daca nu-i iese, de ciuda si de frustrare, arata si el mai departe ca-i iese, cu scantei si stele. Iar A se uita la B, vede ce bine-i merge si, stiind cum ii e lui in realitate, nu-i e prea bine. Si mai rau apar frustrarile si necazul. Mai crunte sfortarile sa faci ca totul sa iasa bine, frumos si lucios – ca de revista, ca doar asa trebuie sa ne aranjam vietile, nu? Doare ceilalti reusesc, musai trebuie si noi. Ca daca nu, e bai mare. Uite-asa, gata spirala, rezolvata. Tare mi-e teama ca multi, prea multi suntem prinsi in spirala asta, care numai sus nu duce. Sincer mi-e teama sa nu cad, inconstient, in aceeasi greseala. Imi place sa cred ca nu. Ca am fost si sunt in stare sa spun mai departe si cand e rau, si cand e negru si apasator. Sper ca sunt in stare sa comunic si cand nu-i bine, cand stiu ca nu-i bine si ca doare si ca-s incapabil sa fac ceva. Pentru ca daca nu stim sa facem si asta, suntem pierduti. Daca ne rezumam numai la floricele pe campii, cand lucrurile devin cu adevarat serioase si dure, nu vom mai gasi resursele sa ne apropiem de cei apropiati si sa le cerem ajutorul. Sau macar suportul.
Ar fi tare trist daca am ajunge sa ne vindem unii altora doar ambalaje frumoase, numai si numai din nevoie de a nu fi eu mai prost decat celalat. Are Cabral o scriere faina, care chiar daca-i pe o alta tema, are la radacina cam acelasi principiu. O gasiti aici: http://www.cabral.ro/despre-altii/faza-cu-piti-de-oras. Eu zic ca merita sa deschidem ochii. Si cateodata, sa deschidem si gura larg si sa ne tipam si necazurile, nu doar bucuriile. Pentru ca daca nu putem face asta, inseamna ca nu mai avem pe nimeni alaturi.
notele lui Vulupe 