Roger Waters The Wall - Bucuresti
evenimente, ganduri, muzica

dupa Zid

Dupa aproape un an de asteptare cu biletele in sertar, scoase si privite periodic (de praf nu se pune problema sa fi avut timp sa se aseze pe ele), a venit si marea seara. Seara in care, in fine, ajungeam sa vedem Spectacolul. Spun Spectacol pentru ca termenul de concert este mult prea sarac pentru intregul concept alcatuit de catre Roger Waters. Eram pregatit, credeam eu, pentru ceea ce urma sa se intample – dar inca dinaintea inceperii am inteles ca nici macar pe jumatate nu mi-am imaginat ceea ce inseamna The Wall.

Roger Waters The Wall - BucurestiVazand un imens val de oameni ce se indrepta de la metrou catre Piata Constitutiei am inteles ca am fost prea optimisti cu speranta ca vom intra fara probleme si dupa ora 19.00 (noroc ca avem prieteni buni si prevazatori care au fost mai harnici, au ajuns din timp si ne-au pastrat si noua locuri intr-o zona excelenta). Accesul insa n-a fost chiar asa de rau – pot sa laud fara nici un regret organizarea, atat intrarea cat si iesirea s-au facut mai mult decat rezonabil, avand in vedere numarul imens de spectatori. Peste 50.000 de oameni, conform estimarilor din presa (si nu-s deloc exagerate), inseamna, pentru mine cel putin, cel mai mare eveniment la care am participat. Numai perceptia acestei imense multimi, chiar si inaintea concertului, a fost de ajuns sa-mi dau seama ca urma sa se intample ceva mult peste asteptarile mele. Asa a fost.

Nu mai are sens sa mentionez Zidul. Pur si simplu imens, desi distanta pana la el era destul de mare, a dominat si ne-a dominat permanent. Si pentru ca m-am incapatanat, am reusit sa traversez, in lung, toata Piata Constitutiei, cu putin timp inaintea inceperii. Desi inca erau multi oameni care asteptau sa intre, desi eram la mai bine de 100 de metri distanta de Zid, tot am avut experienta gradorii – atat a acestuia cat si publicului deja extrem de numeros. Si de compact. Si de greu de traversat. Totul sub „umbra” imensa a Zidului – incepeam sa simtim experienta micimii. Dar era doar un inceput.

Roger Waters The Wall - BucurestiSi a inceput – undeva putin inainte de ora 20.30, dupa ce lumina soarelui era deja aproape complet absenta, a Inceput. Tot atunci am realizat cat de Imens este Zidul – pana la inceperea proiectiilor si pana la aparitia artistilor pe scena nu eram pe deplin constient de dimensiunile cu adevarat grotesti. Iar aceasta scara, combinata cu puterea pieselor, cu interpretarea (partial, evident) a scenariului din filmul The Wall, cu proiectiile, impreuna cu efectul masei de oameni din jurul meu au creat o stare de apasare greu de descris. Momentul in care Roger Waters, desi infim in realitate, pe scena, era proiectat pe intreaga suprafata a Zidului si arata acuzator cu degetul care multime, care un individ sau altul, care mine sau catre tine sau catre un altul de langa sau de departe, nu puteai sa nu te simti mic, sa nu te simti zdrobit, anihilat. Sa nu te simti macinat de puterea ciocanelor incrucisate. Si tocmai asta a cautat sa ne transmita Roger Waters, prin spectacolul sau. Sa ne faca sa simtim cat de departe poate ajunge un regim, politic, nationalist sau consumerist, atunci cand lucrurile nu sunt tinute sub control. Atunci cand distopia ajunge sa fie realitate. Si multi dintre cei prezenti au simtit, adanc, reverberatiile unui trecut in care scena artistica era, de fapt, scena vietii. Placut n-a fost. Dar a fost o lectie extrema de aducere la realitate. Intreaga prima parte a fost sub acest semn – al regimurilor, oricare ar fi ele: politice, militare, rasiale, economice. Totul dus la extrem, totul distilat intr-o forma artistica – dar cu atat mai arzatoare. Imi pare sincer rau dar mi-e prea greu sa gasesc cuvintele pentru a putea descrie starile emotionale prin care am trecut. Acest spectacol trebuie trait – nu povestit, nu vizionat – trebuie trait.

