Recenzie concert Rezident EX la Arenele Romane Bucuresti

Concertul Rezident EX la Arenele Romane – Veni, Vidi, Vici

N-am putut sa ma abtin si am spus de la bun inceput concluzia serii: concertul Rezident EX, sustinut in 21 Septembrie la Arenele Romane, a fost memorabil. Cu Ovidiu Ioncu – Kempes intr-o forma din ce in ce mai buna si cu un grup de muzicieni atat de buni langa, nici nu putea fi altfel.

Dupa ce temerile prinvind reintoarcerea lui Kempes pe scena muzicala mi-au fost spulberate la concertul din Vama Veche, dupa ce le-am urmarit activitatea si eram din ce in ce mai bucuros de ce vedeam, a venit si momentul cel mai critic – concertul de la Arenele Romane. Anuntat de multa vreme si promovat chiar foarte bine, miza acestui concert a fost foarte mare pentru trupa. Orice s-ar spune, concertele de pe scena bucuresteana aduc un numar considerabil de spectatori si prin urmare sunt cele mai vizibile in activitatea unui trupe. De data aceasta, Arenele Romane i-au primit pe Rezident EX cu bratele larg deschise – cu un public numeros, primitor si foarte galagios.

Sa revenim insa la concertul Rezident EX. Cum am mai povestit, la inceput am avut mari emotii in ce-i priveste si mai ales in legatura cu eventualele schimbari petrecute cu Kempes. Ei bine, stiam acum ca lucrurile nu s-au schimbat deloc, cel putin nu in rau. Prin urmare m-am putut bucura de concert si dintr-o alta perspectiva, poate mai apropiata de trupa, de data asta.

Rezident EX, adica supergrupul recent format (in urma cu un an), este compus din: Adrian Popescu – chitara, Franta, Christian Podratzky – bass, Germania, Florin Cvasa – tobe, Romania, Tibi Göjdö – clape, Ungaria, Ovidiu Ioncu – Kempes – voce, Australia, Tavi Iepan – chitara, Germania, Matthias Lange – chitara, Germania. De alta introducere nu cred ca mai au nevoie, pentru cunoscatori oamenii de mai sus inseamna o buna parte din istoria rock-ului romanesc al anilor ’80 si chiar ’90.

In ciuda asteptarilor, concertul a inceput la ora 21.00 si punct, fara nici o intarziere. Asta a luat cumva prin suprindere sunetistii deoarece la primele doua piese au fost ceva probleme de sunet, s-au schimbat ceva cabluri „live„, dar totul s-a rezolvat destul de rapid, fara neplaceri majore. Mi-e greu sa-mi aduc aminte ordinea pieselor, imi trec prin minte titluri ca „Povestiri din gara„, „Brigadierii„, „Camera viselor„, „Pompierul atomic„, „Soldatul cazut„, „Buletin de stiri„, „Roy Black Sabbath” si altele pe care le voi mentiona pe parcurs.

Exact la fel ca si la Vama Veche, concertul a fost alcatuit din doua parti distincte – o prima parte de adaptare, de relaxare, de regasire, atat a publicului cat si a trupei – si o a doua parte de cantare si incantare, fara griji si fara limite – placere pura. Trecerea, la concertul de la Arenele Romane, s-a intamplat odata cu „Povestiri din gara„. Daca pana atunci se simtea tensiunea de pe scena, emotiile baietilor, temerile lui Kempes, transmise si in public, pe langa retinerea acestuia din urma, dupa „Povestiri” s-au rupt orice fel de tensiuni. Versurile fiind mai mult decat bine-cunoscute, publicul a inceput sa cante, vers cu vers, alaturi de Kempes. Am avut, iarasi, placerea sa fiu „nevoit” sa soptesc versurile, ascultand cu mare drag cum tot publicul de la Arenele Romane canta, alaturi sau chiar in locul trupei. Minunat sentiment.

Aproape se putea atinge bucuria membrilor trupei cand au vazut acest gen de reactie. De aici incolo concertul a fost din ce in ce mai bun si toti membrii trupei s-au simtit excelent pe scena. Tavi Iepan, tacut ca de obicei, dar lasand cu incredere chitara sa se exprime in locul vorbelor lui. O trupa cu trei chitare pe scena, care mai de care mai bun in propriul stil – superba joaca si ingemanarea acestora. Christian Podratzky care parca mangaia bas-ul, mai ales la piesa „Oglinda” la care am sa revin imediat. Toti s-au simtit minunat si au lasat sa se vada asta in mod cat se poate de clar.

Dintre toti insa, Kempes este o placere sa-l urmaresti pe scena. Este un copil care se joaca intr-o lume de adulti. Are – si transmite – atat de multa bucurie, atat de multa pofta de viata incat este imposibil sa nu te lasi vrajit. Topaie pe toata scena, zambeste, isi incurajeaza colegii de trupa, este prezent permanent in aproape orice colt de scena. Iar vocea sa este absolut minunata. Incredibila. Memorabila. Superba. Greu de descris in cuvinte si mai ales atat de unica.

