dupa Zid

Dupa aproape un an de asteptare cu biletele in sertar, scoase si privite periodic (de praf nu se pune problema sa fi avut timp sa se aseze pe ele), a venit si marea seara. Seara in care, in fine, ajungeam sa vedem Spectacolul. Spun Spectacol pentru ca termenul de concert este mult prea sarac pentru intregul concept alcatuit de catre Roger Waters. Eram pregatit, credeam eu, pentru ceea ce urma sa se intample – dar inca dinaintea inceperii am inteles ca nici macar pe jumatate nu mi-am imaginat ceea ce inseamna The Wall.

Vazand un imens val de oameni ce se indrepta de la metrou catre Piata Constitutiei am inteles ca am fost prea optimisti cu speranta ca vom intra fara probleme si dupa ora 19.00 (noroc ca avem prieteni buni si prevazatori care au fost mai harnici, au ajuns din timp si ne-au pastrat si noua locuri intr-o zona excelenta). Accesul insa n-a fost chiar asa de rau – pot sa laud fara nici un regret organizarea, atat intrarea cat si iesirea s-au facut mai mult decat rezonabil, avand in vedere numarul imens de spectatori. Peste 50.000 de oameni, conform estimarilor din presa (si nu-s deloc exagerate), inseamna, pentru mine cel putin, cel mai mare eveniment la care am participat. Numai perceptia acestei imense multimi, chiar si inaintea concertului, a fost de ajuns sa-mi dau seama ca urma sa se intample ceva mult peste asteptarile mele. Asa a fost.

Nu mai are sens sa mentionez Zidul. Pur si simplu imens, desi distanta pana la el era destul de mare, a dominat si ne-a dominat permanent. Si pentru ca m-am incapatanat, am reusit sa traversez, in lung, toata Piata Constitutiei, cu putin timp inaintea inceperii. Desi inca erau multi oameni care asteptau sa intre, desi eram la mai bine de 100 de metri distanta de Zid, tot am avut experienta gradorii – atat a acestuia cat si publicului deja extrem de numeros. Si de compact. Si de greu de traversat. Totul sub „umbra” imensa a Zidului – incepeam sa simtim experienta micimii. Dar era doar un inceput.

Si a inceput – undeva putin inainte de ora 20.30, dupa ce lumina soarelui era deja aproape complet absenta, a Inceput. Tot atunci am realizat cat de Imens este Zidul – pana la inceperea proiectiilor si pana la aparitia artistilor pe scena nu eram pe deplin constient de dimensiunile cu adevarat grotesti. Iar aceasta scara, combinata cu puterea pieselor, cu interpretarea (partial, evident) a scenariului din filmul The Wall, cu proiectiile, impreuna cu efectul masei de oameni din jurul meu au creat o stare de apasare greu de descris. Momentul in care Roger Waters, desi infim in realitate, pe scena, era proiectat pe intreaga suprafata a Zidului si arata acuzator cu degetul care multime, care un individ sau altul, care mine sau catre tine sau catre un altul de langa sau de departe, nu puteai sa nu te simti mic, sa nu te simti zdrobit, anihilat. Sa nu te simti macinat de puterea ciocanelor incrucisate. Si tocmai asta a cautat sa ne transmita Roger Waters, prin spectacolul sau. Sa ne faca sa simtim cat de departe poate ajunge un regim, politic, nationalist sau consumerist, atunci cand lucrurile nu sunt tinute sub control. Atunci cand distopia ajunge sa fie realitate. Si multi dintre cei prezenti au simtit, adanc, reverberatiile unui trecut in care scena artistica era, de fapt, scena vietii. Placut n-a fost. Dar a fost o lectie extrema de aducere la realitate. Intreaga prima parte a fost sub acest semn – al regimurilor, oricare ar fi ele: politice, militare, rasiale, economice. Totul dus la extrem, totul distilat intr-o forma artistica – dar cu atat mai arzatoare. Imi pare sincer rau dar mi-e prea greu sa gasesc cuvintele pentru a putea descrie starile emotionale prin care am trecut. Acest spectacol trebuie trait – nu povestit, nu vizionat – trebuie trait.

