dupa Zid

Dupa aproape un an de asteptare cu biletele in sertar, scoase si privite periodic (de praf nu se pune problema sa fi avut timp sa se aseze pe ele), a venit si marea seara. Seara in care, in fine, ajungeam sa vedem Spectacolul. Spun Spectacol pentru ca termenul de concert este mult prea sarac pentru intregul concept alcatuit de catre Roger Waters. Eram pregatit, credeam eu, pentru ceea ce urma sa se intample – dar inca dinaintea inceperii am inteles ca nici macar pe jumatate nu mi-am imaginat ceea ce inseamna The Wall.

Vazand un imens val de oameni ce se indrepta de la metrou catre Piata Constitutiei am inteles ca am fost prea optimisti cu speranta ca vom intra fara probleme si dupa ora 19.00 (noroc ca avem prieteni buni si prevazatori care au fost mai harnici, au ajuns din timp si ne-au pastrat si noua locuri intr-o zona excelenta). Accesul insa n-a fost chiar asa de rau – pot sa laud fara nici un regret organizarea, atat intrarea cat si iesirea s-au facut mai mult decat rezonabil, avand in vedere numarul imens de spectatori. Peste 50.000 de oameni, conform estimarilor din presa (si nu-s deloc exagerate), inseamna, pentru mine cel putin, cel mai mare eveniment la care am participat. Numai perceptia acestei imense multimi, chiar si inaintea concertului, a fost de ajuns sa-mi dau seama ca urma sa se intample ceva mult peste asteptarile mele. Asa a fost.

Nu mai are sens sa mentionez Zidul. Pur si simplu imens, desi distanta pana la el era destul de mare, a dominat si ne-a dominat permanent. Si pentru ca m-am incapatanat, am reusit sa traversez, in lung, toata Piata Constitutiei, cu putin timp inaintea inceperii. Desi inca erau multi oameni care asteptau sa intre, desi eram la mai bine de 100 de metri distanta de Zid, tot am avut experienta gradorii – atat a acestuia cat si publicului deja extrem de numeros. Si de compact. Si de greu de traversat. Totul sub „umbra” imensa a Zidului – incepeam sa simtim experienta micimii. Dar era doar un inceput.

Si a inceput – undeva putin inainte de ora 20.30, dupa ce lumina soarelui era deja aproape complet absenta, a Inceput. Tot atunci am realizat cat de Imens este Zidul – pana la inceperea proiectiilor si pana la aparitia artistilor pe scena nu eram pe deplin constient de dimensiunile cu adevarat grotesti. Iar aceasta scara, combinata cu puterea pieselor, cu interpretarea (partial, evident) a scenariului din filmul The Wall, cu proiectiile, impreuna cu efectul masei de oameni din jurul meu au creat o stare de apasare greu de descris. Momentul in care Roger Waters, desi infim in realitate, pe scena, era proiectat pe intreaga suprafata a Zidului si arata acuzator cu degetul care multime, care un individ sau altul, care mine sau catre tine sau catre un altul de langa sau de departe, nu puteai sa nu te simti mic, sa nu te simti zdrobit, anihilat. Sa nu te simti macinat de puterea ciocanelor incrucisate. Si tocmai asta a cautat sa ne transmita Roger Waters, prin spectacolul sau. Sa ne faca sa simtim cat de departe poate ajunge un regim, politic, nationalist sau consumerist, atunci cand lucrurile nu sunt tinute sub control. Atunci cand distopia ajunge sa fie realitate. Si multi dintre cei prezenti au simtit, adanc, reverberatiile unui trecut in care scena artistica era, de fapt, scena vietii. Placut n-a fost. Dar a fost o lectie extrema de aducere la realitate. Intreaga prima parte a fost sub acest semn – al regimurilor, oricare ar fi ele: politice, militare, rasiale, economice. Totul dus la extrem, totul distilat intr-o forma artistica – dar cu atat mai arzatoare. Imi pare sincer rau dar mi-e prea greu sa gasesc cuvintele pentru a putea descrie starile emotionale prin care am trecut. Acest spectacol trebuie trait – nu povestit, nu vizionat – trebuie trait.

