Arhive pe etichete: ARTmania

evenimente, muzica

Amorphis in The Silver Church – potrivire perfecta

Evenimentele muzicale bune si foarte bune se tin lant in ultima vreme. Reintorsi in Romania pentru a patra oara,  dupa o prima serie de concerte foarte bine primite, trupa finlandeza Amorphis s-a inscris perfect in acest curent. Au poposit in Bucuresti pe 9 Noiembrie, in clubul The Silver Church, cu un concert facand parte din turneul de sustinere pentru ultimul lor album „The Beginning Of Times„. Ca de fiecare data concertul a fost excelent organizat de ARTmania. Pentru ca spectacolul sa fie complet, Amorphis au venit insotiti si de doua trupe de suport: spaniolii Nahemah si norvegienii de la Leprous.

Afis concert Amorphis - The Beginning of TimesLocatie: Multe n-ar mai fi de spus despre The Silver Church. Este, dupa parerea mea, cel mai bun club de evenimente live din Bucuresti. Spatios, aerisit, cu un design excelent si foarte bine potrivit pentru acest gen de concerte. Daca mai spun ca nici preturile nu-s exagerate, este clar o experienta placuta.

Sunet: Clasic deja, sunetul din TSC este fara exceptie bun si foarte bun. Si cum de data asta l-am vazut pe la butoane si pe Katala, a avut si cine sa faca reglajele asa cum trebuie. Mai ales dupa ce Amorphis au urcat pe scena si volumul a urcat corespunzator, sunetul a fost excelent. As fi facut o singura modificare – desi stiu ca face parte din stilul Amorphis, as spune ca vocea putea fi data ceva mai tare. In rest s-a auzit absolut impecabil.

Organizare: Numai de bine, atat despre ARTmania cat si despre TSC. Orele au fost respectate, intrarea s-a facut fara probleme prea mari. Un mare plus am de spus despre firma de securitate. Prezenti doar la intrare si langa scena, au stiut sa fie absolut discreti si sa-si faca treaba foarte bine. In zona din fata scenei, pe parcursul concertului Amorphis cand clar nimeni nu se mai misca de acolo, au distribuit muuuulte sticle de apa. Iar agentul care s-a ocupat de  distribuirea apei n-a parut deloc deranjat sau superior facand asta – simplu, atent, corect. Bravo.

Public: Desi sala a fost plina nu s-a simtit acest lucru – ceea ce este foarte bine. Peste 600 de fani, la o aproximare vizuala, fara sa simti ca nu mai ai loc. La acest fapt contribuie si specificul publicului specific genului – mai tacut, mai linistit, poate putin mai retras. Per total a fost o experienta placuta chiar daca manifestarea fanilor n-a fost prea evidenta, pe alocuri.

Deschidere: Nahemah sunt cei care au avut primul contact cu publicul si s-au descurcat mai mult decat onorabil. Poate nu cu cel mai potrivit stil, ei fiind mai degraba prea melodici si soft pentru ceea ce urma sa se intample pe parcursul serii, au reusit totusi sa atraga atentia in mod placut si sa incalzeasca primele grupuri de fani.

Leprous insa au fost de departe supriza placuta a serii. Fiind trupa oficiala de suport pentru acest turneu, norvegienii au venit pusi pe treaba si au convins fara nici un fel de dubiu. Deja la a doua vizita in Romania, baietii parca stiau la ce sa se astepte si ce trebuie facut si au facut bine.

In mod clar vom mai auzi de ei din ce in ce mai des. Canta bine, nu au un stil unitar si asta ii prinde foarte bine, canta cu pofta si sunt abia la inceput – promit multe surprize placute. Desi prima impresie nu le-a fost deloc favorabila, cei mai multi din trupa fiind fiind niste pusti cu un aspect foarte indie, cu exceptia claparului (si voce) Einar Solberg, trupa asta are nevoie de-o scena mai mare – la propriu, nu doar la figurat. Cei cinci cu greu au avut loc pe scena fiind intr-o continua miscare, atat pe orizontala cat si pe verticala. Cei doi chitaristi si basistul nu au ratat nici un colt disponibil pe scena de care se putea sari sau cocota. Iar la finalul concertului chitaristul Jonas Kiste mi-a daramat toata preconceptia despre cat de mult poate transpira un om – era pur si simplu innecat, scufundat intre cravata si vesta din tinuta. Da, am spus bine cravata – desi o trupa de metal, tinuta lor este, cum am spus, foarte eleganta.