Iar asta ma aduce la partea din „spectacol” care, in ce ma priveste, a avut cel mai mare impact. Undeva spre finalul primei parti este o bucata in care, pe ecranul imens aflat in mijlocul scenei, sunt proiectate imaginile unor oameni ucisi in conditii de lupta – atat soldati cat si civili, atat in razboaie militare cat si conflicte civile sau politice. Imagini care au fost trimise, de-a lungul timpului, de catre membrii supravietuitori ai familiei sau de catre prieteni, pentru a purta mai departe povestea celor ucisi. Inca nu ma pot scutura de impactul acestor scene. Sub fiecare imagine se regasea un scurt text, mentionand data si modul in care respectivul a fost ucis. Dupa cateva zeci de secunde, in urma unor acorduri brusc mai puternice, pastrand linia melodica, imaginea era mutata de pe ecranul principal pe una dintre „caramizile” Zidului. Si inlocuita de alta. Apoi de alta. Apoi de alta. Apoi de alta. Apoi, dintr-o data, cu acelasi sunet disonant si puternic, pe langa o imagine mutata erau afisate inca alte cateva zeci. Si din nou. Si din nou. Si din nou… Cumva eram pregatit pentru prima parte – ma asteptam sa se umple treptat Zidul cu imagini. Dar cand au inceput acele „salturi” in numarul imaginilor, cand am inteles ca nu exista suficient timp pentru a le proiecta pe toate, a fost prea mult. Nu cred ca as mai fi rezistat daca ar fi continuat. De asemenea, nu cred si in orice caz nu stiu cum as fi putut sa scap – emotional incarcarea a fost imensa. A fost, cu adevarat, dureros. Dureros in primul si in primul rand pentru ca, citind acele scurte texte, am inteles ca nu era vorba „numai” de soldati cazuti in razboaie vechi de zeci de ani. Tot acolo, pe acelasi zid, erau tineri si tinere, ucisi acum numai cativa ani. Ucisi nu pentru ca s-au inscris in vreun razboi – ci pentru ca pur si simplu si-au facut vocea auzita, intr-un regim care nu a vrut sa permita acest lucru. Ucisi pentru simplul fapt cu au avut curajul sa iasa in fara si sa spuna NU. Sa spuna STOP. Ucisi, unii dintre ei, miseleste, pe alei ascunse. Altii in vazul intregii lumi. In tacerea aceleiasi lumi.

Si toate astea dupa ce acum nici doua saptamani s-au intamplat masacrele din Siria. Dupa ce acum nici o saptamana s-au intamplat masacrele din Egipt. Atat de proaspete, atat de prezente. Atat de dureros de prezente, nu doar ca stiri la TV – ci adanc, in constiinta. Imediat dupa, poate ca o usurare sau poate tocmai pentru a putea intelege mai bine, a urmat pauza. Intre timp, toata partea centrala a Zidului, care initial era lasata deschisa pentru a putea vedea scena si artistii, a fost, rand pe rand, constant, acoperita de caramizi. Zidul era acum complet. Inchis. Separat de orice contact cu lumea exterioara.

Aceleasi imagini, de data asta in numar si mai mare, erau proiectate pe Zid. Unele dupa altele s-au desfasurat in fata noastra portretele si povestile a zeci, poate sute de martiri – caci acesta este termenul, singurul, care-i poate descrie. Martiri care au luptat pentru o convingere, pentru un crez. Pentru un ideal.

A urmat o pauza in care linistea din boxe era cu mult acoperita de framatarile din noi. N-am putut sa nu ma gandesc ca, in atata amar de vreme, nu am invatat nimic. Ca acest manifest, asa cum a fost gandit conceptul The Wall, desi are deja zeci de ani si a trecut prin multe generatii, isi vede mesajul mai actual acum poate decat la inceput. Ca ne scaldam in fix aceleasi conflicte, in aceleasi mizerii. Ca umanitatea, in acesti zeci de ani, nu doar ca n-a progresat – dar poate chiar si-a pierdut din ea insasi. Ca pentru fiecare proiect care incearca sa schimbe ceva in bine, apar zeci de „afaceri” murdare, de conflicte, armate sau nu, oficiale sau musamalizate dar care, toate, ne omoara propriile fiinte – ne omoara insasi umanitatea noastra. M-am simtit mic si neputincios. Imaginile de atunci, atat cele ale martirilor cat si ale personajelor fictive, create si supra-dimensionate tocmai pentru a intari mesajul lui Roger Waters, imi sunt inca prea vii in constiinta. Mai este putin si a trecut o saptamana si inca nu ma pot desprinde de acea stare. Inca sunt prins acolo, sub Zid, la poalele lui. Cumva n-am reusit sa trec cu success in a doua parte, cea care aduce un aer de speranta. La urma urmei, la final Zidul este daramat. Mesajul principal al spectacolului este tocmai acesta: Tear down the wall, tear down the wall, tear down the wall! Inca imi rasuna in urechi si probabil, in timp, vor fi cuvintele care ma vor ajuta sa-mi regasesc speranta. Dar inca ma simt prea apasat. Apasat de concluzia, mult prea evidenta, care s-a impus acolo, jos, la poalele Zidului – n-am invatat nimic. Nu-s asa de sigur ca suntem capabili s-o facem, fara un cataclism cu adevarat covarsitor. De orice natura ar fi acesta. Si totusi, una dintre figurile de pe acel zid era Mahatma Gandhi – el ne-a aratat cum, chiar fara baros, poti darama ziduri cu mult mai inalte decat tine. Poate, totusi, vom gasi candva drumul si puterea. Poate ca vom mai auzi pe strazi, de data asta fara nici o regie, aceleasi cuvinte: Tear down the wall, tear down the wall, tear down the wall!

Cam asta a insemnat, pentru mine, experienta avuta acolo, in Piata Constitutiei, sub Zid. Imi pare rau dar latura muzicala, in ceea ce ma priveste, a cazut pe planul doi, in urma trairilor de mai sus. Pot sa spun, fara nici o teama ca as gresi, ca sunetul a fost Perfect. Ca luminile si intregul scenariu au fost Perfecte. Ca proiectiile au fost Perfecte. Ca vocea lui Waters il va mai tine inca multi ani, la cat de bine a sunat. Ca trupa a fost aleasa pe spranceana si ca se simte asta la fiecare acord.