Iar asta ma aduce la partea din „spectacol” care, in ce ma priveste, a avut cel mai mare impact. Undeva spre finalul primei parti este o bucata in care, pe ecranul imens aflat in mijlocul scenei, sunt proiectate imaginile unor oameni ucisi in conditii de lupta – atat soldati cat si civili, atat in razboaie militare cat si conflicte civile sau politice. Imagini care au fost trimise, de-a lungul timpului, de catre membrii supravietuitori ai familiei sau de catre prieteni, pentru a purta mai departe povestea celor ucisi. Inca nu ma pot scutura de impactul acestor scene. Sub fiecare imagine se regasea un scurt text, mentionand data si modul in care respectivul a fost ucis. Dupa cateva zeci de secunde, in urma unor acorduri brusc mai puternice, pastrand linia melodica, imaginea era mutata de pe ecranul principal pe una dintre „caramizile” Zidului. Si inlocuita de alta. Apoi de alta. Apoi de alta. Apoi de alta. Apoi, dintr-o data, cu acelasi sunet disonant si puternic, pe langa o imagine mutata erau afisate inca alte cateva zeci. Si din nou. Si din nou. Si din nou… Cumva eram pregatit pentru prima parte – ma asteptam sa se umple treptat Zidul cu imagini. Dar cand au inceput acele „salturi” in numarul imaginilor, cand am inteles ca nu exista suficient timp pentru a le proiecta pe toate, a fost prea mult. Nu cred ca as mai fi rezistat daca ar fi continuat. De asemenea, nu cred si in orice caz nu stiu cum as fi putut sa scap – emotional incarcarea a fost imensa. A fost, cu adevarat, dureros. Dureros in primul si in primul rand pentru ca, citind acele scurte texte, am inteles ca nu era vorba „numai” de soldati cazuti in razboaie vechi de zeci de ani. Tot acolo, pe acelasi zid, erau tineri si tinere, ucisi acum numai cativa ani. Ucisi nu pentru ca s-au inscris in vreun razboi – ci pentru ca pur si simplu si-au facut vocea auzita, intr-un regim care nu a vrut sa permita acest lucru. Ucisi pentru simplul fapt cu au avut curajul sa iasa in fara si sa spuna NU. Sa spuna STOP. Ucisi, unii dintre ei, miseleste, pe alei ascunse. Altii in vazul intregii lumi. In tacerea aceleiasi lumi.

Si toate astea dupa ce acum nici doua saptamani s-au intamplat masacrele din Siria. Dupa ce acum nici o saptamana s-au intamplat masacrele din Egipt. Atat de proaspete, atat de prezente. Atat de dureros de prezente, nu doar ca stiri la TV – ci adanc, in constiinta. Imediat dupa, poate ca o usurare sau poate tocmai pentru a putea intelege mai bine, a urmat pauza. Intre timp, toata partea centrala a Zidului, care initial era lasata deschisa pentru a putea vedea scena si artistii, a fost, rand pe rand, constant, acoperita de caramizi. Zidul era acum complet. Inchis. Separat de orice contact cu lumea exterioara.

Aceleasi imagini, de data asta in numar si mai mare, erau proiectate pe Zid. Unele dupa altele s-au desfasurat in fata noastra portretele si povestile a zeci, poate sute de martiri – caci acesta este termenul, singurul, care-i poate descrie. Martiri care au luptat pentru o convingere, pentru un crez. Pentru un ideal.

A urmat o pauza in care linistea din boxe era cu mult acoperita de framatarile din noi. N-am putut sa nu ma gandesc ca, in atata amar de vreme, nu am invatat nimic. Ca acest manifest, asa cum a fost gandit conceptul The Wall, desi are deja zeci de ani si a trecut prin multe generatii, isi vede mesajul mai actual acum poate decat la inceput. Ca ne scaldam in fix aceleasi conflicte, in aceleasi mizerii. Ca umanitatea, in acesti zeci de ani, nu doar ca n-a progresat – dar poate chiar si-a pierdut din ea insasi. Ca pentru fiecare proiect care incearca sa schimbe ceva in bine, apar zeci de „afaceri” murdare, de conflicte, armate sau nu, oficiale sau musamalizate dar care, toate, ne omoara propriile fiinte – ne omoara insasi umanitatea noastra. M-am simtit mic si neputincios. Imaginile de atunci, atat cele ale martirilor cat si ale personajelor fictive, create si supra-dimensionate tocmai pentru a intari mesajul lui Roger Waters, imi sunt inca prea vii in constiinta. Mai este putin si a trecut o saptamana si inca nu ma pot desprinde de acea stare. Inca sunt prins acolo, sub Zid, la poalele lui. Cumva n-am reusit sa trec cu success in a doua parte, cea care aduce un aer de speranta. La urma urmei, la final Zidul este daramat. Mesajul principal al spectacolului este tocmai acesta: Tear down the wall, tear down the wall, tear down the wall! Inca imi rasuna in urechi si probabil, in timp, vor fi cuvintele care ma vor ajuta sa-mi regasesc speranta. Dar inca ma simt prea apasat. Apasat de concluzia, mult prea evidenta, care s-a impus acolo, jos, la poalele Zidului – n-am invatat nimic. Nu-s asa de sigur ca suntem capabili s-o facem, fara un cataclism cu adevarat covarsitor. De orice natura ar fi acesta. Si totusi, una dintre figurile de pe acel zid era Mahatma Gandhi – el ne-a aratat cum, chiar fara baros, poti darama ziduri cu mult mai inalte decat tine. Poate, totusi, vom gasi candva drumul si puterea. Poate ca vom mai auzi pe strazi, de data asta fara nici o regie, aceleasi cuvinte: Tear down the wall, tear down the wall, tear down the wall!