Roger Waters The Wall - BucurestiIar asta ma aduce la partea din „spectacol” care, in ce ma priveste, a avut cel mai mare impact. Undeva spre finalul primei parti este o bucata in care, pe ecranul imens aflat in mijlocul scenei, sunt proiectate imaginile unor oameni ucisi in conditii de lupta – atat soldati cat si civili, atat in razboaie militare cat si conflicte civile sau politice. Imagini care au fost trimise, de-a lungul timpului, de catre membrii supravietuitori ai familiei sau de catre prieteni, pentru a purta mai departe povestea celor ucisi. Inca nu ma pot scutura de impactul acestor scene. Sub fiecare imagine se regasea un scurt text, mentionand data si modul in care respectivul a fost ucis. Dupa cateva zeci de secunde, in urma unor acorduri brusc mai puternice, pastrand linia melodica, imaginea era mutata de pe ecranul principal pe una dintre „caramizile” Zidului. Si inlocuita de alta. Apoi de alta. Apoi de alta. Apoi de alta. Apoi, dintr-o data, cu acelasi sunet disonant si puternic, pe langa o imagine mutata erau afisate inca alte cateva zeci. Si din nou. Si din nou. Si din nou… Cumva eram pregatit pentru prima parte – ma asteptam sa se umple treptat Zidul cu imagini. Dar cand au inceput acele „salturi” in numarul imaginilor, cand am inteles ca nu exista suficient timp pentru a le proiecta pe toate, a fost prea mult. Nu cred ca as mai fi rezistat daca ar fi continuat. De asemenea, nu cred si in orice caz nu stiu cum as fi putut sa scap – emotional incarcarea a fost imensa. A fost, cu adevarat, dureros. Dureros in primul si in primul rand pentru ca, citind acele scurte texte, am inteles ca nu era vorba „numai” de soldati cazuti in razboaie vechi de zeci de ani. Tot acolo, pe acelasi zid, erau tineri si tinere, ucisi acum numai cativa ani. Ucisi nu pentru ca s-au inscris in vreun razboi – ci pentru ca pur si simplu si-au facut vocea auzita, intr-un regim care nu a vrut sa permita acest lucru. Ucisi pentru simplul fapt cu au avut curajul sa iasa in fara si sa spuna NU. Sa spuna STOP. Ucisi, unii dintre ei, miseleste, pe alei ascunse. Altii in vazul intregii lumi. In tacerea aceleiasi lumi.

Roger Waters The Wall - BucurestiSi toate astea dupa ce acum nici doua saptamani s-au intamplat masacrele din Siria. Dupa ce acum nici o saptamana s-au intamplat masacrele din Egipt. Atat de proaspete, atat de prezente. Atat de dureros de prezente, nu doar ca stiri la TV – ci adanc, in constiinta. Imediat dupa, poate ca o usurare sau poate tocmai pentru a putea intelege mai bine, a urmat pauza. Intre timp, toata partea centrala a Zidului, care initial era lasata deschisa pentru a putea vedea scena si artistii, a fost, rand pe rand, constant, acoperita de caramizi. Zidul era acum complet. Inchis. Separat de orice contact cu lumea exterioara.

Aceleasi imagini, de data asta in numar si mai mare, erau proiectate pe Zid. Unele dupa altele s-au desfasurat in fata noastra portretele si povestile a zeci, poate sute de martiri – caci acesta este termenul, singurul, care-i poate descrie. Martiri care au luptat pentru o convingere, pentru un crez. Pentru un ideal.

