filme, ganduri

rataciri de week-end

De vreo doi ani deja am in biblioteca, primita cu drag de la prieteni, deja vestita carte a lui Mihai BarbuVand kilometri (de fapt o am chiar in dublu exemplar :P). De multe ori ne-am privit, eu si ea (cartea :P) si ne-am trimis ocheade. Dar, din motive ce tin mai degraba de cat de pregatit eram eu pentru ea, decat de pregatirea ei pentru mine, am tot amanat intalnirea. Ba chiar si prezentarile, caci n-am avut nici macar curajul s-o frunzaresc, asa, cat sa facem introducerile in mod oficial. Nu ma simteam pregatit pentru ea si acum mai mult ca oricand sunt convins ca am avut dreptate.

De ceva vreme insa, prin viata personala au inceput sa se mai alinieze cateva dintre stelele mele norocoase, asa ca am inceput sa prind curaj. Ne-am apropiat si de putina vreme ea si-a gasit loc pe lista scurta de pe noptiera – cartile ce urmeaza sa le citesc intr-un viitor deja concret. Asa se face ca ieri, dupa o perioada cam foarte agitata si frant fiind, din punct de vedere fizic, n-am mai avut energie sa-mi gasesc sau sa-mi creez propriile aventuri. Asa ca mi-am luat inima-n dinti, am respirat adanc si… am deschis cartea.

Uauuuuuuu – stiti efectul acela din filmele fantastice, in care personajul este atras, ca intr-un vortex, printr-un portal inter-dimensional, intre paginile unei carti? Fix asa m-am simtit. Cartea asta m-a luat de gat de la primele pagini si a dat cu mine asa de tare de pamant ca inca nu prea mi-am revenit (dovada acest articol, pe care-l scriu tocmai ca sa „potolesc” un pic vartejul creat in mine). Are un ritm care te doboara, pur si simplu nu apuci sa mai zici nimic. Trecerea intre capitole o pot vizualiza ca iesirea de dupa o scufundare indelunga, cand plamanii iti urla efectiv dupa aer si intr-un final ajungi la suprafata si aspiri cat poti de tare aer. Iar apoi zbang, iar la fund, ca incepe urmatorul capitol. N-am reusit s-o las din mana. De la prima la ultima pagina, habar n-am cand a trecut timpul dar stiu ca era dimineata cand intr-un final am inchis cartea, ajuns impreuna cu Mihai la destinatie. Chiar si atunci nu aveam somn – cum sa dormi dupa asa ceva?

Pana si fotografiile, superbe prin continut, sunt redate perfect. Desi initial am marait referitor la calitatea foto a paginilor (cele mai multe sunt destul de „zgomotoase”), pana la urma am inteles ca aspectul nu putea fi decat intentionat. Cumva, impreuna cu randurile, transmite foarte bine starea de tensiune, de oboseala pe care ti-o poate crea drumul. Si cu atat mai mult ajuta la a te simti acolo, in sa, langa Mihai si Doyle (motorul sau).

Aventura lui Mihai este, aparent, simplu de descris: calatorie solitara, pe motor, din Romania pana in Mongolia si retur. Mda, cam aici se termina insa si partea „simpla” din toata nebunia asta frumoasa. Iar felul de a scrie al lui Mihai, desi fara valente de romancier pretentios, efectiv te pune in sa, langa el. Este fara greseala un jurnal de calatorie ce se apropie de perfectiune. Am parcurs, alaturi de el, 20.000 de kilometri prin nu mai stiu cate tari. Mi-e foarte foarte greu, desi chiar incerc, sa ma desprind din lumea evocata de el. Sunt atat de multe amanunte, de personaje meteorice, de trairi, de intamplari diferite, atat de mult frumos in aceste pagini incat pur si simplu nu ma pot reintoarce. Mda, asa cum ziceam, am avut dreptate sa aman cartea asta – acum nu multa vreme efectul ar fi fost si mai dureros sau cu siguranta mai puternic.