Din punct de vedere muzical stiu sa nu se repete de parca ar fugi de asta ca de foc. Nu am ascultat doua piese la fel si de cum le gaseam cate o hiba aparenta, parca in mod intentionat imi demonstrau la urmatoarea piesa ca m-am inselat amarnic. Au o lejeritate incredibila in a se misca intre stiluri si influente, totul in cadrul unei aceleiasi piese, si totusi sa faca asta sa para foarte lejer si natural. Un amestec muzical de progressive-metal, heavy-metal, black-metal pe alocuri, cu influente de la Pain Of Salvation, King Crimson, Shining, Devin Townsend si Opeth – asta ca sa-i citez chiar pe ei. Pe scurt, o trupa care merita urmarita cu mare atentie. Excelent.

Amorphis – dupa o pauza nu mai lunga de 30 de minute finlandezii au ocupat scena, continuand o seara deja bine incalzita. Tomi Joutsen – Voce, Esa Holopainen – Chitara, Tomi Koivusaari – Chitara, Santeri Kallio – Clape, Niclas Etelävuori – Bas, Jan Rechberger – Drums au inceput concertul cu o primire foarte calduroasa din partea fanilor – piesa My Enemy fiind prima alegere a serii. Dupa aceasta si dupa o scurta introducere, carismaticul lider al trupei – Tomi Joutsen, a tinut sa mentioneze si sa multumeasca celor doua trupe de deschidere – un gest fain si onorabil, rar intalnit.

Aflati in plin turneu de promovare pentru albumul pe care chiar ei il numesc ca fiind cel mai ambitios proiect al trupei de pana acum, in mod evident cele mai multe piese au fost alese de pe acest album – nu ca ar fi ceva rau in asta. Toate suna excelent, fiind foarte bine legate intr-un concept unitar. Acelasi lucru il pot spune si despre concertul Amorphis – un spectacol bine legat, puternic, solid.

Mi-as fi dorit mai multa comunicare din partea trupei, interactiunea cu fanii fiind limitata aproape exclusiv la prezentarea pieselor. Poate la asta a contribuit si o alegere putin neobisnuita a trupei, anume aceea de a nu folosi monitoare pe scena – toti aveau in schimb casti. Au castigat un plus de spatiu pe scena, placut la vedere, dar au pierdut cred posibilitarea unui contact mai direct cu publicul.

Aspectul vizual al trupei este in mod clar dominat de liderul Tomi Joutsen prin tinuta sa impresionanta, chiar daca nu si printr-o statura pe masura. Stand-ul sau inspirat din operele steam-punk compenseaza insa din plin, suportul de microfon si mai ales microfonul fiind in mod clar mici opere ale acestui curent artistic. Am apreciat insa mult maturitatea si implicarea acestuia in interpretare.

Piesele mai vechi precum The Smoke, Vulgar Necrolatry, Sky Is Mine si Magic and Mayhem au fost foarte bine primite de fanii trupei care au aratat ca stiu sa-si sustina trupa. Cum am spus, per total un public mai degraba linistit dar foarte atent. You I Need este deja o balada a trupei, avand in ritm mai lent si melancolic, foarte potrivit sa rupa putin ritmul primelor piese – si a fost foarte foarte bine primita de public.

Trupa si-a schimbat destul de mult stilul de-a lungul celor peste 20 de ani de existenta  dar cele mai multe schimbari sunt inspre bine si foarte bine. Duritatea si agresivitatea de inceput au fost imbogatite cu un aflux de profunzime a versurilor, de melancolie, de intunecime si lirism – melanj care pe scena ofera un excelent spectacol.

Bis-ul a fost, ca dealtfel intreaga seara, foarte darnic: Silver Bride, My Kantele si House Of Sleep ne-au fost oferite impreuna cu foarte multe multumiri si aprecieri din partea trupei. Dealtfel Amorphis este singura trupa la care am auzit ceva de genul: “Va simtiti bine? E foarte bine, pentru asta suntem noi aici” – un semn de apreciere pentru public si fanii sai, foarte bine primit de catre acestia.