A urmat o pauza in care linistea din boxe era cu mult acoperita de framatarile din noi. N-am putut sa nu ma gandesc ca, in atata amar de vreme, nu am invatat nimic. Ca acest manifest, asa cum a fost gandit conceptul The Wall, desi are deja zeci de ani si a trecut prin multe generatii, isi vede mesajul mai actual acum poate decat la inceput. Ca ne scaldam in fix aceleasi conflicte, in aceleasi mizerii. Ca umanitatea, in acesti zeci de ani, nu doar ca n-a progresat – dar poate chiar si-a pierdut din ea insasi. Ca pentru fiecare proiect care incearca sa schimbe ceva in bine, apar zeci de „afaceri” murdare, de conflicte, armate sau nu, oficiale sau musamalizate dar care, toate, ne omoara propriile fiinte – ne omoara insasi umanitatea noastra. M-am simtit mic si neputincios. Imaginile de atunci, atat cele ale martirilor cat si ale personajelor fictive, create si supra-dimensionate tocmai pentru a intari mesajul lui Roger Waters, imi sunt inca prea vii in constiinta. Mai este putin si a trecut o saptamana si inca nu ma pot desprinde de acea stare. Inca sunt prins acolo, sub Zid, la poalele lui. Cumva n-am reusit sa trec cu success in a doua parte, cea care aduce un aer de speranta. La urma urmei, la final Zidul este daramat. Mesajul principal al spectacolului este tocmai acesta: Tear down the wall, tear down the wall, tear down the wall! Inca imi rasuna in urechi si probabil, in timp, vor fi cuvintele care ma vor ajuta sa-mi regasesc speranta. Dar inca ma simt prea apasat. Apasat de concluzia, mult prea evidenta, care s-a impus acolo, jos, la poalele Zidului – n-am invatat nimic. Nu-s asa de sigur ca suntem capabili s-o facem, fara un cataclism cu adevarat covarsitor. De orice natura ar fi acesta. Si totusi, una dintre figurile de pe acel zid era Mahatma Gandhi – el ne-a aratat cum, chiar fara baros, poti darama ziduri cu mult mai inalte decat tine. Poate, totusi, vom gasi candva drumul si puterea. Poate ca vom mai auzi pe strazi, de data asta fara nici o regie, aceleasi cuvinte: Tear down the wall, tear down the wall, tear down the wall!

Roger Waters The Wall - BucurestiCam asta a insemnat, pentru mine, experienta avuta acolo, in Piata Constitutiei, sub Zid. Imi pare rau dar latura muzicala, in ceea ce ma priveste, a cazut pe planul doi, in urma trairilor de mai sus. Pot sa spun, fara nici o teama ca as gresi, ca sunetul a fost Perfect. Ca luminile si intregul scenariu au fost Perfecte. Ca proiectiile au fost Perfecte. Ca vocea lui Waters il va mai tine inca multi ani, la cat de bine a sunat. Ca trupa a fost aleasa pe spranceana si ca se simte asta la fiecare acord.

Inca o scena pe care n-am s-o uit: la piesa Comfortably Numb (care a sunat dumnezeieste, sa nu mai zic de Is there anybody out there?), atat vocalul cat si chitaristul se afla sus, deasupra zidului (este scena in care la Londra, in 2011, a aparut in locul lor David Gilmor ca si invitat surpriza). Luminile au fost in asa fel gandite incat umbra lor, pe rand, s-a regasit proiectata pe Casa Poporului, aflata exact vis-a-vis de Zid. Imaginea Casei Poporului cu umbra chitaristului Dave Kilminster proiectata pe intreaga fatada imi va ramane ca cea mai faina ipostaza a acestei cladiri pentru, cel mai probabil, totdeauna.

As incheia, daca as sti cum. As incheia dar, sincer, nu prea vreau s-o fac. Inca vreau sa las deschise amintirile si starile emotionale create de acest imens Spectacol. Nu cred ca voi mai avea parte, cel putin nu curand, de un spectacol atat de puternic si de incarcat emotional. Asa ca va rog sa ma scuzati pentru nenumaratele majuscule folosite – chiar nu sunt exagerari. Atat – daca aveti ocazia, mergeti sa simtiti Zidul. O meritati.