Are momente lirice in care pur si simplu te topeste, urmate imediat de momente in care vocea sa capata inflexiuni salbatice, aproape viscerale, care literalmente iti fac parul sa se ridice. Regret nespus ca nu am putut asculta unele dintre piesele vechi, in care aceste inflexiuni sunt atat de bine puse in valoare, in acelasi timp sunt convins ca urmeaza sa ne suprinda cu noi si noi piese. Kempes si Rezident EX sunt alaturi de noi si sunt bine determinati sa continue s-o faca.

Tot ca si o surpriza foarte placuta, pe langa voce Kempes si-a pastrat intact chiar si accentul – o lectie pentru toti romanii care dupa 1-2 ani plecati peste hotare isi uita graiul. Accentul si inflexiunile vocii sale si-au pastrat absolut neschimbata savoarea de banatean. Nu am idee cum a reusit sa faca asta, dupa aproape 10 ani de cand este plecat, dar ma bucura nespus :D.

Dintre piesele de la Arenele Romane, pe langa „Povestiri din gara” am tinut minte in mod special alte doua: „Iarna” si „Oglinda„. „Iarna” pentru ca a inceput cu zanganit de chei ce evocau clinchetul de clopotei, la cererea lui Tavi Iepan. Si pentru ca, printr-o prea frumoasa coincidenta, chiar atunci cand sunau mai frumos clopoteii cheilor noastre, din nori au cazut cateva picaturi de ploaie – sincronizarea a fost cel putin perfecta. Mi-a adus un zambet imens si m-am bucurat ca un copil scapat la sanius de aceasta piesa atat de vesela.

„Oglinda” a fost surpriza concertului din Vama Veche si confirmarea, daca vreti, a celui de la Arenele Romane. Una dintre piesele nou aduse pe scena, desi compuse acum aproape 20 de ani, suna aproape de perfectiune, mai ales cu vocea lui Kempes. Cu bas-ul mangaiat de un arcus, cu Matthias la chitara rece si inflexiunile lirice ale vocii lui Kempes, piesa asta are un ritm hipnotic si, desi cred ca este destul de greu de interpretat, pare o jucarie pentru el. Ritmul ei te poarta pe valuri de ocean, te face sa plutesti pe nori si te scalda in frumos. Presupun ca este „vina” lui Tavi Iepan si tare-i mult ii multumesc pentru aceasta splendoare. Nu stiu cum face dar absolut de fiecare data imi da fiori – iar ascultata acolo, la nici 10 metri de scena, a fost extraordinar. Chiar si numai pentru piesa asta si as merge oricand la un concert Rezident EX.

N-as putea incheia aceasta cronica de concert fara a-l aminti si pe cel mai carismatic membru al trupei, germanul Matthias Lange. Este o figura de poveste in concert si, desi nu stie sa vorbeasca romaneste, reuseste sa tina cel mai bine dialogul cu publicul. La Arenele Romane a mers pana la a ne delecta cu un scurt joc cu flacari, in propria interpretare, la inceputul piesei „Pompierul atomic„. In rest este permanent activ si isi foloseste chitara cu o placere fantastica, solo-ul sau de la inceputul piesei „Roy Black Sabbath” fiind remarcabil.

Rezident EX – o trupa de lupi batrani care, pusi impreuna, au energia si dedicarea unei trupe de debutanti. Nu stiu cum reusesc asta dar le iese de minune. Tot ce le mai trebuie este un album de piese noi – si asta cat mai repede. Stiu ca lucreaza deja la un prim album, dupa cum stiu ca, dupa concertul de la Arenele Romane, urmeaza o pauza in activitatea de scena de mai bine de 6 luni. Ar fi foarte indicat sa reuseasca sa umple aceasta pauza cu o lansare de album. La acest moment au parte de o primire extraordinara – si este pe deplin meritata – dar trebuie sa beneficieze de ea pana la capat. Cele doua bis-uri de la concertul de la Arenele Romane ar trebui sa insemne ceva, nu-i asa? Abia astept sa ascult primul album 100% Rezident EX – sunt atat de buni incat istoria din spatele lor, departe de a-i inchide in acelasi stereotipii, ii determina sa mearga mult mai departe. Bine ati venit acasa, Rezident EX – sa indraznesc sa sper un concert la Cluj cat mai curand?

La final, dincolo de orice cuvinte, chipurile celor din imaginea de mai jos exprima perfect starea creata de concertul Rezident EX. Nu-i cunosc dar le multumesc pentru o asa traire.

PS – Multumiri celor de la Mahmur.info pentru fotografiile de la concertul Rezident EX.

evenimente, muzica

Concert Slayer la Arenele Romane – Veni, Vidi, Vici

Dupa ce i-am vazut acum 2 ani pe scena de la Sonisphere, parte componenta a celebrului The Big Four, mi-am promis ca nu voi rata primul concert de turneu Slayer de la noi. La cum au sunat atunci si la cat de in forma erau am fost convins ca vor face un concert memorabil – n-am gresit deloc. Invitati de Emagic cu ajutorul Ciuc Premium, Slayer au venit pentru primul lor concert propriu din Romania pe 4 Iunie 2012 si au fost primiti de mai bine de 5.000 de fani la Arenele Romane.