Cam asta a insemnat, pentru mine, experienta avuta acolo, in Piata Constitutiei, sub Zid. Imi pare rau dar latura muzicala, in ceea ce ma priveste, a cazut pe planul doi, in urma trairilor de mai sus. Pot sa spun, fara nici o teama ca as gresi, ca sunetul a fost Perfect. Ca luminile si intregul scenariu au fost Perfecte. Ca proiectiile au fost Perfecte. Ca vocea lui Waters il va mai tine inca multi ani, la cat de bine a sunat. Ca trupa a fost aleasa pe spranceana si ca se simte asta la fiecare acord.

Inca o scena pe care n-am s-o uit: la piesa Comfortably Numb (care a sunat dumnezeieste, sa nu mai zic de Is there anybody out there?), atat vocalul cat si chitaristul se afla sus, deasupra zidului (este scena in care la Londra, in 2011, a aparut in locul lor David Gilmor ca si invitat surpriza). Luminile au fost in asa fel gandite incat umbra lor, pe rand, s-a regasit proiectata pe Casa Poporului, aflata exact vis-a-vis de Zid. Imaginea Casei Poporului cu umbra chitaristului Dave Kilminster proiectata pe intreaga fatada imi va ramane ca cea mai faina ipostaza a acestei cladiri pentru, cel mai probabil, totdeauna.

As incheia, daca as sti cum. As incheia dar, sincer, nu prea vreau s-o fac. Inca vreau sa las deschise amintirile si starile emotionale create de acest imens Spectacol. Nu cred ca voi mai avea parte, cel putin nu curand, de un spectacol atat de puternic si de incarcat emotional. Asa ca va rog sa ma scuzati pentru nenumaratele majuscule folosite – chiar nu sunt exagerari. Atat – daca aveti ocazia, mergeti sa simtiti Zidul. O meritati.

Credit foto: RockStage.ro

evenimente

legaturi si legaminte

Se pare ca intram in “acea perioada a anului” in care nu numai natura se pregateste de noi inceputuri. Pe langa fervoarea inverzirii cu care ne bucura an de an mama noastra a tuturor nu putem sta nici noi deoparte. Cu diverse sarbatori mai mult sau mai putin populare: importatul Valentine’s Day, neaosul Dragobete, Martisorul sau 8 Martie nu facem altceva decat sa ne bucuram de frumusetea inceputurilor. Si ce inceput mai frumos poate fi daca nu cel al unui cuplu?

Trec discret peste “actualitatea” ideii de cuplu intr-o epoca ce-si tot cauta un punct de echilibru – pot fi multe de spus, cu argumente chiar interesante (ba chiar si valide, unele dintre ele) dinspre toate “partile” dar sa ramanem totusi la ideea, poate putin conservatoare dar cu siguranta romantica, a cuplului peren. A cuplului ce-si cauta si-si gaseste implinirea, in forma clasica si greu incercata de-a lungului anilor a casniciei.