Inca o scena pe care n-am s-o uit: la piesa Comfortably Numb (care a sunat dumnezeieste, sa nu mai zic de Is there anybody out there?), atat vocalul cat si chitaristul se afla sus, deasupra zidului (este scena in care la Londra, in 2011, a aparut in locul lor David Gilmor ca si invitat surpriza). Luminile au fost in asa fel gandite incat umbra lor, pe rand, s-a regasit proiectata pe Casa Poporului, aflata exact vis-a-vis de Zid. Imaginea Casei Poporului cu umbra chitaristului Dave Kilminster proiectata pe intreaga fatada imi va ramane ca cea mai faina ipostaza a acestei cladiri pentru, cel mai probabil, totdeauna.

As incheia, daca as sti cum. As incheia dar, sincer, nu prea vreau s-o fac. Inca vreau sa las deschise amintirile si starile emotionale create de acest imens Spectacol. Nu cred ca voi mai avea parte, cel putin nu curand, de un spectacol atat de puternic si de incarcat emotional. Asa ca va rog sa ma scuzati pentru nenumaratele majuscule folosite – chiar nu sunt exagerari. Atat – daca aveti ocazia, mergeti sa simtiti Zidul. O meritati.

Credit foto: RockStage.ro

evenimente, muzica

Concert aniversar Semnal M – unde din alte vremuri

In ultima perioada am ajuns ceva mai rar pe la concerte. Nici nu prea am avut timpul disponibil, nici prea multe concerte nu se inghesuie la Cluj. Asa ca evenimentul celor de la Semnal M, Concertul aniversar 35 de ani, a picat cum nu se poate mai bine.

Pe langa alte trupe din vechea scoala a rockului romanesc, de pe vremea cand chiar aveam asa ceva, Semnal M au fost cumva in umbra numelor mari, de scena. Poate tocmai de asta, au reusit sa-si pastreze, de-a lungul timpului, un stil aparte. Influenta lui Iulian Merca a fost si inca este cat se poate de prezenta in ce priveste activitatea grupului. Cu siguranta ca s-ar fi bucurat nespus sa fie prezent aseara, in sala Casei de Cultura a Studentilor din Cluj. De fapt, a si fost prezent, fiind mentionat nu odata atat de membrii trupei, cat si de invitatii acesteia. Intr-o formula relativ noua dar foarte echilibrata, Semnal M inseamna acum: Stefan Boldijar (voce, chitara bas), Florin Stefan (chitara, voce), Solomon Francisc (tobe), Nicu Barna (chitara, voce) si Catalin Pop (chitara). Plus o serie de invitati de seama, dar ii vom pomeni pe fiecare la randul sau.

Intr-o sala aproape plina, Semnal M au inceput concertul cu putin dupa ora anuntata, in jur de ora 20.15. Poate si din cauza frigului, poate si din cauza incarcaturii emotionale a concertului, startul a fost lent si oarecum timid. Este drept ca nici sala nu a ajutat prea mult, cel putin in prima parte. Comunicare cam putina, piese mai degraba din prima parte a istoriei trupei. Din pacate nici sonorizarea n-a fost ce trebuia sa fie – si asta s-a simtit cam in toata seara. Ceva distorsiuni la chitara lui Florin Stefan, Nicu Barna s-a tot plans ca nu i auzea chitara cum trebuie in monitoare, sonorizarea per total destul de slaba. Din fericire, cam aici s-au oprit si partile nemultumitoare.

Odata ajunsi la jumatatea serii, primul invitat al trupei a fost nimeni altul decat uriasul Ioan Gyuri Pascu. Omul acesta reuseste sa umple de energie o sala intreaga in mai putin de 10 secunde, negresit. Cam asa a facut si aseara, dupa primele cuvinte deja avea publicul de partea sa. A avut si „norocul” sa aiba probleme cu stativul microfonului, care in nici un chip nu voia sa-si pastreze pozitia. Rezultatul a fost un Ioan Gyuri Pascu cantand aproape aplecat pe jumatate, incercand sa ajunga la microfonul care tot cadea. La cat de inalt este Gyuri, va dati seama cat haz s-a putut face de situatie :D. Desi era programat sa cante doar doua melodii, una impreuna cu Semnal M si una singur, publicul pur si simplu nu l-a lasat sa plece de pe scena. Asa ca a urmat si o a treia piesa, din repertoariul propriu: „Nu te lasa„, piesa la care si-a pus excelent in valoare vocea sa impreionanta.

A.G. Weinberger, urmatorul invitat, a schimbat iarasi ritmul serii. Un instrumentist desavarsit, a adus pe scena ritmuri de blues cu influente de exotice. Dupa un scurt discurs ezoteric A.G. a facut ceea ce stie cel mai bine – am impletit corzile chitarei asa de placut incat ambii chitaristi Semnal M au devenit, la randul lor, spectatori fascinati. Superbe improvizatiile lui A.G. dar si Semnal M a tinut pasul cu brio.