Prima trupa de deschidere au fost cei de la Avatar si au avut o misiune foarte dificila de a antrena un public putin numeros si inca apatic. Cum insa nu deloc la inceputuri si au experienta chiar in a concerta pe aceeasi scena cu alte nume mari ale rockului, au reusit sa intre rapid in ritm si sa-si faca apropiat publicul prezent. Au sunat bine, destul de aproape ca stil de ceea ce urma sa se intample pe scena, chiar au meritat sustinerea primita.

Dupa o scurta pauza au preluat scena cei de la H8 – de asemenea o trupa nu tocmai tanara. Si-au dat efortul si au fost relativ bine primiti, mai ales ca aveau destui cunoscuti in public. Dar ca stil nu prea s-au potrivit cu tema Slayer. Nu prea merge sa amesteci genul lor muzical, un cross hardcore/hip hop, conform declaratiei trupei, cu thrash-metalul curat si crunt al celor de la Slayer. Parca nu se amesteca. In rest au sunat bine, au venit cu un invitat special la chitara, dinamica celor doi vocalisti merge, desi mai este loc de mai bine. Cred ca ar fi fost mult mai bine primiti la un alt gen de concert.

Fac o pauza aici sa comentez putin si organizarea – de data asta, destul de slaba. Pentru o capacitate de aproximativ 2000 de locuri cate au fost in zona gold, doar 4 oameni la deservit bere si racoritoare este infim. Mai ales la cat de cald a fost ieri. Cozile au fost interminabile, chiar si in timpul concertului Slayer. Pacat, este pacat sa lasi o asa impresie. In rest totul a fost bine, scena impresionanta prin dimensiuni, sunetul nu excelent dar bun. Si mai ales, tare. In fata scenei a fost asurzitor la propriu – numai bun pentru ceea ce a urmat.

La 21.15, fara nici un fel de introducere, dupa doar un foarte scurt intro au intrat pe scena – Slayer. In forta, de parca au venit hotarati sa nu ne lase nici un fel de sansa de a ne reveni, au inceput cu „World Painted Blood”, piesa titlu al ultimului lor album. Forta este un cuvant prea mic pentru a le descrie valul desfasurat peste publicul din Arenele Romane. Cu o atitudine seaca, dura, complet no-bullshit, Slayer au facut un concert greu de digerat – si tocmai asta le-a fost intentia.

De la inceput pana la sfarsit au tinut un ritm infernal, aproape fara nici un fel de pauza. Interactiunea cu publicul a fost as spune undeva sub un minim decent, in afara de a anunta cateva dintre piese – nu pe toate – Tom Araya nu a adresat nici un alt gen de discurs. Fara povesti, fara prostii – rece si dur. Kerry King este absolut neschimbat, cu aceeasi atitudine distanta, cu aceeasi imagine agresiva – cu tot cu lanturile atarnate la curea. Si-a pastrat insa bunul obicei de a arunca catre public cu pene de chitara aproape la orice piesa – imbucurator, as spune.

Dave Lombardo este un fenomen in sine – felul in care reuseste sa stoarca atata viteza si forta din setul de tobe este absolut incredibil. Val dupa val se intoarce catre public, la fiecare serie mai plin, mai tare, mai rapid si mai dur. Greu, foarte greu sa-i faci fata. Iar publicul a raspuns din plin, cu accesi rapiditate – in mijlocul zonei din fata scenei a fost prezent permanent un mosh-pit considerabil ca marime si mereu folosit din greu. Pe langa el, un alt mosh-pit s-a format in dreapta scenei, unde in pauzele de mosh s-a folosit spatiul astfel eliberat pentru un head-bang in voie. De mult n-am mai vazut un public atat de activ dar chiar nu aveai cum sa stai linistit in fata unui astfel de atac.

Din pacate din formula de aseara a lipsit Jeff Hanneman, inca indisponibil in urma imbolnavirii de acum un an. Inlocuitorul sau insa, Gary Holt de la Exodus, s-a descurcat mai mult decat onorabil. Desi deja de aproape un an in turneu alaturi de Slayer se vede totusi diferenta de stil si de atitudine, Gary fiind aseara cel mai „cuminte” dintre cei de pe scena. Unitatea dintre cei patru membrii originali ai Slayer, impreuna in aceeasi formula de mai bine de 20 de ani, este cu adevarat notabila.

Dintre piesele memorabile de aseara pot aminti: „War Ensamble„, „Die by the Sword„, „Chemical Warfare„, „Mandatory Suicide„, „Spirit in Black„, „Dead Skin Mask” si „Angel of Death„. Dupa o foarte scurta iesire de pe scena au revenit pentru un bis format din „South of Heaven” si „Raining Blood„, care au stors si ultimele picaturi de energie din noi. La final, fara nici un fel de discurs de despartire, Slayer au parasit scena ca dupa indeplinirea unui sacrificiu – noi eram victimele.