Dar sa revenim la inceputuri, dupa aceasta divagatie introductiva. Greu de gasit momentul in care un cuplu devine, dintr-o pereche de indragostiti nepasatori, o impletire unitara, un parteneriat ce are pretentia sa indure cu consecventa provocarile ce, cu siguranta, vor veni. Fiecare stie, sau crede ca stie, cand anume a fost acel moment initial in care „s-a trecut dincolo”. De multe ori, momentele sunt diferite chiar si pentru fiecare dintre parteneri – dar ele exista, cu siguranta, in forma lor pur subiectiva si intima. Din afara insa, un astfel de moment este greu de identificat. Uite asa ajungem la o forma mai mult sau mai putin formala, dar cu siguranta usor de identificat atat pentru parteneri, cat si pentru cei alaturi de ei – cererea in casatorie.

Daaaaa, acel moment atat de cantat, ironizat, imaginat si transformat de mii si mii de ori. Acel moment mult temut de catre „ei” si cu atat mai ravnit de catre „ele”. Cum sa faci? Cand? Unde? Ce? Intrebarile sunt fara de sfarsit, de ambele parti ale cuplului. Exista doar certitudinea ca DA, trebuie s-o faci. Dar mai departe…

Cu siguranta suntem cu mult mai creativi decat o credem – vedem asta zi de zi, chiar daca n-o realizam cu adevarat. Ei bine, iata un teren in care creativitatea isi gaseste de multe ori locul de joaca, in toata splendoarea ei. Sunt binecunoscute povestile virale ce traverseaza internetul cu diverse cereri in casatorie care mai de care mai frumoase, haioase, traznite, cu siguranta impresionante: ba o cerere in casatorie intr-un avion in picaj, ba intr-un flash-mob, ba cu scenarii elaborate ce includ zeci de prieteni participanti, ba in fel si chip. Nu pot sa uit cat succes de „media” a avut acel individ romantic ce si-a cerut iubita in casatorie pe digul de la 2 Mai, intr-un scenariu aproape de film: cu sampanie, cu mare, cu vant ce le flutura hainele, totul absolut perfect. Va amintiti? Stiu si alte povesti, nu mai putin incantatoare, cu cereri in casatorie in bucatarie, cu genunchiul pe prosopul asortat :D. Da, atunci a fost momentul lor – si a fost ceea ce trebuia sa fie, chiar daca inainte de asta au fost facute planuri minutioase, implicand insa cu totul si cu totul alte decor J.

Daca insa vrem sa ramanem in zona clasic-conservatoare, atunci chiar nu-i loc de greseala daca te gandesti la inele de logodna cu diamante. Eternul inel simplu dar cu atat mai puternic, mult ravnitul Inel al viselor domnisoarelor (sau, cel putin, asa ne lasa ele sa credem ;)). Ca lucrurile insa sa fie cat se poate de complicate, dincolo de alegerea scenariului si a decorului, stai sa vezi distractie la alegerea Inelului. Am un amic care a petrecut cateva luni bune pentru a se documenta si a-l alege pe cel mai bun – dar, pana la urma, a meritat – el asa zice, deci trebuie crezut.

Iata insa ca, macar pentru cativa norocosi, apare o mana de ajutor. ILux.ro incepe o campanie de cadouri pentru valentine’s day ce va poate aduce mai aproape de mult ravnitul inel. Tot ce va trebuie este putina creativitate, spontaneitate si spor la scris. Aveti mai jos descrierea concursului:

“Diamantele fac sa straluceasca orice femeie care le poarta si ii pun in lumina reflectoarelor pe toti barbatii inspirati care aleg sa le ofere! Indrazneste sa visezi! 6 diamante oferite de Rosenberg & Associates – consilierul tau in bijuterii cu diamante – pot fi ale tale pentru totdeauna! Cum? Participa la concursul “Cererea in casatorie, cea mai frumoasa declaratie de iubire” organizat de ilux.ro, magazinul tau de cadouri de lux.”

Tot ce trebuie sa faceti este sa participati la concurs cu ideea voastra de cerere in casatorie, printr-un comentariu in cadrul articolului concurs – de pe blogul ilux – comentariu in care sa adaugati scenariul vostru. Scenariile vor fi analizate si votate de un juriu independent (din care cu onor fac si eu parte, deci va sustin cat se poate!). Bafta si spor la scris ;).

La final, am o rugaminte personala: chiar daca veti participa sau nu la concurs, daca veti castiga sa nu, mi-ar placea ca, dupa ce mentionatul „moment” va trece, sa lasati un comentariu, aici sau pe pagina concursului, in care sa ne spuneti cum a fost – sau macar rezultatul. Tinem pumnii ;).

evenimente, muzica

Concert aniversar Semnal M – unde din alte vremuri

In ultima perioada am ajuns ceva mai rar pe la concerte. Nici nu prea am avut timpul disponibil, nici prea multe concerte nu se inghesuie la Cluj. Asa ca evenimentul celor de la Semnal M, Concertul aniversar 35 de ani, a picat cum nu se poate mai bine.

