evenimente, muzica

OST Fest 2012 – ganduri de final

Cumva am reusit sa ajungem si la final de OST Fest 2012, Bucuresti, Romexpo. Cu siguranta unul dintre cele mai pline evenimente ale acestui an si deasemenea unul dintre cele mai fierbinti concerte – la propriu. Dupa ce am trecut prin toate cele 19 concerte de pe scena mare a festivalului, a venit timpul sa povestim putin si despre ce s-a intamplat in afara scenei, din punct de vedere al organizarii.

Ce a fost bine la OST Fest 2012:

– am avut parte de-o asezare foarte usor accesibila, in oras, se putea ajunge cu transportul in comun

– am avut parte de-un festival imens din punct de vedere musical – cum spuneam, 19 concerte doar pe scena mare, cu foarte multe trupe ce au deposit demult stadiul de legend

– am avut parte de-o selectie a trupelor excelenta – eu personal mi-am indeplinit cateva vise vechi; desi multe dintre trupele venite la OST Fest 2012 au sarbatorit 25 – 30 sau chiar 35 de ani de activitate, cu adevarat nu prea a dezamagit nici una dintre ele, pe cand cele mai multe au facut furori

– impartirea in trei zone a fost excelenta: Fire (predestinat nume), Gold si Normal au facut ca acesta sa fie, cred, unul dintre cele mai aerisite festivaluri la care am participat. Datorita impartirii pe zone nu s-au creat busculade si nici aglomerari prea mari, ceea ce s-a simtit foarte bine

– a exista o rampa pentru persoanele cu dizabilitati, undeva in zona Normal dar ridicata si cu vizibilitate foarte buna

– a doua scena a continuat distractia pana spre dimineata, pentru cei care mai aveau energie sa continue.

Ce n-a fost bine la OST Fest 2012:

– in primul si in primul rand lipsa apei – nu existat nici un loc unde sa te poti racori, fara sa te coste o mica avere. Nu te puteai stropi cu apa, nu s-a adus deloc apa pentru cei aflati in primele randuri – foarte rau acest aspect, oamenii aia nu pot iesi nici macar sa-si cumpere. Iar caldurile au fost ingrozitoare. Sa nu mai spun ca nu exista apa nici la toalete, ceea ce deja este inadmisibil. De asemenea, nu aveai voie sa intri cu nici un fel de recipient, in conditiile in care la alte festivaluri de vara, din alte parti ale lumii, este mereu permis accesul cu sticle de 0,5, fara dop

– preturile: 6 lei un jeton cu care puteai sa-ti iei o bere la 400ml, un shot de 20ml de Jagger sau o apa la 500ml – asta in teorie, in pahar nu erau mai mult de 300-350ml. Singurul pret rezonabil a fost la hot-dog, un jeton pentru o gustare chiar generoasa. In rest, rupere

– locatia – parcarea de la Romexpo, mai nou asfaltata, nu este nici pe departe un loc bun pentru un astfel de eveniment. Daca ai norocul de cateva zile de canicula – si fiind vara, este normal sa se intample asta – te-ai rezolvat. Am avut cu siguranta temperaturi de peste 40 de grade iar asta a afectat semnificativ atat publicul cat si trupele. Iar scena mai era orientata si catre apus, deci cei de pe scena au avut soarele in fata pana practic la ultima trupa a serii. Asta, cumulat cu lipsa apei, duce la o experienta dureroasa la propriu. Iar faptul ca in primele doua seri concertele s-au terminat mult dupa ora 23 a dus si la anularea avantajului accesului la transportul in comun, ceea ce a dus la o groaznica lupta pentru a gasi un taxi care sa nu ceara preturi exorbitante

– problemele, mari, in relatia cu presa: nu a existat un photo-pit amenajat (locul dintre gardul de securitate si scena, unde de obicei stau fotografii de eveniment); zona de presa a insemnat o cladire separata, fara acces sau vizibilitate directa catre scena; decizii si reguli schimbate pe parcurs si fara a se comunica tuturor celor implicati – adica celor de serviciul de securitate, in special, care nu au stiut mai deloc care sunt regulile aplicabile in ce priveste accesul de presa si pentru fotografi

– serviciul de securitate – foarte prost ales, cu personal complet necalificat si uneori lipsit de bun-simt: apelative necivilizate, pene de chitara si alte obiecte oferite de trupe care au fost retinute de catre cei de la paza si valorificate ulterior, etc.