Credit foto: RockStage.ro

Anunțuri
Standard
ganduri

bi-ci-cle-ta

Cam asa a rasunat Clujul in seara zilei de Vineri, 31 Mai 2013 – mai tot orasul, caci putine zone au „scapat” nevizitate de Masa Critica, editia Cluj Napoca, Mai 2013. In cateva cuvinte, vazut de mine, a fost cam asa:

alergare, viteza, telefoane, fluturasi, salutari, pornire, galagie, politie, trafic, biciclete, intersectii, multe benzi ocupate, soare, muzica, jonglerii, alte salutari, flaut, strigate, fluiere, galagieeeeeee, claxoane si sonerii de biciclete, punk unguresc, culori, fixie, MTB, BMX, role, skate, longboard, cartiere, alte intersectii, alte cartiere, zambete, poze, filme, motoare, soferi, telefoane, fotografii, galagieeeeeeeee, mai mult punk, Free Styler, stindarde, Rosia Montana, tandem, primarie, BI-CI-CLE-TA, zambete, multe multe zambete, apus, TIFF, lansare, tura, Piata Unirii, din nou Piata Unirii, din nou din nou Piata Unirii, intersectii, sensuri giratorii, coloana, snakes, doua trei ture de sens giratoriu, stradute, centru, prieteni, bere 😀

In imagini, a aratat cam asa:

Ca sa rezum: MI-NU-NAT :D. M-am incarcat cu zambete si poze cat sa ma tina o vara intreaga. Si tare mai aveam nevoie ;).

Standard
ganduri

cam asa arata un Cetatean

Chiar daca acest pusti – Jeff Bliss, din Duncanville, Texas – are doar 18 ani, in mai putin de doua minute reuseste sa tina un discurs memorabil despre ce inseamna educatie, pedagogie si per total dovedeste scurt si la obiect ceea ce inseamna sa fii un Cetatean.

Ceva mai multe detalii despre discursul lui Jeff Blis, Duncanville, Texas, puteti gasi aici.

Eu unul nu ma satur sa-l ascult. Este un orator excelent, chiar daca nu are atat de multa experienta in spate. Mai mult, este un elev prin propria alegere – a renuntat la scoala pentru o perioada si apoi tot el a decis sa revina, descoperind insemnatatea educatiei pe termen lung. Da, este mai matur decat colegii lui (cu aproximativ 2 ani) dar prin discursul sau, prin ideile si mai ales modul in care le-a sustinut arata o maturitate emotionala si civica superioara  chiar si profesoarei sale.

Acest elev ar trebui promovat si incurajat in a-si cizela talentul de orator. Iar profesoara ar trebui concediata instant, pentru lipsa totala de decenta fata de opinia propriului elev. Practic a reactionat ca un puber frustrat, in loc sa caute sa inteleaga opiniile elevului sau Jeff Bliss si sa poarte un dialog cu acesta. Foarte amar gustul lasat de non-reactia profesoarei.

Insa pustiul are acea scanteie de om care poate porni revolutii. Si daca-si va pastra actuala atitudine, chiar imi doresc sa ajunga sa porneasca cel putin una. Felul in care vorbeste, patosul cuvintelor sale, energia imensa provenita din sublimarea frustrarii asupra gaurilor din sistemul de educatie – frustrare justificata, in mod evident, de starea de fapt – totul duce la un discurs, cum spuneam, memorabil. Inclusiv gestica este adaptata cum nu se poate mai bine.

Imi pare rau ca cei din sala, colegii sai, nu au reactionat pe masura discursului lui Jess. Mi-ar fi placut sa-i vad intelegand, simtind momentul si aplaudandu-l fara retinere. Dincolo de asta, finalul este absolut demential:

„You’re welcome! And if you would like, I’ll teach you a little more so you can actually learn how to teach a freaking class, because since I got here, I’ve done nothing but read packets; so don’t try to take credibility for teaching me jack.”

Cum spuneam, pur si simplu nu ma satur sa-l ascult. Dovedeste ca, poate, mai avem o sansa.

Standard
citite, ganduri

When the area of Glacier National Park was first visited by naturalists in the late 1880s, it contained over 150 glaciers; now there are only about 35 left, mostly at just a fraction of their first-reported size

J. Diamond, Colapse (In citatul de mai sus e vorba de statul Montana, USA)

Citesc si ma ingrozesc – suntem atat de pierduti in fata naturii si facem atat de multe greseli incat zau nu vad ce sanse avem pe termen lung… Cartea asta (si nu numai) este un pomelnic de dat cu stangu-n dreptu’, in cele mai multe cazuri perfect constienti de consecinte (cel putin cele evident-imediate). Si totusi nu invatam nimic…

Este plina presa de articole si dezbateri pe tema Rosia Montana si mineritul cu cianuri, avem jde discutii despre fracking – asta in conditiile in care cei care le prezinta ca fiind mana cereasca pentru noi sunt fix cei care au fost alungati de la ei de acasa, cu interdictia de mai face astfel de exploatari (sau cu reglementari atat de aspre incat le fac ne-rentabile). Si totusi astfel de „afaceri” continua fara jena.