O seara excelenta alataturi de niste muzicieni de exceptie. Revin la ideea de la inceput – stati cu ochii pe Leprous, sunt pusi pe fapte mari. De Amorphis stiam deja asta, Miercuri seara nu facut altceva decat s-o reconfirme.

Lista de piese:

My Enemy
Mermaid
The Smoke
Crack in a Stone
Greed
Sampo
You I Need
Karelia
Vulgar Necrolatry
Into Hiding
Sky Is Mine
Alone
Magic and Mayhem
Bis:
Silver Bride
My Kantele
House Of Sleep

Standard
evenimente, muzica

Cronica de ARTmania – ziua 2

Dupa o prima zi ARTmania la Sibiu, plina de heavy-metal si symphonic metal, reprezentati pe scena de Lacrimas Profundere, Helloween si Tarja Turunen, din pacate a venit si ora inchiderii festivalului. Cel putin a partii principale a acestuia, Piata Mare fiind deja cuprinsa de liniste si gol. Cum spuneam insa ieri dupa prima zi, Festivalul ARTmania este facut sa lase urme adanci in amintirile participantilor.

Asa ca aseara am mai luat o portie zdravana de rock, gothic, concert si Sibiu, ingredientele de baza ale ARTmania – o imensa Piata Mare din Sibiu plina de oameni veniti din cam toata Europa sa vada ultimele trei trupe din festival: Republica, Sonata Arctica si in inchidere energicii Lacuna Coil. Apropos, a mai observat cineva ca anul acesta toate trupele care au urcat pe scena principala sunt exclusiv din Europa? Ei bine, chiar asa este si asta-i o veste cat de buna se poate, industria muzicala de pe continent arata ca inca stie sa faca fata puternicilor din SUA. Numai de bine Winking smile

Revenind insa la concerte, dupa o prima zi atat de aproape de sufletul meu, a doua seara a fost plina de suprize dintre cele mai placute. Inceputul l-au facut cei de la Republica, cu piese nu neaparat din aceeasi zona muzicala ca si restul trupelor dar nu mai putin bine primite de public. Trupa putin cunoscuta mie, a suprins placut prin intensitate si deschiderea cu care, foarte rapid, au castigat oamenii din fata scenei. Concert scurt dar intens si foarte bine primit de fanii ce indragesc zona de alternative.

Dupa o scurta pauza si o reorganizare a plasarii in spatiu (evident, mai aproape de scena Open-mouthed smile) au urmat mult asteptatii Sonata Arctica. Si zau nu exagerez cand spun mult asteptati, cand au urcat pe scena, dupa cateva mici pacaleli, s-a auzit ca este vorba de-o trupa cunoscuta si dorita – in special de partea feminina a publicului. Reprezentanti de vaza ai legendelor nordului finlandezii Tony Kakko – voce si clape, Elias Viljanen – chitara, Marko Paasikoski – bas, Tommy Portimo – tobe, Henrik Klingenberg – clape au afisat cu multa mandrie lupul cenusiu pe fundalul scenei, componenta importanta atat in mitologia lor natala cat si in opera muzicala a trupei. Si ca sa fie tabloul complet, intreg concertul lor a fost insotit aproape magic de un rasarit prelungit de luna plina, care a inceput sa-si faca aparitia aproape simultan cu primele piese Sonata Artica. Sa mai spun ca piesa Full Moon nu-si putea gasi o scena si un loc mai potrivit?

Plin de carisma, vocalul si liderul trupei Tony Kakko a fost mereu atent la public si a prezentat, pe scurt ce-i drept, piesele si semnificatia unora dintre ele. Un vocalist cu mult talent actoricesc si multa, multa priza la fetele din public Winking smile. Un moment fain si parca un cliseu al acestui festival a fost inceputul unei piese cu acordurile de la Blaze of Glory, intampinate cu un ras savuros de surprinsul Tony Kakko. Dar preferatul personal a fost claparul Henrik Klingenberg care n-a avut aproape deloc liniste pe scena, oricat de suprinzator suna asta despre un clapar. Fiind dotat si cu o clapa la purtator – keytar – a profitat din plin de aceasta optiune si era mai ceva ca argintul viu pe scena, alergand de la un membru la altul al trupei si fiind un fel de magnet al scenei. Minunat sa vezi atata energie si chef de socializare Smile. Dupa un bis scurt si prezentarea de final a membrilor trupei, Sonata Arctica au incheiat cu mult mult succes si priza la public un prim concert romanesc.