Al treilea invitat de onoare, coleg de generatie cu inceputurile Semnal M si bun prieten cu Iulian Merca, Mircea Baniciu a adus, iarasi, un suflu nou pe scena. Trecand de la blues catre folk, cele doua mari influente ale celor de la Semnal M, Mircea Baniciu a ajuns si el rapid catre sufletele celor din sala. Deja publicul era intr-o cu totul alta forma, aplauzele si versurile acompaniindu-i pe cei de pe scena. Nicu Barna facand percutie la o sticla de Jager (goala) a fost savuros :D.

Reveniti in formula initiala, Semnal M au adus, in mod suprinzator, un suflu nou. Cu un public mult mai receptiv si mai participant, a doua parte a concertului aniversar a fost din ce in ce mai buna, cu fiecare piesa. „La fereastra ta„, „Mi-e dor„, noua lor piesa, „Mai avem multe de facut„, „Spune-mi cine esti„, „Descult in iarba„, „Da-mi de stire„, „Hupupu” sunt doar cateva dintre piesele ce mi le amintesc. In total au fost aproape 3 ore de concert, un efort apreciabil pentru membrii trupei, care, sincer, ne se dadeau plecati de pe scena. Dupa al doilea bis, in mod vizibil, nu le venea sa creada ca inca sunt aplaudati incontinuu. Superb concertul, o trupa care are multa istorie in spate si care a avut multe de spus. Este drept ca n-ar fi deloc rau daca s-ar apuca sa compuna si cateva piese noi, s-a simtit nevoia si de un aer mai proaspat.

O surpriza fantastica a fost ultima invitata a serii, fiica marelui Iulian Merca – Iulia Merca. Desi foarte emotionata si retinuta la inceput, Iulia Merca a avut o prestatie superba, din toate punctele de vedere. O voce puternica, clara (deh, anii de opera din spate se simt), o prezenta scenica dezinhibata si foarte activa. Se vedea pe chipul ei suprinderea ca totul a iesit asa de bine si da, chiar a avut doua piese superbe. Sa mai spun si ca-i o femeie foarte frumoasa? Fara sa exagerez, mi-a adus in memorie perioada buna a trupei Nightwish, impreuna cu Tarja. Iulia Merca ar face bine sa-si caute o trupa de rock pe masura, combinatia ar fi excelenta.

Inainte de final, cateva vorbe si la adresa organizarii. Daca tot v-ati ocupat si ati trimis acreditari de presa, mai oameni buni, cum v-ati gandit voi sa oferiti access in sala, dar fara locuri, la un concert la care se sta pe scaune? Credeti ca este foarte confortabil sa stai bat timp de 3 ore, intr-o sala in care toata lumea sta pe scaune? Pai, va zic eu – nu prea e. Deloc. Noroc ca au fost si scaune libere, sincer. O acreditare de presa trebuie sa includa un mimin de acces, comparabil cu cel al unui spectator, nu? Ca doar din acest punct de vedere ar trebui redata experienta.

Per total insa, concertul aniversar Semnal M a fost un eveniment excelent. Trei ore de concert care au trecut mult prea repede.

Recenzie concert Rezident EX la Arenele Romane Bucuresti

evenimente, muzica

Concertul Rezident EX la Arenele Romane – Veni, Vidi, Vici

N-am putut sa ma abtin si am spus de la bun inceput concluzia serii: concertul Rezident EX, sustinut in 21 Septembrie la Arenele Romane, a fost memorabil. Cu Ovidiu Ioncu – Kempes intr-o forma din ce in ce mai buna si cu un grup de muzicieni atat de buni langa, nici nu putea fi altfel.

Dupa ce temerile prinvind reintoarcerea lui Kempes pe scena muzicala mi-au fost spulberate la concertul din Vama Veche, dupa ce le-am urmarit activitatea si eram din ce in ce mai bucuros de ce vedeam, a venit si momentul cel mai critic – concertul de la Arenele Romane. Anuntat de multa vreme si promovat chiar foarte bine, miza acestui concert a fost foarte mare pentru trupa. Orice s-ar spune, concertele de pe scena bucuresteana aduc un numar considerabil de spectatori si prin urmare sunt cele mai vizibile in activitatea unui trupe. De data aceasta, Arenele Romane i-au primit pe Rezident EX cu bratele larg deschise – cu un public numeros, primitor si foarte galagios.

Sa revenim insa la concertul Rezident EX. Cum am mai povestit, la inceput am avut mari emotii in ce-i priveste si mai ales in legatura cu eventualele schimbari petrecute cu Kempes. Ei bine, stiam acum ca lucrurile nu s-au schimbat deloc, cel putin nu in rau. Prin urmare m-am putut bucura de concert si dintr-o alta perspectiva, poate mai apropiata de trupa, de data asta.

Rezident EX, adica supergrupul recent format (in urma cu un an), este compus din: Adrian Popescu – chitara, Franta, Christian Podratzky – bass, Germania, Florin Cvasa – tobe, Romania, Tibi Göjdö – clape, Ungaria, Ovidiu Ioncu – Kempes – voce, Australia, Tavi Iepan – chitara, Germania, Matthias Lange – chitara, Germania. De alta introducere nu cred ca mai au nevoie, pentru cunoscatori oamenii de mai sus inseamna o buna parte din istoria rock-ului romanesc al anilor ’80 si chiar ’90.