– cozile la jetoane – absolut jenante, avand in vedere magnitudinea festivalului, in special in prima seara

– cozile imense la toalete – la fel ca mai sus, jenant, nu e ca si cum nu s-ar fi stiut numarul de participanti. Nu au existat decat toalete uni-sex, desi un set de pisoare pentru barbati ar fi imbunatit mult situatia

– sunetul – multe trupe au avut probleme, microfoane defecte, setul de boxe de pe stanga scenei care a parait aproape constant, reglaje inconsistente si de cateva ori chiar deranjante.

Per total mi s-a parut ca organizatorii, poate bine intentionati, nu stiu, au fost destul de grav depasitit de situatie. Pacat, auzisem multe vorbe bune despre OST Fest cata vreme s-a tinut la Busteni. Experienta de la Bucuresti insa a lasat de dorit in ce priveste organizarea.

Sa revenim insa la o nota mai optimista: am avut parte de niste nume imense, am vazut efectiv istoria curentului rock pe scena de la OST Fest 2012 iar asta nu-i putin lucru. A meritat tot chinul, trupele au meritat – multe dintre ele sunt atat de mari, au atat de multa istorie in spate incat ar fi meritat un efort chiar si mai mare de atat. A fost un festival imens.

Multumim: Exodus, Overkill, Dimmu Borgir, Mötley Crüe, HolyHell, Trooper, Europe, Manowar, Lake of Tears, W.A.S.P., Megadeth si Motörhead.

Reclame
Standard
evenimente, muzica

OST Fest 2012 – cronica de festival ziua 2

Continuam epopeea OST Fest 2012 – la cat de multe trupe au fost, chiar ca-si merita acest calificativ. Dupa ce i-am vazut ieri pe Exodus, Overkill, Dimmu Borgir si Mötley Crüe, a venit timpul sa schimbam putin registrul de stil. A doua zi i-a avut pe lista pe  HolyHell, Trooper, Europe si Manowar.

Parca in mod programat de catre organizatori, a doua zi de festival a venit si cu o crestere a temperaturii. Putinii dar trecatorii nori existenti erau o binefacere pentru cei care au incercat sa reziste in fata scenei. Din pacate, caldura era deja insuportabila, ajutata si de asfaltul negru aflat in fata scenei, asphalt care efectiv frigea talpile. Din fericire s-a rezolvat problema cozile de la casele de jetoane din prima zi, deci te puteai hidrata cat de cat rezonabil.

Ca si trupe de deschidere am avut parte de timisorenii de la Desant si australienii de la Mystery. Daca primii s-au descurcat onorabil, in ciuda caldurii si a publicului practic inexistent, se pare ca a fost ziua cea mai slaba pentru trupele straine mai putin cunoscute.

Mystery sunt o formatie extreme de tanara care, din pacate, inca nu are deloc o orientare cat de cat clara. In afara faptului ca le place pe scena si ca se simt cool fluturandu-si pletele, mie unul nu mi-au spus asolut nimic. Este drept, sunt foarte tineri – 14-16 ani, au avut grija sa specifice asta chiar ei, dar pe o scena atat de mare, este nevoie de mult mai mult. Au reusit ce-i drept sa obtina cateva aplauze, meritorii avand in vedere temperatura, dar cam atat. Mai au de crescut mult, din multe puncte de vedere.