Nu pot decat sa citez chiar din propriile lor spuse, ca si scurta descriere a concertului Slayer de la Arenele Romane: „brutal but beautiful, punishing yet precise„.

evenimente, muzica

Cronica Apocalyptica la Arenele Romane – un sfarsit de lume

Poate unul dintre cele mai frumoase exemple ale unei idei care a fost transformata de pasiune intr-un fenomen. Poate una dintre cele mai frumoase povesti de succes, Apocalyptica stie sa-si pastreze fanii si sa surprinda in mod foarte placut de fiecare data. Dar s-o iau totusi incetisor cu povestea Romanian Rock Meeting 2012 – Spring Edition.

Duminica, 13 Mai 2012, ziua desfasurarii unei noi editii de Romanian Rock Meeting. Insorita dar din pacate friguroasa, ziua nu anunta initial prea multe suprize. Pana spre seara. Promusic Events si Revista Maximum Rock i-au readus pe finlandezii de la Apocalyptica pe scena de la Arenele Romane, scena familiara deja trupei inca din 2006.

Ora de incepere a fost 19.30 si a fost respectata destul de bine. Totusi, referitor la zona si organizare, am cate ceva de comentat, in nume personal. Nu inteleg de ce, in anul 2012, intr-o capitala europeana, este aproape imposibil sa folosesti bicicleta pentru a te deplasa la un concert. M-am uitat cu atentie si nu exista nici un loc amenajat sau cat de cat sigur pentru a putea parca o bicicleta, in conditiile in care ciclistii sunt din ce in ce mai numerosi in Bucuresti. Este oare asa de greu de pus la dispozitie un rastel utilizabil fara teama de nu-ti mai gasi bicicleta la iesire? Poate se aude si la organizatorii de evenimente, ar fi un plus binevenit pe viitor. Sa revin insa, acum ca m-am descarcat.

Prima trupa a serii au fost Changing Skins – un amestec interesant de stiluri, din pacate nu au fost deloc ajutati de sonorizare care pe durata concertului lor a fost prea tare si deloc echilibrata. Au avut un rol dificil insa, cu un public infrigurat si foarte rar, lipsit de reactii. De apreciat entuziasmul cu care si-au dus sarcina pana la capat, chiar daca stilul lor nu prea s-a potrivit cu programul serii.

Dupa o pauza de reamenjare si dupa sesiunea Apocalyptica de intalnire cu fanii norocosi, scena a fost preluata de constantenii de la White Walls. Tot ei au fost si prima surpriza placuta a serii, cel putin pentru mine. O trupa desi foarte tanara, suna excelent si lasa senzatia ca au trecut prin multe – nu degeaba au primit deja cateva premii. Cu un sound foarte bine asezat, amestecand pasaje de voce guturala cu voce clara si cateva piese de conceptie, baietii de la White Walls au aratat ca stiu bine muzica si ca au ce cauta pe scene mari, de renume. Mai ales daca mai lucreaza un pic la accent, daca tot s-au hotarat sa cante in limba engleza.

Cel putin piesa THE LOST ART OF CHAPEAUGRAPHY, in ciuda lungimii foarte rar intalnite la un concert (cred ca are peste 15 minute, cumuland cele 3 acte ale piesei) a sunat excelent. Un mare Bravo pentru un sound original si necomercial. Foarte placut, de urmarit si la alte concerte. Publicul, deja mai numeros si mai activ, in ciuda frigului (am mai mentionat ca a fost foarte frig?) a aratat multa apreciere si suport – cu adevarat meritate.

A urmat inca o pauza (care a marit considerabil senzatia de frig acut data de vantul foate rece), timp in care si publicul s-a mai marit putin, desi mult sub asteptarile mele. Pana la final au fost cateva sute de fani, foarte putini pentru capacitatea Arenelor Romane. Care dealtfel, desi pe inserat nu aratau excelent, dupa caderea intunericului au capatat un aspect bine potrivit evenimentului, avand coloanele luminate in rosu, cu un cer vinetiu si innorat deasupra. Corturile pentru bautura si mancare au fost mai mult decat suficiente, cu cozi de maxim cateva persoane, mai ales avand in vedere publicul redus deja mentionat. Per total Arenele Romane ramane un loc excelent pentru genul acesta de concerte. Cu un sunetist priceput, acustica este chiar buna iar in timpul concertului Apocalyptica s-a auzit foarte foarte bine.