In ciuda asteptarilor, concertul a inceput la ora 21.00 si punct, fara nici o intarziere. Asta a luat cumva prin suprindere sunetistii deoarece la primele doua piese au fost ceva probleme de sunet, s-au schimbat ceva cabluri „live„, dar totul s-a rezolvat destul de rapid, fara neplaceri majore. Mi-e greu sa-mi aduc aminte ordinea pieselor, imi trec prin minte titluri ca „Povestiri din gara„, „Brigadierii„, „Camera viselor„, „Pompierul atomic„, „Soldatul cazut„, „Buletin de stiri„, „Roy Black Sabbath” si altele pe care le voi mentiona pe parcurs.

Exact la fel ca si la Vama Veche, concertul a fost alcatuit din doua parti distincte – o prima parte de adaptare, de relaxare, de regasire, atat a publicului cat si a trupei – si o a doua parte de cantare si incantare, fara griji si fara limite – placere pura. Trecerea, la concertul de la Arenele Romane, s-a intamplat odata cu „Povestiri din gara„. Daca pana atunci se simtea tensiunea de pe scena, emotiile baietilor, temerile lui Kempes, transmise si in public, pe langa retinerea acestuia din urma, dupa „Povestiri” s-au rupt orice fel de tensiuni. Versurile fiind mai mult decat bine-cunoscute, publicul a inceput sa cante, vers cu vers, alaturi de Kempes. Am avut, iarasi, placerea sa fiu „nevoit” sa soptesc versurile, ascultand cu mare drag cum tot publicul de la Arenele Romane canta, alaturi sau chiar in locul trupei. Minunat sentiment.

Aproape se putea atinge bucuria membrilor trupei cand au vazut acest gen de reactie. De aici incolo concertul a fost din ce in ce mai bun si toti membrii trupei s-au simtit excelent pe scena. Tavi Iepan, tacut ca de obicei, dar lasand cu incredere chitara sa se exprime in locul vorbelor lui. O trupa cu trei chitare pe scena, care mai de care mai bun in propriul stil – superba joaca si ingemanarea acestora. Christian Podratzky care parca mangaia bas-ul, mai ales la piesa „Oglinda” la care am sa revin imediat. Toti s-au simtit minunat si au lasat sa se vada asta in mod cat se poate de clar.

Dintre toti insa, Kempes este o placere sa-l urmaresti pe scena. Este un copil care se joaca intr-o lume de adulti. Are – si transmite – atat de multa bucurie, atat de multa pofta de viata incat este imposibil sa nu te lasi vrajit. Topaie pe toata scena, zambeste, isi incurajeaza colegii de trupa, este prezent permanent in aproape orice colt de scena. Iar vocea sa este absolut minunata. Incredibila. Memorabila. Superba. Greu de descris in cuvinte si mai ales atat de unica.

Are momente lirice in care pur si simplu te topeste, urmate imediat de momente in care vocea sa capata inflexiuni salbatice, aproape viscerale, care literalmente iti fac parul sa se ridice. Regret nespus ca nu am putut asculta unele dintre piesele vechi, in care aceste inflexiuni sunt atat de bine puse in valoare, in acelasi timp sunt convins ca urmeaza sa ne suprinda cu noi si noi piese. Kempes si Rezident EX sunt alaturi de noi si sunt bine determinati sa continue s-o faca.

Tot ca si o surpriza foarte placuta, pe langa voce Kempes si-a pastrat intact chiar si accentul – o lectie pentru toti romanii care dupa 1-2 ani plecati peste hotare isi uita graiul. Accentul si inflexiunile vocii sale si-au pastrat absolut neschimbata savoarea de banatean. Nu am idee cum a reusit sa faca asta, dupa aproape 10 ani de cand este plecat, dar ma bucura nespus :D.

Dintre piesele de la Arenele Romane, pe langa „Povestiri din gara” am tinut minte in mod special alte doua: „Iarna” si „Oglinda„. „Iarna” pentru ca a inceput cu zanganit de chei ce evocau clinchetul de clopotei, la cererea lui Tavi Iepan. Si pentru ca, printr-o prea frumoasa coincidenta, chiar atunci cand sunau mai frumos clopoteii cheilor noastre, din nori au cazut cateva picaturi de ploaie – sincronizarea a fost cel putin perfecta. Mi-a adus un zambet imens si m-am bucurat ca un copil scapat la sanius de aceasta piesa atat de vesela.

„Oglinda” a fost surpriza concertului din Vama Veche si confirmarea, daca vreti, a celui de la Arenele Romane. Una dintre piesele nou aduse pe scena, desi compuse acum aproape 20 de ani, suna aproape de perfectiune, mai ales cu vocea lui Kempes. Cu bas-ul mangaiat de un arcus, cu Matthias la chitara rece si inflexiunile lirice ale vocii lui Kempes, piesa asta are un ritm hipnotic si, desi cred ca este destul de greu de interpretat, pare o jucarie pentru el. Ritmul ei te poarta pe valuri de ocean, te face sa plutesti pe nori si te scalda in frumos. Presupun ca este „vina” lui Tavi Iepan si tare-i mult ii multumesc pentru aceasta splendoare. Nu stiu cum face dar absolut de fiecare data imi da fiori – iar ascultata acolo, la nici 10 metri de scena, a fost extraordinar. Chiar si numai pentru piesa asta si as merge oricand la un concert Rezident EX.