HolyHell sunt trupa de suflet a lui Joey deMaio si cea care insoteste Manowar la mai toate turneele lor. Prin urmare era musai sa apara si pe scena OST Fest 2012. Din pacate, mult mai mult decat sa apara nu prea au facut, caldura dovedindu-se prea mare pentru solista Maria Breon care a lesinat dupa o iesire impetuoasa de pe scena. Am avut parte de „Holy Water„, „Revelations” si un impresionant solo de chitara si … cam atat. Putin rautacios am sa spun ca mare lucru n-am pierdut, solista nefiind deloc in forma si chiar daca trupa a sunat bine, nu a fost de ajuns. Ne-am ales cu un mic discurs a lui Joey deMaio care a scuzat trupa pentru concertul prea scurt, motivand ca au trebuit sa se grabeasca la aeroport.

Surpriza listei pentru a doua zi de festival au fost cei de la Trooper, trecuti in program dupa o trupa straina, caz rar intalnit pe la noi. Avand in vedere cele descrise mai sus, s-a dovedit ca n-a fost chiar o gresela. Ca la mai toate concertele lor au venit plini de energie si de chef de vorba, au cantat mult, cam cate o piesa de pe fiecare album lansat si cam atat. Personal nu reusesc sa inteleg cum face trupa asta de are asa de mult succes, sunt foarte comerciali si lingusitori cu publicul dar se pare ca asta le tine. Au obtinut destul de multe reactii din public, destula sustinere, la o ora la care inca nu prea era nivel la un nivel rezonabil de energie. Fac ei ceva si intra sub pielea celor prezenti – mno, bravo lor pentru asta. In ce priveste muzica, nu le-ar strica mai multa originalitate si mai putina lingusire.

Ajungem acum si la adevarata surpriza, poate a intreg festivalului: Europe. Trupa pe care mai toata lumea o stie ca fiind „cei care canta The Final Countdown” si nimic mai mult, au aratat ca varsta nu-i deloc o problema pentru ei si ca sunt mult, mult, mult mai mult decat atat.

Au cantat nu mai putin de 17 piese, cu tot cu bis-ul, printre care: „Not Supposed to Sing the Blues„, „Superstitious„, „Love Is Not the Enemy„, „Girl From Lebanon„, „Rock the Night” si evident „The Final Countdown„. Va spun sincer, concertul lor a fost atat de bun, atat de plin, cu atat de mult stil incat mi-am dorit sa nu cante si „The Final Countdown” – nu aveau nevoie, publicul era demult cucerit, nu mai aveau ce altceva sa dovedeasca. Si totusi, la primele acorduri toata lumea a sarit in aer, deci nu cred ca au gresit prea mult oferind publicului ceea ce-si dorea.

Nefiind la prima vizita in Romania stiau la ce sa se astepte dar chiar si asa cred ca pana la final au fost si ei placut surprinsi de reactia puternica a publicului si de cat de bine au fost apreciati. In ciuda caldurii inca destul de puternice, n-au lasat deloc in nici un fel sa se vada ca asta i-ar afecta vreun pic – si asta in ciuda originii lor nordice. Joey Tempest este un lider incredibil de carismatic, plin de el dar intr-un sens foarte pozitiv si cu o prezenta care n-a lasat nimic deoparte. Foarte atent la public, atat el cat si colegii, au trecut de la o piesa la alta cu eleganta si foarte multa pofta de cantat. Jos palaria, sunt cu siguranta cea mai buna trupa din a doua zi de festival, daca nu-i luam in calcul pe cei de la Manowar. A fost clar unul dintre cele mai echilibrate, constante concerte de la OST Fest. Inclusiv stilul lor muzical suna al dracului de bine, de adus la zi, mai nervos, mai agresiv dar foarte bine finisat. Inca tin minte aplauzele de final care i-au insotit mult timp dupa ce au iesit de pe scena. Ah, si baietii de la Europe au inteles rapid ca daca romanii folosesc termenul „merci” apai asta nu inseamna musai ca si „merci beaucoup” isi pastreaza utilitatea ca si-n limba franceza – poate se prind si domnii de la Motley Crue cum sta treaba.