Am ceva de comentat totusi in ce priveste amenajarea spatiului. Inteleg necesitatea camerelor de filmat dar, totusi, un concert este in primul rand dedicat fanilor prezenti. Din cauza camerelor si a aranjarii acestora, practic nu era utilizabila decat jumatate din suprafata disponibila in Arenele Romane. N-a fost o problema majora din cauza publicului redus, dar totusi nu mi se pare deloc echitabil din partea organizarii. Odata trecut de prima treime, nu mai puteai deloc sa vezi ceva inspre scena fara sa fii deranjat de prezenta a cel putin o camera de luat vederi si/sau a acesoriilor acestora. Zic ca mai este de lucrat aici.

Apocalyptica au deschis concertul, parte din turneul lor de promovare al albumului 7TH SYMPHONY, lansat in 2010, cu o piesa cum altfel decat instrumentala, preluata de pe acest album: On The Rooftop With Quasimodo. Nu tocmai in forta, si-au facut o intrare graduala, construind atmosfera. Au recuperat insa rapid cu piesa 2010, ce in versiunea de album il are ca invitat pe Dave Lombardo de la Slayer si care a anuntat destul de clar felul in care se va desfasura intreaga seara. Adica un macel de metal finlandez amestecat cu sonoritati clasice, surprinzatoare si mai ales captivante.

Greu de descris ceea ce a urmat, Apocalyptica reusind in foarte scurt timp sa aprinda publicul si sa schimbe total atmosfera. Desi in continuare foarte foarte frig (am mai mentionat asta?), incepea deja sa nu mai conteze. Oricum, dupa Master of Puppets nimic n-a mai contat. Asa cum au inceput ca si proiect, trupa tribut pentru Metallica, baietii de la Apocalyptica nu si-au uitat naravul ci dimpotriva. Nelipsite de la concertele lor, preluarile Metallica sunt un rasfat muzical. Combinatia intre sunetul atat de complex al violoncelelor de pe scena si versurile cantate de public, care nici de data n-a fost deloc lipsit de voce, este greu de prins in cuvinte. Conexiunea public – scena este completa, practic publicul devine un membru al trupei, vocalul absent de pe scena si parte din intreg spectacolul. Minunat. Iar felul de a comunica cu publicul al lui Paavo Lötjönen este incredibil – prezent pe toata scena, foarte activ si mereu zambaret, indeamna si conduce publicul dupa bunul plac si cerintele concertului. Va mai zic doar ca la Seek & Destroy n-a fost picior de rocker care sa nu fie luat pe sus de valul cantarii. Perfecta senzatia, perfect momentul.

Reveniti la propriile piese, au urmat clasicele Life Burns! si Last Hope, dintre compozitiile proprii trupei. Eicca Toppinen – violoncel, Paavo Lötjönen – violoncel, Perttu Kivilaakso – violoncel si Mikko Sirén – tobe, toti membrii vechi ai trupei, stiu sa-si prezinte creatiile intr-un spectacol superb. Nici vocalul Tipe Johnson, invitat pentru tot parcursul turneului, nu a facut deloc o impresie rea, avand o voce foarte potrivita cu sound-ul trupei.

Pe tot parcursul serii baietii au fost, literalmente, pe toata scena. Sincer nu reusesc sa inteleg cum de se pot misca atat de mult si de fluid, carand dupa ei cate o imensitate de violoncel si mai si cantand in acelasi timp. Dar ei o pot face si toata joaca asta prinde foarte bine. Mai mult, au cantat cu pofta si cu veselie, erau captivanti in placerea lor de-a canta si de-a se distra. Au pus stapanire pe scena, pe atentia noastra si apoi s-au apucat de joaca. Eicca la un moment dat a scos un al treilea bat si-l ajuta pe tobosarul Mikko, care la randul lui a stat mai mult cocotat pe scaun decat cuminte asezat intre tobe. Tot Eicca, precum un mic elf pus pe sotii, era mai mereu intr-un dialog muzical cu Perttu, in timp ce Paavo era ocupat sa comunice, non-verbal, cu publicul, sa ne incurajeze si sa conduca versurile, atunci cand era cazul. Toti au fost o explozie de energie iar momentele in care se reuneau cele trei violoncele, intr-un triunghi strans, erau sublime. Si pana la urma Perttu, desi initial cel mai gros imbracat (deh, v-am mai spus, cred, ca era tare frig) a fost si cel care, clasic, a scapat de tricou pana la final – spre bucuria fanelor prezente.

Finlandezii stiu si mai ales simt muzica. Pasiunea lor, dovedita de anii de experienta si de studiu, au aratat ca sunt cu adevarat niste muzicieni de elita. Iar pasajele de muzica clasica Psalm 1 si Sacra, definitorie in formarea lor ca muzicieni, au fost un deliciu foarte bine primit.

La final, nu pot sa spun ca si concluzie pentru acest concert decat ca a fost prea scurt. Opinie impartasita si de altii dintre cei prezenti, cele peste 90 de minute au parut si s-au simtit mult prea scurte. Cand este urmatorul concert Apocalyptica?