N-as putea incheia aceasta cronica de concert fara a-l aminti si pe cel mai carismatic membru al trupei, germanul Matthias Lange. Este o figura de poveste in concert si, desi nu stie sa vorbeasca romaneste, reuseste sa tina cel mai bine dialogul cu publicul. La Arenele Romane a mers pana la a ne delecta cu un scurt joc cu flacari, in propria interpretare, la inceputul piesei „Pompierul atomic„. In rest este permanent activ si isi foloseste chitara cu o placere fantastica, solo-ul sau de la inceputul piesei „Roy Black Sabbath” fiind remarcabil.

Rezident EX – o trupa de lupi batrani care, pusi impreuna, au energia si dedicarea unei trupe de debutanti. Nu stiu cum reusesc asta dar le iese de minune. Tot ce le mai trebuie este un album de piese noi – si asta cat mai repede. Stiu ca lucreaza deja la un prim album, dupa cum stiu ca, dupa concertul de la Arenele Romane, urmeaza o pauza in activitatea de scena de mai bine de 6 luni. Ar fi foarte indicat sa reuseasca sa umple aceasta pauza cu o lansare de album. La acest moment au parte de o primire extraordinara – si este pe deplin meritata – dar trebuie sa beneficieze de ea pana la capat. Cele doua bis-uri de la concertul de la Arenele Romane ar trebui sa insemne ceva, nu-i asa? Abia astept sa ascult primul album 100% Rezident EX – sunt atat de buni incat istoria din spatele lor, departe de a-i inchide in acelasi stereotipii, ii determina sa mearga mult mai departe. Bine ati venit acasa, Rezident EX – sa indraznesc sa sper un concert la Cluj cat mai curand?

La final, dincolo de orice cuvinte, chipurile celor din imaginea de mai jos exprima perfect starea creata de concertul Rezident EX. Nu-i cunosc dar le multumesc pentru o asa traire.

PS – Multumiri celor de la Mahmur.info pentru fotografiile de la concertul Rezident EX.

evenimente, muzica

OST Fest 2012 – ganduri de final

Cumva am reusit sa ajungem si la final de OST Fest 2012, Bucuresti, Romexpo. Cu siguranta unul dintre cele mai pline evenimente ale acestui an si deasemenea unul dintre cele mai fierbinti concerte – la propriu. Dupa ce am trecut prin toate cele 19 concerte de pe scena mare a festivalului, a venit timpul sa povestim putin si despre ce s-a intamplat in afara scenei, din punct de vedere al organizarii.

Ce a fost bine la OST Fest 2012:

– am avut parte de-o asezare foarte usor accesibila, in oras, se putea ajunge cu transportul in comun

– am avut parte de-un festival imens din punct de vedere musical – cum spuneam, 19 concerte doar pe scena mare, cu foarte multe trupe ce au deposit demult stadiul de legend

– am avut parte de-o selectie a trupelor excelenta – eu personal mi-am indeplinit cateva vise vechi; desi multe dintre trupele venite la OST Fest 2012 au sarbatorit 25 – 30 sau chiar 35 de ani de activitate, cu adevarat nu prea a dezamagit nici una dintre ele, pe cand cele mai multe au facut furori

– impartirea in trei zone a fost excelenta: Fire (predestinat nume), Gold si Normal au facut ca acesta sa fie, cred, unul dintre cele mai aerisite festivaluri la care am participat. Datorita impartirii pe zone nu s-au creat busculade si nici aglomerari prea mari, ceea ce s-a simtit foarte bine

– a exista o rampa pentru persoanele cu dizabilitati, undeva in zona Normal dar ridicata si cu vizibilitate foarte buna

– a doua scena a continuat distractia pana spre dimineata, pentru cei care mai aveau energie sa continue.

Ce n-a fost bine la OST Fest 2012:

– in primul si in primul rand lipsa apei – nu existat nici un loc unde sa te poti racori, fara sa te coste o mica avere. Nu te puteai stropi cu apa, nu s-a adus deloc apa pentru cei aflati in primele randuri – foarte rau acest aspect, oamenii aia nu pot iesi nici macar sa-si cumpere. Iar caldurile au fost ingrozitoare. Sa nu mai spun ca nu exista apa nici la toalete, ceea ce deja este inadmisibil. De asemenea, nu aveai voie sa intri cu nici un fel de recipient, in conditiile in care la alte festivaluri de vara, din alte parti ale lumii, este mereu permis accesul cu sticle de 0,5, fara dop

– preturile: 6 lei un jeton cu care puteai sa-ti iei o bere la 400ml, un shot de 20ml de Jagger sau o apa la 500ml – asta in teorie, in pahar nu erau mai mult de 300-350ml. Singurul pret rezonabil a fost la hot-dog, un jeton pentru o gustare chiar generoasa. In rest, rupere