Supriza serii au fost insa italienii Lacuna Coil – asteptati de cea mai mare a publicului, aflati pentru prima data in Romania, concertul lor a facut multi fani noi, pe langa cei cuceriti deja cu albumele de studio. Cu o formula mai putin tipica in acest gen de muzica si in pofida unor asemanari cu Linking Park, solutia cu doi vocalisti – anume Cristina Scabbia si Andrea Ferro – s-a dovedit foarte potrivita si a prins de minune. Suprinzator a fost jocul intre cei doi solisti, la inceput scena fiind clar dominata de catre Andrea Ferro care a spart gheata si a facut prezentarile, dar acest rol a fost destul de repede preluat de Cristina Scabbia, prezenta dominanta si dominatoare pe scena. Excelenta a fost comunicarea cu publicul a ambilor solisti cu o nota maxima catre Cristina Scabbia care a reusit sa transmita cat se poate de sincer surprinderea si placerea unui public cald, prezent, galagios si foarte activ. Asa cum s-a exprimat chiar ea, si-a dorit – si cred ca a obtinut – gandurile de bine ale tuturor locatarilor din zona, refrenele cantate impreuna cu publicul fiind clar dintre cele mai galagioase.

Impreuna cu Cristiano „Pizza” Migliore — chitara, Marco „Maus” Biazzi — chitara, Marco Coti Zelati — bas, clape si Cristiano „Criz” Mozzati — tobe, percutie Lacuna Coil au topit cu sangele lor latin distanta dintre scena si public. Un moment foarte fain a fost anuntul aniversarii lui Cristiano „Criz” Mozzati care a fost rasplatit cu un Happy Birthday de catre tot publicul prezent – si s-a vazut pe fata lui cat de placut s-a simtit in aceasta postura. La multi ani si din partea noastra :D.

Asa cum spuneam, cliseul prezent cam la toate trupele, Lacuna Coil interpretand si ei acorduri din Lady Ga-Ga la un solo vocal, care a vrut sa fie o pacaleala trimisa publicului invitat s-o urmeze in arie pe Cristina Scabbia. Cum insa cei prezenti au reactionat instant printr-o tacere brusca, au fost si recompensati printr-un I love you guys spus chiar din tot sufletul Open-mouthed smile. Piesa celor de la Depeche Mode – Enjoy the Silence – cred sincer ca a sunat chiar mai bine in interpretarea celor de la Lacuna Coil – bravo lor. Si inca un bravo pentru ca nu s-au simtit deloc obligati sa-si inchida prea devreme concertul, acestia stand pe scena pana dupa ora 12.00 – un mare plus fata de Tarja Turunen. Al treilea bravos este primit via Harley Davidson, motor cu care a fost adusa pe scena Cristina Scabbia pentru bis, fapt pentru care s-a si scuzat, in gluma, spunand ca este prea mare distanta pana la scena si ca a obosit. Sa mai spun ca Piata Mare era plina de aplauze si urlete la aceste momente?

Foarte pe scurt, cam asa au sunat si s-au simtit cele doua seri de Festival ARTmania, Sibiu 2011. Curiozitatea este mare pentru a sti ce surprize ne vor pregati pentru urmatorul an si am cateva trupe in minte pe care mi-as dori sa le vad pe scena din Sibiu.

Articol publicat pe RockStage.ro.

Standard
evenimente, muzica

Cronica de ARTmania – ziua 1 de festival

Festivalul ARTmania este deja binecunoscut, nevoie de prezentari nu mai are de multisor. Ajuns la a 6-a editie, ARTmania arata cum un festival bine organizat, decent si serios poate sa creasca an de an si sa aduca pe scena nume din ce in ce mai mari. Si pe parcurs, sa faca fericiti mii de fani, vechi si noi, care-si impart bucuria in Piata Mare din Sibiu.