Poze de la concert puteti gasi aici: http://www.rockstage.ro/foto-detalii/Apocalyptica/386/205/

Lista completa de piese, conform Setlist.fm

On the Rooftop With Quasimodo
2010
Grace
Master of Puppets (Metallica)
End of Me
I’m Not Jesus
Psalm 1
Sacra
Nothing Else Matters (Metallica)
Last Hope
Refuse/Resist (Sepultura)
Life Burns!
Seek & Destroy (Metallica)
Inquisition Symphony (Sepultura)

Bis:
At the Gates of Manala
I Don’t Care

evenimente, muzica

Sodom la Arenele Romane – un festin thrash metal teutonic – partea a II-a

Continuare de aici: https://vulupe.com/2011/11/09/sodom-la-arenele-romane-un-festin-thrash-metal-teutonic-partea-i/

Dupa o seara deja bine incalzita si la propriu si la figurat, publicul din Arenele Romane era mai mult decat pregatit pentru evenimentul principal al serii – trupa Sodom, venita pentru prima oara in Romania.

In formula completa (da, in cazul lor poate parea o gluma dar chiar asta este formula lor) si de curand improspatata prin venirea noului tobosar, au urcat pe scena Tom Angelripper – voce, bass, Bernd „Bernemann” Kost – chitara si Markus „Makka” Freiwald – tobe. Au intrat direct „in paine” cu un foarte bine pregatit „In War and Pieces”, trupa fiind dealtfel inca in plina promovare a albumului cu acelasi titlu.

Total atipici, cei de la Sodom parca incearca in mod intentionat sa sparga normele: intr-o formula complet minimalista, cu doar trei membri in trupa si cu un vocal ce dubleaza ca si bass-ist (nu chitarist cum se intampla de obicei), au aratat fara nici un dubiu ca putin nu inseamna si slab – ba deloc. Pe deasupra au compensat din plin prin numarul mare de piese interpretate – 20 de piese in mai bine de 90 de minute, fara nici un solo, nu-s deloc un concert scurt.

In ciuda varstei deloc fragede cei trei au facut un spectacol de zile mari – ajunge numai sa spun ca pe scena au fost montate trei microfoane desi Sodom au un singur vocalist :D. Dupa o intrare in forta cu prima piesa a urmat o scurta prezentare si aprecierea trupei catre fanii prezenti. Stiu ca in lunga lor cariera (30 de ani impliniti chiar in acest an) au avut parte de sali si de stadioane cu mult mai pline dar au stiut sa-si mainfeste intr-un mod foarte placut bucuria de a fi pentru prima oara pe scena din Romania. Au mentionat in mod repetat ca suntem o gasca de „crazy people” si in mod evident s-au simtit bine pe scena.

Impresia creata per total a fost una de conexiune, baietii au fost tot timpul foarte atenti la fani si la felul in care acestia au primit muzica interpretata. Acordurile dure, cu vocea inconfundabila a lui Tom Angelripper si insotite de tobele obsesive au creat o experienta greu de uitat. Desi la inceput eram putin circumspect, dupa numai cateva piese am lasat deoparte orice retinere si m-am bucurat de-un concert dur, intens, foarte energic si desi lung, la final mi-a parut ca abia eram la inceput (ceafa mea spune insa o alta poveste :P).

In mod special as remarca titluri ca: The Saw Is the Law (he he, ce de amintiri), City of God, Blasphemer, Agent Orange, Ausgebombt si Remember the Fallen. Aproape toate piesele au avut parte de-o scurta introducere si mentionare a albumului si perioadei in care au fost lansate. In plus, ca o particularitate Sodom, multe dintre piese au fost dedicate catre personaje reale sau categorii de personaje – de exemplu Remember the Fallen, piesa ce a fost dedicata tuturor dictatorilor. O mentiune speciala merge si catre preluarea piesei „Ace of Spades” a celor de la Motörhead, preluare facuta cu tot tacamul, inclusiv cu adoptarea, meticuloasa, a pozitiei caracteristice la microfon a lui Lemmy. Daca inchideam ochii chiar m-as fi putut crede in fata celor de la Motörhead. Piesa din cate am vazut nu facea parte din programul original, a fost un mic cadou oferit fanilor din Romania.

Tom stie sa se faca placut publicului si manifesta o energie absolut incredibila. Aproape dupa fiecare piesa a desfacut cate o sticla de apa din care jumatate si-a turnat in cap iar restul l-a oferit fanilor din primele randuri. Pe langa apa, nemtii s-au delectat cu bere de productie romaneasca si se pare ca le-a placut, dupa gesturile de apreciere ;).

Am remarcat cu placere si prestanta lui Bernemann care i-a tinut cu brio piept lui Tom Angelripper. Chitara lui parca suna acum mai bine decat in prima perioada la Sodom, mai ales avand in vedere contributia deloc nesemnificativa de pe ultimul album. Desi partea vocala nu face parte din indatoririle lui, l-a insotit pe Tom la mai toate refrenele, cantand cu pofta alaturi de el si fiind prezent pe toata scena. Riff-urile lui au umplut amfiteatrul de la Arenele Romane si nu putini au fost fanii mai vechi care zambeau de placere ascultand piesele vechi interpretate la fel de brutal si taios precum si le doreau.