Nu, sincer nu cred ca ne mai facem bine. Nu mai avem timp sa facem asta elegant, fara consecinte majore – si mai ales dure. Daca ne-om mai face bine vreodata, intr-un mod cat de cat semnificativ, asta se va intampla numai in urma unor evenimente extreme. Evenimente care in nici un caz nu vor fi pasnice si care vor avea consecinte prea mari asupra unei populatii care nu le merita sub nici o forma.

As vrea sa cred altfel da’mi da destul de grav cu virgula. Ne trebuie o zguduire masiva – si chiar nu cred ca vom scapa doar cu doua linii la palma si-o nota scazuta la purtare, zau nu. Mai trist e ca, daca chiar nu reusim sa invatam nimic din atata amar de istorie adunata in spatele nostru, apai ne cam meritam soarta.

PS – Recomand cartea, merita citita.

versus natura

Citat
filme, ganduri

rataciri de week-end

De vreo doi ani deja am in biblioteca, primita cu drag de la prieteni, deja vestita carte a lui Mihai BarbuVand kilometri (de fapt o am chiar in dublu exemplar :P). De multe ori ne-am privit, eu si ea (cartea :P) si ne-am trimis ocheade. Dar, din motive ce tin mai degraba de cat de pregatit eram eu pentru ea, decat de pregatirea ei pentru mine, am tot amanat intalnirea. Ba chiar si prezentarile, caci n-am avut nici macar curajul s-o frunzaresc, asa, cat sa facem introducerile in mod oficial. Nu ma simteam pregatit pentru ea si acum mai mult ca oricand sunt convins ca am avut dreptate.

De ceva vreme insa, prin viata personala au inceput sa se mai alinieze cateva dintre stelele mele norocoase, asa ca am inceput sa prind curaj. Ne-am apropiat si de putina vreme ea si-a gasit loc pe lista scurta de pe noptiera – cartile ce urmeaza sa le citesc intr-un viitor deja concret. Asa se face ca ieri, dupa o perioada cam foarte agitata si frant fiind, din punct de vedere fizic, n-am mai avut energie sa-mi gasesc sau sa-mi creez propriile aventuri. Asa ca mi-am luat inima-n dinti, am respirat adanc si… am deschis cartea.

Uauuuuuuu – stiti efectul acela din filmele fantastice, in care personajul este atras, ca intr-un vortex, printr-un portal inter-dimensional, intre paginile unei carti? Fix asa m-am simtit. Cartea asta m-a luat de gat de la primele pagini si a dat cu mine asa de tare de pamant ca inca nu prea mi-am revenit (dovada acest articol, pe care-l scriu tocmai ca sa „potolesc” un pic vartejul creat in mine). Are un ritm care te doboara, pur si simplu nu apuci sa mai zici nimic. Trecerea intre capitole o pot vizualiza ca iesirea de dupa o scufundare indelunga, cand plamanii iti urla efectiv dupa aer si intr-un final ajungi la suprafata si aspiri cat poti de tare aer. Iar apoi zbang, iar la fund, ca incepe urmatorul capitol. N-am reusit s-o las din mana. De la prima la ultima pagina, habar n-am cand a trecut timpul dar stiu ca era dimineata cand intr-un final am inchis cartea, ajuns impreuna cu Mihai la destinatie. Chiar si atunci nu aveam somn – cum sa dormi dupa asa ceva?

Pana si fotografiile, superbe prin continut, sunt redate perfect. Desi initial am marait referitor la calitatea foto a paginilor (cele mai multe sunt destul de „zgomotoase”), pana la urma am inteles ca aspectul nu putea fi decat intentionat. Cumva, impreuna cu randurile, transmite foarte bine starea de tensiune, de oboseala pe care ti-o poate crea drumul. Si cu atat mai mult ajuta la a te simti acolo, in sa, langa Mihai si Doyle (motorul sau).

