de pe drum, ganduri, poz(n)e

carnetul de mot

Am dat in seara asta peste urmatoarea imagine. M-a impresionat mult si mi-a adus aminte de-o poveste de curand.

Fotografie tarani port traditional romanesc

De curand, partener de calatorie cu CFR-ul ce ma regasesc cand si cand, am avut parte de niste personaje tare interesante. De obicei profit de calatoriile cu trenul (si din aceasta cauza le si prefer) pentru a ma bucura de lectura – gasesc timpul petrecut in tren ca fiind foarte bine imperecheat cu aceasta indeletnicire. Zis si facut, la inceputul calatoriei ma regaseam cu castile in urechi si cartea in mana, pus pe treaba. Parteneri de compartiment o domnisoara studenta care vorbea non-stop la telefon, o doamna in varsta care motaia si un domn care se tot cinstea dintr-o sticla de doi litri de „cola„.

La prima statie insa, in compartiment apar inca doua personaje: un student si un domn … interesant. O combinatie de bulibasa (dupa palaria stil texano-buzoian (de acolo era omul), pantofii cu cioc de 15 cm si parul strans intr-o coada de cal aproape alba) si un smecheras de cartier moda veche, dupa vorba si dupa povesti. Roman 100%, moldovean pe deasupra, mi-a trezit interesul de cum l-am vazut venind catre compartiment. Si n-am gresit ;).

Am oprit muzica dar am lasat castile in urechi si am tras discret cu urechea. Nu pentru mult timp caci m-a atras repejor in discutie si pe mine – avea un aer foarte dezinvolt si cat se poate de comunicativ. Doua ore mai tarziu trecusem prin partide de pocher cu magistratii buzoieni, povesti despre lumea interlopa din Calarasi, de vreo doua ori am ajuns prin Spania si parca odata prin Italia. Am povestit despre vinurile moldovenesti, politica, educatie si revolta civica – evident, si de traficul auto. Totul in termeni cat se poate de civilizati si educati – la scoala vietii, dar urmata cu sarg si aplecare. Cum spuneam, interesant.

Dar nu despre domnul grizonat si greu de incadrat social voiam sa va povestesc, de fapt. Ci despre acelasi domn care la inceputul serii tot sorbea din sticla de doi litri. Din vorba-n vorba, a fost si el atras in povestile noastre. Cu ocazia vizitei nasului am aflat ca dansul este de fel din Alba si mandrul posesor al unui „carnet de mot” (o alta descriere) – nu auzisem in viata mea de existenta a asa ceva, acum stiu. Cu aceasta ocazie, povestile au inceput sa prinda un alt ritm si o alta directie.

Dupa ce parca ne pregatise cu o simpla dar foarte eficienta comparatie intre painea de la magazin si cea pe care o fac ei, acasa, la cuptorul cu lemne din curte, au inceput povestile cele frumoase. Spuse cu graiul, accentul si lentoarea specifice Tarii motilor, punctate cand si cand de binecunoscutul „no” spus clar si apasat, au urmat povesti venit parca dintr-o alta lume, dintr-un alt timp.

Am auzit povesti nu sfatoase dar mandre despre o familie asezata, grupata intr-o singura gospodarie formata din parinti, 4 frati si o sora, fiecare cu casa lui, in acelasi spatiu comun, si evident fiecare cu copii de randuiala. Iar la intrebarea „Si nu mai ies certuri intre voi, nu iese cu scandal”, venita de la domnul mentionat mai sus, raspunsul a venit pe atat de scurt, pe atat de intrigat – „Da de ce sa ne certam? Nu suntem frati? Ce treaba avem sa ne certam?”. Greu de pus in cuvinte hotararea, apasarea raspunsului – si cu atat mai putin profunda lui sinceritate. Ne-a povestit cum toti se ocupa, pe rand, de-a lungul anului, cu dogaritul – activitatea principala a familiei, cu produsul de palinca, taiatul de lemne, cositul si strangerea fanului, taierea si prepararea porcului, afumarea carnurilor, coacerea painii si multe, atat de multe si atat de frumoase.