Chiar daca nu sunt neaparat de acord cu modul de abordare al lui Mihai (eu n-as aglomera atat de multe destinatii intr-un singur drum, pe un timp asa de scurt), totusi aventura lui este absolut minunata. Intr-o lume in care totul are un scop bine definit si delimitat, in care trebuie sa fim „eficienti” si „productivi”, omul asta a avut curajul sa plece la un drum infernal, fara sa stie nici el motivul. Poate, la final, asta a fost de fapt si motivul calatoriei: sa afle de ce si-a dorit-o atat de mult.

Am inchis cu emotie si teama cartea, usurat pe de-o parte dar cu atat mai plin de ganduri, pe de alta parte. Eram, fizic, extrem de obosit, atat de puternica a fost prezenta lui Mihai si a lui Doyle. Si pentru ca tot nu puteam dormi, am vizionat si un film care, desi cu cateva zeci de ani mai vechi, nu-i cu nimic mai prejos: Jeremiah Johnson, 1972, in regia lui Sydney Pollack. Mda, nici ca puteam face o alegere mai buna: alta aventura care te atrage si te poarta intr-o lume puternica, cateodata nedreapta dar extrem de captivanta. Un alt erou care intoarce spatele unei societati ce-si pierde carma si gaseste o alta lume, mai rarefiata, mai rece si mai distanta, dar cu atat mai captivanta.

De ce am scris randurile de mai sus? Pentru ca, desi in tot acest timp n-am iesit fizic din perimetrul locuintei mele, aventurile traite subiectiv au fost atat de puternice incat, fara sa gresesc, pot sa afirm ca am avut un week-end cat se poate de bogat. Mai exista oare cineva care se indoieste de puterea unei carti bine scrise?

Multam tare mult Radu pentru carte, multam Andi pentru recomandarea filmului. Minunate, amandoua ;).

Asa, ca de final, putina coloana sonora ;).

MetallicaWherever I May Roam

Reclame
Standard
filme, ganduri

festin intelectual

Nu-s dese momentele in care pot sa spun cu atat de multa lejeritate „UAU”. Aveti mai jos o discutie superba intre patru minti de calibru cu adevarat greu. Putin cam formala intalnirea dar tot si-au dat „in petec” si au ajuns la probleme majore.

Va invit sa va petreceti o ora din care sa castigati idei cat pentru cativa ani:

Are We Ready For the Coming „Age of Abundance?”

Eu inca stau si ma gadesc cum oare o fi sa lucrezi cu oameni al caror etalon-tinta este sa „ajunga sa atinga viata a minim 1.000.000.000 de oameni in urmatorii 10 ani”. Cum spuneam la inceput – UAU.

Standard
filme, ganduri

Melancholia sfarsitului de lume

Melancholia - Lars von Trier

Un film pe care demult il asteptam cu o mare curiozitate. Melancholia, un film de Lars von Trier. Un Lars von Trier care ameninta sa devina chiar comercial, dupa primele informatii despre film. Ei bine, din fericire nu-i deloc asa.

Nu vreau insa sa povestesc foarte multe despre filmul in sine, n-am pretentii de critic de film si nici nu-mi doresc asta – imi place sa ma bucur de filmele bune si atat. Pe scurt, Melancholia are ca tema principala relatia intre o suma de personaje pe fondul amenintarii unei iminente coliziuni a planetei Terra cu o alta planeta.

Va invit sa-l vedeti, chiar merita. Metafora de final este absolut geniala si atat de adevarata in ceea ce ne priveste, ca si umanitate. Chiar merita. Ah si sa nu uit: locul in care a fost filmat, un castel sau conac, depinde cum vreti sa-i spuneti, este pur si simplu superb asezat. Peisajele sunt … fara comentarii.

Dar tema scrierii nu este in special fimul, acesta a fost doar motivatia. Plecand de la subiectul sfarsitului de lume, in film este foarte pregnant pusa problema – cum te-ai raporta la un astfel de eveniment? Cum ai reactiona?

Chiar mai mult, chiar daca n-ar fi un sfarsit de lume ci doar un sfarsit personal, o moarte previzibila si imediata a propriei persoane. Cum ti-ai petrece ultimele ore? In film sunt descrise mai multe abordari dar invariabil te determina sa-ti pui intrebarea – eu ce as face?