Pe langa alte trupe din vechea scoala a rockului romanesc, de pe vremea cand chiar aveam asa ceva, Semnal M au fost cumva in umbra numelor mari, de scena. Poate tocmai de asta, au reusit sa-si pastreze, de-a lungul timpului, un stil aparte. Influenta lui Iulian Merca a fost si inca este cat se poate de prezenta in ce priveste activitatea grupului. Cu siguranta ca s-ar fi bucurat nespus sa fie prezent aseara, in sala Casei de Cultura a Studentilor din Cluj. De fapt, a si fost prezent, fiind mentionat nu odata atat de membrii trupei, cat si de invitatii acesteia. Intr-o formula relativ noua dar foarte echilibrata, Semnal M inseamna acum: Stefan Boldijar (voce, chitara bas), Florin Stefan (chitara, voce), Solomon Francisc (tobe), Nicu Barna (chitara, voce) si Catalin Pop (chitara). Plus o serie de invitati de seama, dar ii vom pomeni pe fiecare la randul sau.

Intr-o sala aproape plina, Semnal M au inceput concertul cu putin dupa ora anuntata, in jur de ora 20.15. Poate si din cauza frigului, poate si din cauza incarcaturii emotionale a concertului, startul a fost lent si oarecum timid. Este drept ca nici sala nu a ajutat prea mult, cel putin in prima parte. Comunicare cam putina, piese mai degraba din prima parte a istoriei trupei. Din pacate nici sonorizarea n-a fost ce trebuia sa fie – si asta s-a simtit cam in toata seara. Ceva distorsiuni la chitara lui Florin Stefan, Nicu Barna s-a tot plans ca nu i auzea chitara cum trebuie in monitoare, sonorizarea per total destul de slaba. Din fericire, cam aici s-au oprit si partile nemultumitoare.

Odata ajunsi la jumatatea serii, primul invitat al trupei a fost nimeni altul decat uriasul Ioan Gyuri Pascu. Omul acesta reuseste sa umple de energie o sala intreaga in mai putin de 10 secunde, negresit. Cam asa a facut si aseara, dupa primele cuvinte deja avea publicul de partea sa. A avut si „norocul” sa aiba probleme cu stativul microfonului, care in nici un chip nu voia sa-si pastreze pozitia. Rezultatul a fost un Ioan Gyuri Pascu cantand aproape aplecat pe jumatate, incercand sa ajunga la microfonul care tot cadea. La cat de inalt este Gyuri, va dati seama cat haz s-a putut face de situatie :D. Desi era programat sa cante doar doua melodii, una impreuna cu Semnal M si una singur, publicul pur si simplu nu l-a lasat sa plece de pe scena. Asa ca a urmat si o a treia piesa, din repertoariul propriu: „Nu te lasa„, piesa la care si-a pus excelent in valoare vocea sa impreionanta.

A.G. Weinberger, urmatorul invitat, a schimbat iarasi ritmul serii. Un instrumentist desavarsit, a adus pe scena ritmuri de blues cu influente de exotice. Dupa un scurt discurs ezoteric A.G. a facut ceea ce stie cel mai bine – am impletit corzile chitarei asa de placut incat ambii chitaristi Semnal M au devenit, la randul lor, spectatori fascinati. Superbe improvizatiile lui A.G. dar si Semnal M a tinut pasul cu brio.

Al treilea invitat de onoare, coleg de generatie cu inceputurile Semnal M si bun prieten cu Iulian Merca, Mircea Baniciu a adus, iarasi, un suflu nou pe scena. Trecand de la blues catre folk, cele doua mari influente ale celor de la Semnal M, Mircea Baniciu a ajuns si el rapid catre sufletele celor din sala. Deja publicul era intr-o cu totul alta forma, aplauzele si versurile acompaniindu-i pe cei de pe scena. Nicu Barna facand percutie la o sticla de Jager (goala) a fost savuros :D.