A fost minunata intrigarea – usor ironica, usor superioara, ca a unui om mare in fata poznelor unor copii, cand s-a pomenit de rasele de porci mai noi, cele cu strat redus de slanina :P. El se lauda, mandru, cu stratul de slana lat de mai bine de-o palma de pe porcii pe care-i cresc in gospodarie, cum putea sa conceapa o rasa selectata special pentru a nu avea slana? Cata risipa. Da, dar pentru ei, alaturi de cinzeaca de dimineata, acea slana inseamna un combustibil strict necesar, la cat de multa munca fizica au de facut.

Ne-a povestit, cu mandrie (da, stiu ca ma repet, dar este minunat sa vezi un om atat de profund mandru de ceea ce este si de ceea ce face), despre butoaiele ce-i ies din maini de-a lungul anului, pe care tocmai ce fusese la targ, langa Bucuresti, sa le vanda. Si era tare bucuros ca, dupa o saptamana, se intorcea acasa la nevasta si copii si ca are cu ce sa-i intretina. A fost geniala povestirea drumului cu TIR-ul ce a incarcat butoaiele de acasa si care apoi gonea cu 120 Km/h pe Valea Oltului, cu motul nostru ingrozit pe locul pasagerului. Savuros moment – este usor de inteles aversiunea unui molcom ardelean fata de viteza unui bolid imens.

Mi-e greu sa-mi aduc aminte de toate povestile dar am ramas atat de placut impresionat de acest om, simplu dar mandru, care stie sa-si castige traiul, atat al lui cat si al familiei, fara sa depinda de absolut nimeni altcineva. Care stie mersul pamantului si-al cerului, stie sa se descurce in lumea anului de gratie 2012 fara probleme si in acelasi timp nu da socoteala decat tatalui sau – nimanui altcuiva aici pe pamant. Da, este o viata grea, aspra – dar cu cata seninatate ne privea acel om, cu cata liniste si incredere in sine, e greu de descris. Pentru mine, intalnirea cu acest om a fost ca un balsam pentru suflet.

Mai mult decat atat, ca ei sunt majoritatea in satul, nu tocmai mic, unde locuieste. Iar copii, desi mici acum, se pare ca dau semne ca ar vrea sa continue acelasi drum. Doamne Ajuta. Poate mai avem, totusi, sanse de viitor. Poate. Poate ca imaginea de la inceputul povestii va mai ramane printre noi, ceva vreme.

Sursa foto: Facebook

Reclame
Standard
ca-n viata, de pe drum, ganduri

Romania mea

De cativa ani, cam de pe cand am inceput sa am parte de concedii, am avut – si inca am – un fix. Anume ca nu vreau sa-mi petrec vacantele afara din tara pana cand nu am batut toate zonele principale din Romania. Fix pe care l-am dus uneori destul de departe, refuzand multe variante de plecari si prieteni care m-au tot imbiat. Dar am fost ferm si am zis nu. Mai am putin din Ardeal de strabatut si apoi pot spune, linistit, ca am vazut Romania – cat am inteles din ea, ramane pentru alta poveste.

Fotografie Romania mea - Maramures port popularTotusi, in vremurile astea in care toti alearga dupa super-ofertele de concedii te miri pe unde, cum de mi-a venit mie o asa idee? In ce ma priveste, e simplu – cum as putea aprecia alte culturi si civilizatii, alte geografii daca eu nu am un termen de comparatie? Ar fi prea simplu sa ma duc pe vreun tarm de mare si sa declam ca acolo e cel mai frumos loc de pe pamant – dar ar fi in fapt doar un altul printre altele. Cum as putea sa inteleg daca este sau nu minunat un munte fara sa fi trecut prin Carpatii nostrii? Sau o mare fara sa-mi fi plimbat gandurile prin Delta noastra? Cum?