– locatia – parcarea de la Romexpo, mai nou asfaltata, nu este nici pe departe un loc bun pentru un astfel de eveniment. Daca ai norocul de cateva zile de canicula – si fiind vara, este normal sa se intample asta – te-ai rezolvat. Am avut cu siguranta temperaturi de peste 40 de grade iar asta a afectat semnificativ atat publicul cat si trupele. Iar scena mai era orientata si catre apus, deci cei de pe scena au avut soarele in fata pana practic la ultima trupa a serii. Asta, cumulat cu lipsa apei, duce la o experienta dureroasa la propriu. Iar faptul ca in primele doua seri concertele s-au terminat mult dupa ora 23 a dus si la anularea avantajului accesului la transportul in comun, ceea ce a dus la o groaznica lupta pentru a gasi un taxi care sa nu ceara preturi exorbitante

– problemele, mari, in relatia cu presa: nu a existat un photo-pit amenajat (locul dintre gardul de securitate si scena, unde de obicei stau fotografii de eveniment); zona de presa a insemnat o cladire separata, fara acces sau vizibilitate directa catre scena; decizii si reguli schimbate pe parcurs si fara a se comunica tuturor celor implicati – adica celor de serviciul de securitate, in special, care nu au stiut mai deloc care sunt regulile aplicabile in ce priveste accesul de presa si pentru fotografi

– serviciul de securitate – foarte prost ales, cu personal complet necalificat si uneori lipsit de bun-simt: apelative necivilizate, pene de chitara si alte obiecte oferite de trupe care au fost retinute de catre cei de la paza si valorificate ulterior, etc.

– cozile la jetoane – absolut jenante, avand in vedere magnitudinea festivalului, in special in prima seara

– cozile imense la toalete – la fel ca mai sus, jenant, nu e ca si cum nu s-ar fi stiut numarul de participanti. Nu au existat decat toalete uni-sex, desi un set de pisoare pentru barbati ar fi imbunatit mult situatia

– sunetul – multe trupe au avut probleme, microfoane defecte, setul de boxe de pe stanga scenei care a parait aproape constant, reglaje inconsistente si de cateva ori chiar deranjante.

Per total mi s-a parut ca organizatorii, poate bine intentionati, nu stiu, au fost destul de grav depasitit de situatie. Pacat, auzisem multe vorbe bune despre OST Fest cata vreme s-a tinut la Busteni. Experienta de la Bucuresti insa a lasat de dorit in ce priveste organizarea.

Sa revenim insa la o nota mai optimista: am avut parte de niste nume imense, am vazut efectiv istoria curentului rock pe scena de la OST Fest 2012 iar asta nu-i putin lucru. A meritat tot chinul, trupele au meritat – multe dintre ele sunt atat de mari, au atat de multa istorie in spate incat ar fi meritat un efort chiar si mai mare de atat. A fost un festival imens.

Multumim: Exodus, Overkill, Dimmu Borgir, Mötley Crüe, HolyHell, Trooper, Europe, Manowar, Lake of Tears, W.A.S.P., Megadeth si Motörhead.

evenimente, muzica

OST Fest 2012 – cronica de festival ziua 3

Am ajuns si la cea de-a treia zi din cel mai fierbinte (la propriu) festival al acestui an. Dupa ce in primele doua zile i-am vazut pe Exodus, Overkill, Dimmu Borgir, Mötley Crüe, HolyHell, Trooper, Europe si Manowar am ajuns la ultimele nume mari de pe afisul festivalului OST Fest 2012: Lake of Tears, W.A.S.P., Megadeth si Motörhead.

Ziua trei de festival a inceput, pe o caldura absolut incredibila, cu cei de la Reborn si Metrock. Din pacate pe Reborn nu i-am prins, pur si simplu nu m-am putut misca din cauza caldurii.

Metrock insa au fost o experienta cel putin placuta. Atat de placuta incat faptul ca n-am vrut sa ma desprind de scena, cumulate cu drumul facut pe bicicleta pana la zona de concert din Romexpo, m-au ajutat sa fiu foarte aproape de o insolatie. Desi au cantat doar cateva piese, caldura era absolut indescriptibila. Pacat, acest lucru nu i-a ajutat deloc pe baietii de la Metrock, cei prezenti, si asa extreme de putini, erau complet toropiti de caldura. Pacat, „Stranger” cel putin a sunat superb. Au imbatrinit, e drept, dar inca pot destul de multe.

Lake of Tears, deja cunoscuti publicului romanesc, au facut si ei o figura foarte buna. De fapt cred ca a treia zi de festival a fost si cea mai buna, cu cele mai putin probleme. Ca-n povesti, numarul trei a fost cu noroc. Au reusit sa infrunte caldura cu foarte mult stoicism, nu stiu cum se face ca tocmai trupele nordice s-au dovedit cele mai putin afectate, in mod vizbil cel putin, de caldura crancena.

Ne-au trecut, si ei, prin mare parte din istoria discografica, avand cu adevarat ce sa ne arate. Poate putin nepotrivit stilul lor foarte inchis si melancolic, intr-un festival orientat mai degraba spre trash-metal, heavy-metal si glam, dar s-au descurcat mai mult decat onorabil. „Illwill„, de pe albumul cu acelasi nume, „So Fell Autumn Rain„, „Demon You / Lily Anne” si mai ales „Forever Autumn” au facut multe victime in randul publicului deja prezent in numar destul de mare.