Reveniti in formula initiala, Semnal M au adus, in mod suprinzator, un suflu nou. Cu un public mult mai receptiv si mai participant, a doua parte a concertului aniversar a fost din ce in ce mai buna, cu fiecare piesa. „La fereastra ta„, „Mi-e dor„, noua lor piesa, „Mai avem multe de facut„, „Spune-mi cine esti„, „Descult in iarba„, „Da-mi de stire„, „Hupupu” sunt doar cateva dintre piesele ce mi le amintesc. In total au fost aproape 3 ore de concert, un efort apreciabil pentru membrii trupei, care, sincer, ne se dadeau plecati de pe scena. Dupa al doilea bis, in mod vizibil, nu le venea sa creada ca inca sunt aplaudati incontinuu. Superb concertul, o trupa care are multa istorie in spate si care a avut multe de spus. Este drept ca n-ar fi deloc rau daca s-ar apuca sa compuna si cateva piese noi, s-a simtit nevoia si de un aer mai proaspat.

O surpriza fantastica a fost ultima invitata a serii, fiica marelui Iulian Merca – Iulia Merca. Desi foarte emotionata si retinuta la inceput, Iulia Merca a avut o prestatie superba, din toate punctele de vedere. O voce puternica, clara (deh, anii de opera din spate se simt), o prezenta scenica dezinhibata si foarte activa. Se vedea pe chipul ei suprinderea ca totul a iesit asa de bine si da, chiar a avut doua piese superbe. Sa mai spun si ca-i o femeie foarte frumoasa? Fara sa exagerez, mi-a adus in memorie perioada buna a trupei Nightwish, impreuna cu Tarja. Iulia Merca ar face bine sa-si caute o trupa de rock pe masura, combinatia ar fi excelenta.

Inainte de final, cateva vorbe si la adresa organizarii. Daca tot v-ati ocupat si ati trimis acreditari de presa, mai oameni buni, cum v-ati gandit voi sa oferiti access in sala, dar fara locuri, la un concert la care se sta pe scaune? Credeti ca este foarte confortabil sa stai bat timp de 3 ore, intr-o sala in care toata lumea sta pe scaune? Pai, va zic eu – nu prea e. Deloc. Noroc ca au fost si scaune libere, sincer. O acreditare de presa trebuie sa includa un mimin de acces, comparabil cu cel al unui spectator, nu? Ca doar din acest punct de vedere ar trebui redata experienta.

Per total insa, concertul aniversar Semnal M a fost un eveniment excelent. Trei ore de concert care au trecut mult prea repede.

cu bicla, evenimente

joaca de-a Mos Craciun – pe biciclete

Cum arata un oras luat pe sus de-o gasca de Mosi Craciuni pedaland prin zapada? Cu intrebarea asta in minte am luat-o din loc astazi de acasa, la -6 grade si pe un firav inceput de fulguiala. Habar n-am avut ce ma astepta.

Evident ca am profitat de tura prin centrul Clujului si am facut o oprire scurta si la Targusorul casei, la Casa Tiff. Ne-a cinstit Soni c-un bab gulyas de zile mari, facut proaspat la ceaun, c-o muratura zemoasa alaturi de-am lins blidele. Zau.

Cu burta potrivita de-amu caci deh, doara Mos Craciun fara burta nu s-a mai vazut, echipati in costumatia completa am purces catre locul de intalnire pentru Tura de CicloMos. Chiar si pe drumul de venire am tot fost salutati cu ceva claxoane, flururari de maini si multe zambete dar inca n-a fost nimica fata de ce urma.

Echipa completa a numarat peste 70 de participanti, majoritatea costumati complet in deja traditionalul pachet pentru Mos Craciunii amatori. Sincer, nu m-am asteptat sa vad atat de multi participanti, avand in vedere conditiile meteo: -6 grade in centrul orasului si o ninsoare din ce in ce mai hotarata. La plecare deja eram toti nametiti iar pe sosele incepuse sa se aseze zapada.

Singura dezamagire a fost politia locala care, desi a promis echipaj de suport, la startul turei a cam uitat de eveniment si n-a fost prezenta nici o masina. Am avut insa parte in locul politiei de trei masini de suport, este drept ca civile dar care si-au facut treaba in mod impecabil. Abia astept sa vad pozele facute de catre cei din masini ;).

Per total tura a fost excelenta, s-a mers lent (cu o mica exceptie pe final) si in conditii de deplina siguranta. In ciuda zapezii care deja se depusese pe asfalt n-am avut nici un incident major asa ca pot spune ca a fost o reusita organizatorica.