Atat cat am putut, atunci cand am putut, am vazut cate o bucatica din tara asta mare. Ca-i mare tare, zau ca e. Pornind cu rasaritul din Vama Veche si curgand in sus pana la apusul de la Bazias, am petrecut Dunarea pe toata lungimea ei – si nu-i petec din ea sa nu-mi fi spus o poveste frumoasa. Din Muntii Rodnei si pana in creasta Fagarasilor, muntii si stancile lor tacute mi-au aratat de ce avem o istorie asa de lunga. Cetatile, bisericile, casele si drumurile din Moldova, Maramures sau Ardeal imi spun mereu ca noi aici suntem demult – si am stiut trai frumos, nu doar indelung. Si cate altele nu-ti poate spune un iezer cand iti tremura buzele de la apa lui rece sau o cascada pierduta intr-o padure de poveste.

Apoi mai am un motiv – de data asta poate egoist. Stiu ca ce avem noi inca, nu va mai tine mult. Ca obiceiurile si porturile noastre de acum sunt in pas de plecare. Daca acum te duci Duminca dimineata pe-un drum din Maramures, ai sa ramai inmarmurit vazand sate intregi pornite la drum catre biserica in cel mai frumos port popular al lor – nu pentru a impresiona pe cineva ci doar pentru ca asa-i datina si asta-i sfant la ei. Sau nuntile lor care inca mai tin trei zile, ca asa se cade. Inca mai ai sansa, rar e drept, sa auzi pe inserat, sus in Fagaras, sunetul de bucium, sunat nu la vreun spectacol de televiziune ci asa cum ii cere datina, sus la stane. Te poti intalni cu ciobanii si turmele lor sus, la peste 2000 de metri si dupa ce-si cheama cainii sa stai cu ei la povesti si-o branza proaspata si buna – asa cum stau ei seara de seara, de mii de ani. Sau poti sa ramai blocat, cu ochii bulbucati, vazand o batranica de peste 80 de ani vaslind incet pe Dunare, intr-o lotca de 5 metri, atat de mare incat ea abia se zarea – in susul apei. Daca stii cum, poti ajunge la stanile de peste (nu stiu cum le este lor denumirea dar asta le este rolul) pierdute la gurile de canale in Delta, unde Dunarea se pierde in mare iar pescarii stau acolo cu lunile peste vara, pana sa revina in sat – asa cum fac ciobanii sus la munte.

Astea si multe altele mai frumoase decat ele se vor pierde, mai devreme sau mai tarziu – si cred ca mai degraba mai devreme. Acum se intampla pentru ca asa se cade, pentru ca asa este ordinea firii. Peste nu multa vreme, nu s-or mai intampla decat cel mult pentru a-i impresiona pe turisti – chiar daca-s de-ai casei si ei. Pentru ca transformarea asta este prezenta peste tot si schimba tot. Ne schimba pe toti. Dar inca nu-i atat de puternic prezenta aici.

Transformarea asta – nu spun nici ca-i buna, nici ca-i rea – s-a petrecut insa deja in cea mai mare parte in alte zone. Si atunci, de ce sa ma grabesc sa ajung pe alte meleaguri? Vor fi la fel si peste un an si peste zece. Aici insa totul se schimba de la o luna la alta – si vreau sa fiu aici, sa vad si sa simt cum se intampla transformarea asta. Sa stiu si cum a fost si de ce acum este altfel. Atat cat pot. De asta nu am plecat, de asta am ales sa raman aici. Pentru ca asta este Romania mea.

 

Aceste randuri au fost scrise cu ocazia campaniei “Ziua 1095”, campanie aniversară aLumeBuna.ro (știri cu impact pozitiv din și despre România) inițiată de Mihail Mușat, fondatorul proiectului, cu ocazia a trei ani de activitate

Si uite asa m-am achitat si de leapsa de la GabiGMC, chiar daca pe ultima suta de metri. Desi e tarziu si termenul se cam finalizeaza azi, am sa dau totusi mai departe aceasta leapsa catre Andi Bob. Sa vedem de ce alege ea Romania 😉

Standard