Aventura lui Mihai este, aparent, simplu de descris: calatorie solitara, pe motor, din Romania pana in Mongolia si retur. Mda, cam aici se termina insa si partea „simpla” din toata nebunia asta frumoasa. Iar felul de a scrie al lui Mihai, desi fara valente de romancier pretentios, efectiv te pune in sa, langa el. Este fara greseala un jurnal de calatorie ce se apropie de perfectiune. Am parcurs, alaturi de el, 20.000 de kilometri prin nu mai stiu cate tari. Mi-e foarte foarte greu, desi chiar incerc, sa ma desprind din lumea evocata de el. Sunt atat de multe amanunte, de personaje meteorice, de trairi, de intamplari diferite, atat de mult frumos in aceste pagini incat pur si simplu nu ma pot reintoarce. Mda, asa cum ziceam, am avut dreptate sa aman cartea asta – acum nu multa vreme efectul ar fi fost si mai dureros sau cu siguranta mai puternic.

Chiar daca nu sunt neaparat de acord cu modul de abordare al lui Mihai (eu n-as aglomera atat de multe destinatii intr-un singur drum, pe un timp asa de scurt), totusi aventura lui este absolut minunata. Intr-o lume in care totul are un scop bine definit si delimitat, in care trebuie sa fim „eficienti” si „productivi”, omul asta a avut curajul sa plece la un drum infernal, fara sa stie nici el motivul. Poate, la final, asta a fost de fapt si motivul calatoriei: sa afle de ce si-a dorit-o atat de mult.

Am inchis cu emotie si teama cartea, usurat pe de-o parte dar cu atat mai plin de ganduri, pe de alta parte. Eram, fizic, extrem de obosit, atat de puternica a fost prezenta lui Mihai si a lui Doyle. Si pentru ca tot nu puteam dormi, am vizionat si un film care, desi cu cateva zeci de ani mai vechi, nu-i cu nimic mai prejos: Jeremiah Johnson, 1972, in regia lui Sydney Pollack. Mda, nici ca puteam face o alegere mai buna: alta aventura care te atrage si te poarta intr-o lume puternica, cateodata nedreapta dar extrem de captivanta. Un alt erou care intoarce spatele unei societati ce-si pierde carma si gaseste o alta lume, mai rarefiata, mai rece si mai distanta, dar cu atat mai captivanta.

De ce am scris randurile de mai sus? Pentru ca, desi in tot acest timp n-am iesit fizic din perimetrul locuintei mele, aventurile traite subiectiv au fost atat de puternice incat, fara sa gresesc, pot sa afirm ca am avut un week-end cat se poate de bogat. Mai exista oare cineva care se indoieste de puterea unei carti bine scrise?

Multam tare mult Radu pentru carte, multam Andi pentru recomandarea filmului. Minunate, amandoua ;).

Asa, ca de final, putina coloana sonora ;).

MetallicaWherever I May Roam

Standard
ganduri

photoshop-ul vietii personale

Mi s-a tot intamplat in ultima vreme (cu bataie mai lunga, ce-i drept) sa ajung din vorba-n vorba sau mai direct sa iau la purecat unii dintre cei apropiati mie. Apropiati dar nu chiar din cei de zi cu zi, mai ales dupa mutare, mai greu cu tinut pasul. Oameni pe care-i stiam ca le merge nu bine ci chiar foarte bine. Impliniti, cu „succesuri”, tot tacamul. Veseli, incantati si plini de verva. Sau nu…

Dupa cateva discutii mai mult sau mai putin serioase, aflu ca de fapt lucrurile nu stau chiar asa. Ca aia nu prea e bine, ca acolo nu prea merge, ca ea/el de fapt n-a fost alungat/a ci mai degraba invers si tot asa. Si eu stau ca prostul cu gura stramba si-ntreb drept: pai si, de ce n-ai zis nimic? De ce astepti pana ustura tare ca sa versi? Stau ca vitelul si compar cele stiute, multe din sursele clasic -moderne de socializare mai mult sau mai putin on-line, si vad ca nu se pupa. Ba, da deloc. Si eu care ii invidiam sincer pe unii dintre ei. Ca uite cat de bine s-au legat treburile, in fine au ajuns sa faca aia si aia si pe dincolo, chiar asa cum isi doreau de ceva vreme. Ce bine de ei. Si cand colo, hop leopardul, cusca deloc aurita. N-o fi fost ea nici chiar neagra dar nici bine nu era. Pai, te cam pune pe ganduri…