Publicul a fost pe masura trupei si spun asta fara nici o retinere. Am avut parte de foarte mult crowd-surfing – este ceva la Sodom care pur si simplu nu te lasa sa stai linistit, nu ai cum. In mod constant a fost creat un mosh-pit, mai mult sau mai putin aglomerat dar de regula foarte aglomerat. Iarasi am sa mentionez cat de mult ma bucur sa vad ca si la noi momentele de moshing au capatat acel aer de agresivitate controlata si salbatic-civilizata, in afara evenimentului mentionat in prima parte totul decurgand fara nici o problema.

La final pot spune linistit ca a fost o experienta excelenta si ca Sodom sunt departe de-a fi istorie, desi sunt deja monstrii pe scena de thrash-metal. Bravo lor, ii mai aspteptam cu placere cat de curand – ne-au placut mult. Singurul regret este ca baietii nu s-au intors si la bis – desi cred ca ora intarziata (concertul s-a terminat dupa ora 23.00) a fost un argument pentru acest fapt.

Lista de piese:

In War and Pieces
Sodomy & Lust
M-16
Outbreak of Evil
The Saw Is the Law
Proselytism Real
The Art of Killing Poetry
I Am the War
City of God
The Vice of Killing
Blasphemer
Eat Me!
Agent Orange
Sodomized
Ausgebombt
Ace of Spades (Motörhead cover)
Among the Weirdcong
Remember the Fallen
Bombenhagel

Articol publicat pe RockStage.ro.

evenimente, muzica

Sodom la Arenele Romane – un festin thrash metal teutonic – partea I

Sambata, 05 Noiembrie 2011, Arenele Romane din Bucuresti au gazduit inceputul unui nou concept in muzica live – Rock Legends, organizat de Big Name Entertainment si Axa Valaha Productions. Festivalul ne propune o formula de concert rock distribuit in mai multe evenimente distincte, anul acesta debutand cu perechea Sodom si Venom. Prima dintre trupele cap de afis, cei ce au declansat acest festival a fost trupa celor de la Sodom, vechi cunostinte in zona de thrash si black-metal.

Locatie: Arenele Romane devin din ce in ce mai mult un termen sinonim cu festivalurile rock – si as adauga de buna calitate. Perfect asezat ca distanta, cu un generos spatiu de parcare si cu un aspect foarte bine “asortat” pe timpul verii, amfiteatrul de la Arenele Romane are deja o lunga lista de evenimente gazduite. Cum pana de curand venirea frigului si a umezelii insemna inchiderea temporara a acestui stabliliment, o solutie trebuia gasita – iar cortul interior a fost poate cea mai buna rezolvare.

In ciuda frigului de afara, cea mai mare problema a fost mai degraba caldura, mai ales in partea din stanga scenei unde se simteau foarte bine curentii de aer cald. O solutie simpla si care functioneaza perfect, asa ca cei care-si fac griji in privinta condiilor climaterice pot sa vina fara nici o retinere, se vor simti in largul lor, indiferent de vremea exterioara.

Spatiul fiind larg si generos, cu destule standuri pentru bautura si mancare, a insemnat ca practic n-a fost nevoie de stat la coada aproape deloc – la fel si la toalete.

Sunet: Ca de fiecare data, sunetul este o experienta subiectiva. Se pare insa ca inginerii de sunet de la Rock Legends au cam stiut ce trebuie facut asa ca pe tot parcursul serii auditia a fost de foarte buna calitate, la toate trupele din festival: volum, adancime, calitate, toate foarte placut setate.

Ca sa fiu carcotas, parca as spune totusi ca tobele s-au auzit un pic cam tare la concertul celor de la Sodom – dar asta chiar ca n-a fost o problema. De apreciat faptul ca sunetul a fost bun in toata sala, nu doar in fara scenei.

Organizare: Ca si eveniment muzical am avut parte de-o organizare bine pusa la punct. Cu plusuri si minusuri, in mod evident, dar cele mai multe au fost bune si foarte bune. Cateva specificari insa sunt de facut mai ales ca vorbim totusi de-un concert rock.

Un “obicei” din ce in ce mai des intalnit la concertele rock si pe la noi este “crowd-surfing”-ul – cu bune si cu rele. Obicei cu care ar face bine sa se obisnuiasca si cei de la serviciile de securitate si mai ales cu modul normal si corect de a raspunde. Am vazut nu putine momente in care cel purtat pe bratele celor din sale ajungea la gardul de demarcatie din fata scenei iar angajatii de la serviciul de securitate nu au gasit alta modalitate de actionare decat sa-l impinga, (aproape) cu furie, inapoi in sala. Mai oameni buni, acesta mic joc face parte din ceea ce se cheama un concert rock – si o reactie potrivita este sa-l preluati pe acel fan, sa-l lasati sa “coboare” acolo in zona de securitate si apoi sa reintre in sala. Asa se face peste tot in lumea mare in care concertele rock de mare anvergura au o istorie de multe zeci de ani si nu sunt niciodata probleme. Haideti sa lasam aceasta agresivitate sa-si vada de treaba atunci cand este nevoie – iar crowd-surfing-ul (sau, cand este posibil, stage-diving-ul) nu au nici o treaba cu agresivitatea sau cu dorinta de a face ceva nepermis. Dimpotriva.