Ceea ce m-a uimit insa a fost reactia concetatenilor. Am primit, per total, cred ca trei sau patru claxoane de iritare, in conditiile in care, mai ales pe stradutele laterale, am incurcat binisor traficul. Insa aceste evenimente izolate au fost compensate din plin de zeci de alte claxoane de salut, unele chiar in ritm de colinde, de alte zeci de fotografi ad-hoc care s-au oprit sa ne fure o imagine, de multii parinti care aratau copiilor cum trece coloana de Mosi Craciun, de zecile de pietoni care ne-au salutat cu veselie. A fost minunat sa vedem cum, pe masura ce-l traversam, orasul a luat o pauza si s-a bucurat, sincer si deschis, de trecerea noastra. Ho-ho-ho-urile au fost la ordinea zilei si numarul de zambete provocate se numara cu sutele. A fost chiar atat de bine.

Cu siguranta si mai imbucurator de atat a fost obiectivul principal al evenimentului: vizita la Gradinita de copii Nr.65. Situata sus pe deal, in Gruia, intr-o curta spatioasa si plina deja de zapada, gradinita era plina de copii nazdravani si nerabdatori. Le-am implinit, sper, nerabdarea cu o ploaie de cadouri, atat din sponsorizari cat si aduse de catre fiecare dintre participanti. Camera in care ne asteptau copii a fost umpluta de zambete, bucurie, de Mosi Craciuni care s-au amestecat printre copii si de multe multe cadouri. Nu si de prea mult zgomot insa, gradinita nr. 65 are ca specific copii hipoacuzici. Dar lipsa vorbelor a fost compensata din plin de zambete si bucurie. Este minunat sa-i vezi pe copii atat de bucurosi, minunat.

Usurati de cadouri dar incarcati cu bucuria copiilor, dupa o scurta vizita la sediul TV Cluj am incheiat in stil mare un eveniment deja foarte reusit. Ce alta destinatie mai suie pentru un grup de cateva zeci de Mosi Craciun pe bicicleta decat… la mall. Dap, acest bastion al consumerismului, fata-n fata cu auto-suficienta si nesfarsita libertate a bicicletei. Mare mi-a fost mirarea sa vad ca nu numai ca n-am suprins la intrare dar am si primit permisiunea sa traversam intregul stabiliment alaturi de dragele noastre biciclete.

Ei bine, asa ceva chiar nu vezi prea des – un sir de zeci de biciclete, insotite de Mosi Craciun in costumatie completa, traversand de la un capat la altul un intreg mall. Expresia priceless este cea mai potrivita, sincer nu am alt termen de comparatie mai bun. Dealtfel tot cu acelasi termen as descrie si reactia multor dintre cei cu care ne-am intersectat. Din fericire, surpriza initiala s-a transformat, de fiecare data, in zambete si veselie.

A fost o zi minunata si care m-a adus mult mai repede decat ma gandeam in spiritul sarbatorilor. Iar Clujul a fost un oras minunat de primitor pentru acest eveniment. Inca nu-mi ies din minte multitudinea de claxoane, salutari din mana si sutele de zambete cu care am fost intampinati. Asta a creat o incredibil de placuta stare de bine.

Multam Cluj pentru primire. Multam Clujul Pedaleaza pentru organizare. Traseul complet aici: http://runkeeper.com/user/vulupe/activity/135431543.

Nota bene: pe viitor, manusile de iarna serioase sunt obligatorii. M-am increzut in manusile de bicla (care sunt, culmea, pentru vreme rece) si n-am luat cu mine manusile de ski. Mare noroc am avut insa ca am pus in rucsac si o pereche de manusi din polar, subtiri e drept dar care impreuna cu primele si-au facut treaba onorabil. Altfel as fi avut o pereche de maini tare degerate la acest moment :P.

evenimente, ganduri

despre cadouri de Craciun

Una din primele amintiri legate de Craciun este legata de o confuzie foarte grava, din fericire rezolvata cu succes. Se intampla la prima vizita oficiala a lui Mos Craciun, in vremea cand acesta era inca un personaj real pentru mine. Evident ca bucuria nu ne-a lasat loc si pentru Mos Ene, asa ca tarziu in noapte am adormit iepureste, asteptand marele eveniment, deja anuntat de parinti. Toate bune si frumoase, Mosul a venit si bucuria nici ca putea fi mai mare. Pana cand am ajuns langa bradul de Craciun, sub care erau, evident frumos asezate in jurul Mosului, cadourile. Toate bune numai ca unul dintre cadouri semana ingrozitor de mult cu o masina de cusut in miniatura (deci de jucarie, deci un cadou de Craciun). Problema era ca in familie suntem doi baieti, nicidecum vreo fata. Si cumva eram convins ca acela era cadoul adresat mie.