Cumva, ma tot gandesc ca scenariul asta nu-i chiar asa exceptional si ca de fapt se intampla cam des. Ca prea prea am luat in serios nebunelile astea de PR personal si nu prea mai stim sa facem altceva. Uitam ca American Beauty e doar un film si memorabila afirmatie a lui Buddy Kane: „In order to be successful, one must project an image of success at all times.este doar o replica de film. Ne-am interiorizat asa de bine acest stil de comunicare incat uitam sa mai lasam sa se vada si cum ne simtim cu adevarat. Marketing ca marketing, dar chiar sa te transformi singur intr-un produs scos la mezat, parca nu-i bine.

Nu de alta dar incepe sa devina un film prost, o placa care se tot repeta. Si care influenteaza in stanga si-n dreapta, ca deh, asa suntem noi, umanii, ne uitam mereu peste gard. Si daca A arata ca totul e roz si cu scantei, B se sforteaza sa-i fie si lui la fel, ca doar este posibil, uite la A cum face. Si chiar daca nu-i iese, de ciuda si de frustrare, arata si el mai departe ca-i iese, cu scantei si stele. Iar A se uita la B, vede ce bine-i merge si, stiind cum ii e lui in realitate, nu-i e prea bine. Si mai rau apar frustrarile si necazul. Mai crunte sfortarile sa faci ca totul sa iasa bine, frumos si lucios – ca de revista, ca doar asa trebuie sa ne aranjam vietile, nu?  Doare ceilalti reusesc, musai trebuie si noi. Ca daca nu, e bai mare. Uite-asa, gata spirala, rezolvata. Tare mi-e teama ca multi, prea multi suntem prinsi in spirala asta, care numai sus nu duce. Sincer mi-e teama sa nu cad, inconstient, in aceeasi greseala. Imi place sa cred ca nu. Ca am fost si sunt in stare sa spun mai departe si cand e rau, si cand e negru si apasator. Sper ca sunt in stare sa comunic si cand nu-i bine, cand stiu ca nu-i bine si ca doare si ca-s incapabil sa fac ceva. Pentru ca daca nu stim sa facem si asta, suntem pierduti. Daca ne rezumam numai la floricele pe campii, cand lucrurile devin cu adevarat serioase si dure, nu vom mai gasi resursele sa ne apropiem de cei apropiati si sa le cerem ajutorul. Sau macar suportul.

Ar fi tare trist daca am ajunge sa ne vindem unii altora doar ambalaje frumoase, numai si numai din nevoie de a nu fi eu mai prost decat celalat. Are Cabral o scriere faina, care chiar daca-i pe o alta tema, are la radacina cam acelasi principiu. O gasiti aici: http://www.cabral.ro/despre-altii/faza-cu-piti-de-oras. Eu zic ca merita sa deschidem ochii. Si cateodata, sa deschidem si gura larg si sa ne tipam si necazurile, nu doar bucuriile. Pentru ca daca nu putem face asta, inseamna ca nu mai avem pe nimeni alaturi.

Standard
evenimente, ganduri

despre cadouri de Craciun

Una din primele amintiri legate de Craciun este legata de o confuzie foarte grava, din fericire rezolvata cu succes. Se intampla la prima vizita oficiala a lui Mos Craciun, in vremea cand acesta era inca un personaj real pentru mine. Evident ca bucuria nu ne-a  lasat loc si pentru Mos Ene, asa ca tarziu in noapte am adormit iepureste, asteptand marele eveniment, deja anuntat de parinti. Toate bune si frumoase, Mosul a venit si bucuria nici ca putea fi mai mare. Pana cand am ajuns langa bradul de Craciun, sub care erau, evident frumos asezate in jurul Mosului, cadourile. Toate bune numai ca unul dintre cadouri semana ingrozitor de mult cu o masina de cusut in miniatura (deci de jucarie, deci un cadou de Craciun). Problema era ca in familie suntem doi baieti, nicidecum vreo fata. Si cumva eram convins ca acela era cadoul adresat mie.