W.A.S.P. – sau cum se poate imbatrani fara sa-ti pierzi savoarea. Au facut un concert excelent. Blackie Lawless isi arata clar varsta si numarul imens de turnee dar voce inca suna ca pe vremurile bune – adica foarte foarte bine. Cu o chitara sun bunele lui Doug Blair care-l sustine cu mult succes, iata o reteta care inca functioneaza.

Au dominat scena, s-au plans de caldura spunand ca acolo sus se simte de parca se afla la o mila distanta de iad, Blackie era destul de static dar si-au facut treaba impecabil. Au adus pe scena titluri precum: „The Real Me„, „Crazy„, „Wild Child” si au incheiat cu un „I Wanna Be Somebody” pe care nu cred ca-l va uita prea multa lume.

Ajungem la unul dintre cele mai asteptate nume de pe scena OST Fest 2012: Megadeth. In ce ma priveste a fost unul din concertele pentru care mi-au dorit atat de mult sa particip la acest festival. Din pacate s-a incheiat cu sentimente destul de amestecate. In primul rand pentru problemele de sunet: la primele 2-3 piese practice vocea lui Mustaine nu se auzea deloc. Noroc cu fanii care stiau oricum toate versurile, asa ca nu s-a simtit chiar asa de mult lipsa. Apoi chiar din cauza lui Mustaine – personal reusesc sa leg conexiunea cu o trupa in special prin vocalul acesteia. Daca vocalul nu este prezent, deschis, cu chef de cantare, nu prea-mi iese. Ori tocmai aici sta prost Mustaine: cand canta, in cea mai mare parte este in lumea lui. Surprinzator a fost mult mai deschis fata de acum doi ani, tot la Bucuresti. Poate si din cauza ca de data asta nu mai urmau sa cante ca si nume principal, pe aceeasi scena, baietii de la Metallica. Deh, problemele vechi mor greu.

Din punct de vedere strict muzical, au facut ceea ce stiu sa faca foarte bine. „Head Crusher”, „Hangar 18”, „Sweating Bullets”, „Angry Again”, „Symphony of Destruction” si „Peace Sells” sunt doar cateva dintre piesele de la concert, impreuna cu un Vic Rattlehead (mascota Megadeth) care a vizitat scena la „Peace Sells„. Au facut ravagii in public, la modul deja conscrat al lui Megadeth. Iar „A Tout Le Monde” a fost cadoul pe care fanii il meritau cu adevarat pentru sustinerea superba pe care le-au oferit-o. Sustinere pentru care Mustaine a multumit in mod clar, atat prin bis cat si prin foarte lunga despartire de public – bravos, a reusti sa arate ca stie sa fie si uman.

Buuuuuuuun, a venit momentul sa raman fara cuvinte: Motörhead. Va spun sincer ca, daca ar fi dupa mine, as incepe si as incheia cronica despre ei cu asta: „We are Motörhead and we play rock’n’roll„. Mai multe ar insemna doar detalii fara importanta. Cum insa nu pot, trebuie sa incerc sa gasesc cateva cuvinte potrivite.

Motörhead au fost imensi. Au dominat de la primele acorduri, incepand cu „Bomber” si pana la final. Stilul lor este greu, dur, aspru, la fel ca si vocea lui Lemmy. De chitara ce sa mai spun, la solourile lui Phil am tacut cu totii malc, fara sa respiram. „I Know How to Die„, „Metropolis„, „The One to Sing the Blues„, politica „Just ‘Cos You Got the Power” au facut pur si simplu ravagii. Vocea lui Lemmy suna absolut incredibil live si daca acum 3 ani am reusit sa-i ratez, mi-am promis ca nu voi mai pierde nici un concert Motörhead in Romania. Solo-ul de tobe al lui Mikkey Dee a fost luuuuung cat o zi de post dar nu cred ca reusit in vreun fel sa plictiseasca pe cineva.

La bis ne-au oferit „Ace of Spades” si „Overkill„, piese atat de dorite de fani. Din pacate, concertul lor a fost mult mai scurt decat ne-am dorit – dupa mai putin de 90 de minute Motörhead au iesit de pe scena, dupa ce au promis insa ca vor reveni curand intr-un oras caruia „ii plac si cladirile vechi, pe langa rock’n’roll„. Lemmy se pare ca a dat o tura prin centrul istoric al Bucurestiului. Mai spun doar atat despre ei: anul acest au implinit 37 de ani de cariera muzicala. Si au sters pe jos cu multe din trupele mai tinere.

No, cam asta a fost cronica unui festival extrem de lung, de calduros si foarte plin de trupe care au implinit fiecare peste 25-30 de ani de activitate. Dar care, aproape toate, au aratat ca trupele vechi inca stiu cum se tine un concert. Bravos tuturor, ne-au oferit trei zile inca greu de digerat.

notele lui Vulupe

Arhive pe categorii: muzica

dupa Zid

Concert aniversar Semnal M – unde din alte vremuri

Concertul Rezident EX la Arenele Romane – Veni, Vidi, Vici

OST Fest 2012 – ganduri de final

OST Fest 2012 – cronica de festival ziua 3