M-am gandit destul de mult si, sperand ca-s si in realitate tot atat de impacat cu ideea unei disparitii personale precum sunt si in propria imaginatie, cred ca am gasit un raspuns multumitor. Daca as putea alege, as sarbatori un astfel de sfarsit la o sticla cu vin, langa cateva persoane care-mi sunt cu adevarat dragi, undeva in munti sau pe malul marii. Dar in mod cert ar fi undeva departe, izolat de nebunia si isteria generala care s-ar desfasura cu siguranta in marile centre urbane. Mi-as dori ca finalul sa fie insotit de-un zambet complice. Cel putin asta simt acum.

Tot e Vineri, mergeti sa vedeti filmul, aveti de ce ;). Si pe aceeasi tema dar cu o abordare complet diferita va recomand si volumul de povestiri Playlist, al lui Mihnea Bildariu de la Luna Amara. O lectura suprinzator de placuta.

Standard
cu bicla, evenimente, filme

filme si spite

Afis Noaptea Alba a Filmului Romanesc

Diseara reincepe Noaptea Alba a Filmului Romanesc – cum noptile albe nu-mi sunt straine, asa ceva nu este de ratat ;). Noaptea Alba a Filmului Romanesc este un eveniment cultural organizat de Asociatia pentru Promovarea Filmului Romanesc – practic un maraton al productiilor autohtone de film, care se desfasoara in acelasi timp, mai exact în noaptea dintre 16 septembrie – 17 septembrie in cinematografele din Bucuresti, Iasi, Cluj si Timisoara.

Traseul planuit il găsiti aici, multumita copchilei care tare s-a mai batut cu bikemaps-ul :P. Care cum doreste, va asteptam ori pe traseu, ori la locul proiectiilor – numai sa dati un semn dinainte, sa stim sa va asteptam.

Intrarea la filme va fi libera, in limita locurilor disponibile, prin urmare bine ar fi sa ajungem din timp – adunarea de baza ar fi la ora 20.00 la MTR. Apoi, continuam cu programul de mai sus.

Dupa ce anul trecut am avut parte de-o superba seara la Uranus 144 vizionand Operatiunea monstru si Nunta muta, anul acesta e musai s-o repetam. Programul complet il gasiti aici. Noi am ales asa:

Noul Cinematograf al Regizorului Romȃn 
21:00 Bună! Ce faci?

Green Hours (Terasă)
23:00 Animaţii de la Anim’est – pauza intre vizionari 😉

Cinema Studio
00:15 Concertul

Important pentru biciclisti: la MTR avem “parcare”, la Green Hours avem un gang pe care trebuie sa gasim un stalp de care sa le legam, iar la Cinema Studio ne gandeam ca le putem gazdui la McDonald’s-ul de vis-a-vis ;).

Deci, cu cine ne vedem diseara?

Standard
ca-n viata, filme, ganduri

ce-ati facut mai copii, mai?

Foto Ion Gvrila Ogoranu in tinerete - Portretul luptatorului la tinereteCuvintele din titlu sunt intrebarea unei mame, dupa ce copilul ei s-a sinucis ca ultima solutie pentru a scapa de arestul securitatii. Se intampla in 1950 iar replica este preluata din filmul Portretul luptatorului la tinerete. Va rog sa-l vedeti, desi este un film greu si dureros pentru cei care inca mai au amintiri din acele vremuri. Pentru restul va fi doar un film bun. Dar nu despre film vreau sa vorbesc.

Vreau sa povestesc despre un neam care pe atunci, acum mai bine de 60 de ani, era perfect ilustrat de aceasta expresie. Un popor care nu stia ce-i ura profunda, care in mod aproape primitiv se intreaba de ce in fata unor crime atat de monstruoase precum cele facute de comunisti. Popor care, prin urmare, nu a avut in realitate nici o sansa sa reziste.

Singurele doua reactii ale neamului romanesc au fost ori mirarea aceasta de inceput de vremuri ori o reactie necoapta a unei intelectualitati incipiente care a incercat sa tina piept cu orice pret. Ne-am trezit inocenti si goi in fata valului istoriei si am fost luati pe sus – inca nu ne-am revenit.

 

Continuă lectura

Standard