campania „Traieste spiritul Craciunului”  - ILux.roNu va pot povesti ce dramatic a fost momentul in care am realizat CONFUZIA. Era clar, Mosul a gresit destinatarul si cadoul vreunei fetite oarecare m-a gasit pe mine. Tocmai pe mine. „Nuuuu” era tot ce-mi trecea prin cap. Duse pe copca au fost si bucuria Craciunului si emotia asteptarii lui Mos Craciun, in balarii si recitarea poeziei, tot. Eu nu ma gandeam decat la destinatia cadoului, ce sa ma fac eu cu o masina de cusut. Ce?!

Finalul, evident dramatic, a  venit odata cu oferirea cadourilor. Cu groaza am asteptat clipa cand Mosul  s-a intins spre mult temuta cutie, cu clasica intrebare: „Oare ce avem noi aici pentru Marian?!” Mie aproape ca imi venea sa plang de ciuda, desi am tacut malc.

Spre marea (si placuta) mea surprindere am descoperit ca eroarea mi se datora numai mie. In cutie se afla un tanc teleghidat, o minunatie de jucarie ce mi-a bucurat multe ore ale copilariei mele razboinice. Numai oboseala si emotia mea au transformat antenele, senilele si turela in ace de cusut si alte accesorii mult prea feminine la acea varsta. Din fericire, totul e bine cand se termina cu bine.

Dintre toate cadourile de Craciun acesta este cel care mi s-a intiparit cel mai bine in amintire. Acesta este momentul la care ma intorc cel mai adesea atunci cand doresc sa-mi reamintesc caldura Craciunului si bucuria unui cadou primit din tot sufletul.

Mai tarziu, pe masura ce anii s-au mai adunat, cadourile si-au pierdut din stralucire. Au inceput mult prea obisnuitele cadouri „utile”: camasi, pulovere, tricouri si asa mai departe. Apoi, cand varsta era deja potrivita, eternele – setul de spuma de ras, after-shave si deodorant pentru domni. Le recunoasteti, cred, se gasesc in orice magazin si sunt solutia „ideala” pentru a „rezolva problema” cadourilor de Craciun. Mai frumos ar fi sa alegem cadouri pentru barbati care sa le placa si sa le aduca o bucurie, nu credeti? La fel si in cazul doamnelor, unde toti stim de trusele de farduri „gata ambalate” sau cele cu aer mai familial, setul de cozonac si eventual o sticla de vin. Asta ca sa-i impacam pe amandoi dintr-o singura lovitura. Credeti-ma, ele ar aprecia mai mult daca ar primi cadouri pentru femei alese in functie de preferintele si necesitatile lor.

Si mai tarziu, cu mult mai relevanta a devenit aglomeratia urbana din preajma sarbatorilor. Pe ultima suta de metri toata lumea alearga disperata pentru a cumpara cadouri – „prea putin timp”, se spune, pentru a mai cauta si alege cadoul potrivit pentru cei dragi.

Numai ca, din pacate, aceste „cadouri” nu vor aduce niciodata nimic mai mult decat un amabil „multumesc” si-un zambet de complezenta. Cam atat. Vor disparea din amintire la fel de repede pe cat a durat „alegerea” lor din raftul magazinului aflat cel mai in drum.

Si totusi, poate nu asta ne dorim sa primim, nu-i asa? Poate, la fel, si cei de langa noi isi doresc sa primeasca un cadou din suflet,  nu unul cumparat de la „automatele de cadouri”. Poate, anul acesta, ne vom gandi de doua ori inainte sa amanam pe ultima suta de metri cadourile pentru cei dragi. Poate ne amintim sa daruim un zambet, o amintire calda, nu doar un simplu pachet. Poate putem sa transformam „corvoada cadourilor”  intr-o placuta re/descoperire a celor dragi. Si de ce nu, un magazin pentru cadouri de Craciun online ne poate ajuta.

Poate ;).

 

Nota – acest articol face parte din campania „Traieste spiritul Craciunului” de promovare a magazinului de cadouri online: ILux.ro. Campania incearca sa readuca in atentie placerea oferirii de cadouri personalizate, combatand clasicele cadouri „la pachet”.

Standard