Nu va pot povesti ce dramatic a fost momentul in care am realizat CONFUZIA. Era clar, Mosul a gresit destinatarul si cadoul vreunei fetite oarecare m-a gasit pe mine. Tocmai pe mine. „Nuuuu” era tot ce-mi trecea prin cap. Duse pe copca au fost si bucuria Craciunului si emotia asteptarii lui Mos Craciun, in balarii si recitarea poeziei, tot. Eu nu ma gandeam decat la destinatia cadoului, ce sa ma fac eu cu o masina de cusut. Ce?!

Finalul, evident dramatic, a venit odata cu oferirea cadourilor. Cu groaza am asteptat clipa cand Mosul s-a intins spre mult temuta cutie, cu clasica intrebare: „Oare ce avem noi aici pentru Marian?!” Mie aproape ca imi venea sa plang de ciuda, desi am tacut malc.

Spre marea (si placuta) mea surprindere am descoperit ca eroarea mi se datora numai mie. In cutie se afla un tanc teleghidat, o minunatie de jucarie ce mi-a bucurat multe ore ale copilariei mele razboinice. Numai oboseala si emotia mea au transformat antenele, senilele si turela in ace de cusut si alte accesorii mult prea feminine la acea varsta. Din fericire, totul e bine cand se termina cu bine.

Dintre toate cadourile de Craciun acesta este cel care mi s-a intiparit cel mai bine in amintire. Acesta este momentul la care ma intorc cel mai adesea atunci cand doresc sa-mi reamintesc caldura Craciunului si bucuria unui cadou primit din tot sufletul.

Mai tarziu, pe masura ce anii s-au mai adunat, cadourile si-au pierdut din stralucire. Au inceput mult prea obisnuitele cadouri „utile”: camasi, pulovere, tricouri si asa mai departe. Apoi, cand varsta era deja potrivita, eternele – setul de spuma de ras, after-shave si deodorant pentru domni. Le recunoasteti, cred, se gasesc in orice magazin si sunt solutia „ideala” pentru a „rezolva problema” cadourilor de Craciun. Mai frumos ar fi sa alegem cadouri pentru barbati care sa le placa si sa le aduca o bucurie, nu credeti? La fel si in cazul doamnelor, unde toti stim de trusele de farduri „gata ambalate” sau cele cu aer mai familial, setul de cozonac si eventual o sticla de vin. Asta ca sa-i impacam pe amandoi dintr-o singura lovitura. Credeti-ma, ele ar aprecia mai mult daca ar primi cadouri pentru femei alese in functie de preferintele si necesitatile lor.

Si mai tarziu, cu mult mai relevanta a devenit aglomeratia urbana din preajma sarbatorilor. Pe ultima suta de metri toata lumea alearga disperata pentru a cumpara cadouri – „prea putin timp”, se spune, pentru a mai cauta si alege cadoul potrivit pentru cei dragi.

Numai ca, din pacate, aceste „cadouri” nu vor aduce niciodata nimic mai mult decat un amabil „multumesc” si-un zambet de complezenta. Cam atat. Vor disparea din amintire la fel de repede pe cat a durat „alegerea” lor din raftul magazinului aflat cel mai in drum.

Si totusi, poate nu asta ne dorim sa primim, nu-i asa? Poate, la fel, si cei de langa noi isi doresc sa primeasca un cadou din suflet, nu unul cumparat de la „automatele de cadouri”. Poate, anul acesta, ne vom gandi de doua ori inainte sa amanam pe ultima suta de metri cadourile pentru cei dragi. Poate ne amintim sa daruim un zambet, o amintire calda, nu doar un simplu pachet. Poate putem sa transformam „corvoada cadourilor” intr-o placuta re/descoperire a celor dragi. Si de ce nu, un magazin pentru cadouri de Craciun online ne poate ajuta.

Poate ;).

Nota – acest articol face parte din campania „Traieste spiritul Craciunului” de promovare a magazinului de cadouri online: ILux.ro. Campania incearca sa readuca in atentie placerea oferirii de cadouri personalizate, combatand clasicele cadouri „la pachet”.

notele lui Vulupe

Arhive pe categorii: evenimente