Si dupa una rece, doua calde. A fost o placere pentru fotografii de presa sa observe ca, pentru trupele romanesti, nu s-a mai aplicat nici o limita de timp la accesul in fata scenei. Pe toata cantarea s-a putut intra (si reintra) fara probleme. Asta-i numai de bine si poate mai ales pentru chiar trupele romanesti, care se pot bucura de cat mai multe imagini reusite de la concertele lor. Si uite asa punem cu totii umarul sa sustinem, care cum putem, scena muzicala romaneasca.

Alta apreciere vine catre supraveghetorii medicali (si de la securitate) aflati in sala. La un moment dat, intr-o repriza de mosh (de care am avut parte din plin, revin la aceasta idee), unul dintre cei implicati a iesit putin din cerc si din viteza a daramat destul de brusc pe un alt fan. Acesta s-a cam lovit in cadere si ulterior era putin ametit. La nu mai mult de doua minute a aparut un tip de la supraveghere care l-a intrebat daca se simte bine si imediat dupa unul de la securitate. Dupa o scurta vizita la standul medical – la insistenta supraveghetorului – totul s-a incheiat fara alte probleme, dar am ramas cu o buna impresie asupra organizarii.

As mentiona tot aici si excelentele alegeri pentru piesele difuzate in pauze, atat de bune incat a fost pentru prima oara cand am asistat la crowd-surfing facut in pauzele dintre concerte Smile with tongue out .

Deschidere: Asa cum spuneam, Rock Legends este un mic festival. Asa ca am avut parte de trei trupe de deschidere, toate facand o buna impresie, chiar daca la inceput cei prezenti erau inca amortiti de frigul de afara.

NADIMAC au fost pentru mine o supriza placuta pentru ca pana la acest festival n-am mai avut nici un contact cu ei. Au avut un concert scurt dar intens (se simte originea sarba a trupei). Desi au un foarte bogat istoric muzical si o luga lista de trupe cu care au mai impartit scena, faptul ca sunt fani declarati ai trupei Sodom s-a vazut si mai ales auzit. Chiar daca erau pentru prima data in Romania, pot sa pun pariu ca nu este ultima oara cand ii vedem – poate chiar si cap de afis.

Cei de la L.O.S.T. sunt veteranii intre trupele de deschidere de Sambata seara, cu peste douazeci de ani de activitate si aflati inca in turneu de promovare pentru primul lor album – „Remains of Pain„.

Muzical insa au aratat ca au avut ceva de invatat din lunga lor experienta si de la trupele alaturi de care au concertat: Novembre, Obituary, Behemoth, Dismember, Rage, Orphaned Land, Aborted, Leaves Eyes, Septic Flesh, The Haunted, Destruction, Helloween, Doro, Testament, Kreator, Sepultura si In Flames o lista cu adevarat impresionanta.

Piese precum “Becoming a lie”, “O viata”, “Closure” si “Ziua ce vine” au prins foarte bine la public si am vazut ca numarul de fani prezenti n-a fost chiar mic.

SINCARNATE au aratat ca sunt deja o trupa matura, cu multe concerte la activ. Au doua materiale lasate (iar cel de-al doilea, intitulat „As I Go Under„, este chiar un album de o calitate muzicala foarte buna) si nu putine concerte, atat pe scena romaneasca cat si cea europeana.

Desi erau prima oara in amfiteatrul de la Arenele Romane, nu s-au aratat deloc pusi in dificultate. Se simte ca sunt mai degraba obisnuiti cu concertele de club dar chiar si asa, sunt o trupa care promite o buna experienta muzicala. Am apreciat riff-urile accentuate si dinamismul liniei lor melodice.

Sunt convins ca ceva mai multa participare din partea membrilor trupei ar fi fost un plus, chiar daca per total au fost o experienta placuta,. In marea majoritate au fost foarte inexpresivi, parca abia asteptau sa termine concertul. Tot aici pot mentiona gestul bass-istului care la penultima piesa si-a scos telefonul din buzunar pentru a verifica ora – un gest care a facut o impresie nu tocmai placuta.

Continuarea cu concertul celor de la Sodom cat de repede ;).

notele lui Vulupe

Arhive pe etichete: Arenele Romane

Concertul Rezident EX la Arenele Romane – Veni, Vidi, Vici

Concert Slayer la Arenele Romane – Veni, Vidi, Vici

Cronica Apocalyptica la Arenele Romane – un sfarsit de lume

Sodom la Arenele Romane – un festin thrash metal teutonic – partea a II-a

Sodom la Arenele Romane – un festin thrash metal teutonic – partea I