Anul acesta au adus pe scena mare din Piata Mare urmatoarele nume: Lacrimas Profundere, Helloween, Tarja Turunen pentru prima seara si Republica, Sonata Arctica si Lacuna Coilin a doua seara.

Daca in prima seara orasul era inca in pregatire si publicul inca pe drum, a doua seara se anunta deja exploziva. Dar sa le luam pe rand. Singura parte neplacuta este am ajuns cu (foarte) greu in spatiul de campare din Padurea Dumbrava, unde ARTmania in colaborare cu Tuborg au pregatit inca o scena – Sibiu Arena si o serie de trupe romanesti care completeaza concertele principale. Asta pentru ca site-ul ARTmania are o omisiune destul de mare – nu exista nici o harta care sa dea indicatii asupra locatiei exacte – in afara de asta, toate bune. Totusi, din pacate, cautand camparea am reusit sa-I pierdem pe cei de la Lacrimas Profundere – cu parere de rau dar nu mai era nimic de facut. Am recuperat insa din plin cu Helloween.

Care Helloween au urcat pe scena porniti pe treaba – daca-mi este permisa o expresie englezeasca, au cantat “like there is no tomorrow”. Batranii Andi Deris – voce, Michael Weikath – chitara, Sascha Gerstner – chitara, Markus Grosskopf – bas si Daniel Löble – tobe au arata ca scoala veche nu degeaba a avut si inca are o asa de mare influenta. Cu un spectacol care s-a inscris perfect in zona de heavy-metal clasic, Helloween au facut un concert superb – si vocile noastre astazi soptite stau marturie. Exact asa cum ne-a promis Andi Deris, astazi tot ce putem spune de aseara este ca a fost bestial la Helloween, intr-o voce harsaita si soptita.Ah, si mai este si loc de multe au, ceafa Open-mouthed smile

Desi neaspteptat, baietii au cantat mai mult din piesele vechi, de pe primele albume, de pe vremea lui Michael Kiske, dar tare bine au facut. Piese de mult intrate in istoria rock-ului precum I want out, If I could fly, Dr. Stein, Future World si altele asemenea au facut sa urle pe toti cei prezenti in Piata Mare din Sibiu. Iar un medley cu parte din piesele de pe Keeper of the Seven Keysa fost o capsuna perfect. Andi a fost extrem de comunicativ, tinand-o dintr-o poanta in alta si povestind tot la cate doua piese cate o poveste sau alta din istoria personala sau a trupei. Iar cifra 6 ne-a ramas tuturor in minte, fiind proba de foc la strigat pe cate un refren sau altul. Superb. Si desi germanici, foarte calzi. Concertul a durat mai bine de o ora si jumatate, spre placuta surprindere. Helloween, va mai asteptam.

Dupa o scurta si binevenita pauza de rehidratare, Tarja Turunen a urcat pe scena pentru a 4-a oara in Romania si a doua oara in Sibiu. Orice s-ar spune, ramane o prezenta impresionanta, chiar si fara grandiozitatea de la Nightwish. Alaturi de Alex Scholpp – chitara, Doug Wimbish – bas, Christian Kretschmar – clape, Mike Terrana – tobe, Max Lilja – violoncel si dupa deja doua albume lansate dupa plecarea de la Nightwish, I walk alone si What lies beneath, Tarja Turunen este deja un brand in sine. Si inca unul de succes, asa cum a aratat si pe scena ARTmania.

Un concert din pacate scurt, prea scurt – dar foarte intens. Si cu doua surprize foarte placute – pe langa piesele proprii, Tarja Turunen a interpretat piese din era Nightwish – Over the hills and far awaya fost un cadou superb celor care inca tin minte cu drag acea perioada. Per total, Tarja a aratat ca stie in continuare sa conduca publicul, sa-l controleze si sa urce sus de tot tensiunea din fata scenei. Este o prezenta foarte, foarte puternica.

Cum spuneam insa, concertul Tarjei a fost foarte scurt, undeva in jur de 45 de minute. Si pe deasupra s-a incheiat brusc, multe prea brusc, fara nici un bis. Pacat. Dar a meritat.

Acum fug, incepe in cateva minute Republica si n-as vrea sa pierd nici o piesa Open-mouthed smile

Articol publicat pe RockStage.ro.

Standard