Am ajuns si la evenimentul principal – Manowar. A treia oara in Romania si chiar a treia oara pe aceeasi scena de la Romexpo, pot spune ca deja ne sunt familiari. Si poate ca asta a fost si cel mai mare pacat al celor de la Manowar, familiaritatea. Au venit cu fix acelasi show de acum trei ani, repetat cu minutiozitate. Doar piesele parca au fost ceva mai bine alese atunci, au adunat mai multe din piesele „grele” de-a lungul indelungatei lor istorii. In rest, cum spuneam identic.

Ma bucur ca si-au schimbat putin stilul vestimentar, costumele de piele mulate parca nu li se mai potrivesc la fel de bine ca acum 20-30 de ani. Insa costumatia abordata acum imi pare ca merge mult mai bine, fara a le stirbi din masculinitatea razboinica.

In rest, acelasi Manowar, tavalug de energie, de forta, de masculinitate. Un concert al lor poate fi asimilat unei transfuzii intense de testosteron. Stiu prea bine acest jos, sunt rodati excelent in acest mecanism de a-si purta fanii dupa dorinta. Iar publicul de la OST Fest a reactionat asa cum era de asteptat. Manowar au fost, cred, trupa cu cea mai buna reactie de public, au scos cel mai mult de la cei prezenti la scena festivalului. Au adus un fan pe scena, au cantat o piesa impreuna cu el si i-au adus alaturi doua tipe din public sa-l „incurajeze”, Joey deMaio a tinut discursul in limba romana (cu o mica scapare de sunet la inceput) iar la final au incheiat cu un glorios joc de artificii. Nu prea sunt multe de spus de rau despre concertul lor – a fost aproape perfect.

Kill With Power”, „Fighting the World”, „Sign of the Hammer”, „Brothers Of Metal”, „Thunder in the Sky” sunt doar cateva din cele peste 20 de piese interpretate, fiecare dintre ele cu un maxim de energie. De volum nu mai are rost sa pomenesc, Manowar sunt recunoscuti pentru intensitatea concertelor lor. Bis-ul a venit cu un mult cerut – si bine primit – „Hail and Kill” si interpretarea de catre Eric Adams a piesei de opera „Nessun Dorna„. Manowar au revenit si pentru un al doilea bis si au incheiat cu „The Crown and the Ring” o seara ce parea de nesfarsit.

Urmeaza ziua a treia, cu Lake of Tears, W.A.S.P., Megadeth si Motorhead.

Standard
evenimente, muzica

OST Fest 2012 – cronica de festival ziua 1

Stiti vorba ceea cu vointa si mutat muntii? Se pare ca are ceva sambure de adevar, festivalul OST Mountain Fest, clasic organizat in zona Bucegilor si cu ceva istorie deja, a ajuns cum necum pe plaiurile Baraganului, in poarta Bucurestiului, la Romexpo. Iaca minune, mi-am zis, asa ceva nu trebuie ratat. Mai ales ca lista de nume a continut trupe grele, adunand pe aceeasi scena o buna parte din istoria rock-ului.

Prima zi de festival a inceput fara timididate cu: Exodus, Overkill, Dimmu Borgir si Mötley Crüe. O lista grea, adunand laolalta mai multe stiluri si mai diverse decat mi-am imaginat vreodata ca este posibil. Interesanta alaturarea acestor nume, ca sa nu spun chiar ciudata.

Festivalul si-a deschis portile pe 15 Iunie 2012, la ora 15:00 (in loc de ora 14 asa cum era anuntat) si ne-a intampinat cu o scena imensa si impresionanta. Foarte interesanta asezarea luminilor in prima zi, traversele pe care se gaseau montate luminile fiind in pozitie oblica si nu orizontale, asa cum sunt in mod obisnuit. In afara de asta, am dat si de primele doua mari probleme: caldura insuportabila si cozile la jetoane.

Ca sa ne ajute acomodarea am avut parte de trei trupe romanesti, avand rolul de a dezmorti atmosfera – ca sa nu spun sa ne incalzeasca deoarece acest cuvant trezeste amintiri dureroase. Armies Of Enlil, Psychogod si White Walls au avut o sarcina aproape imposibila, din pacate. Un public putin numeros, toropit de caldura si aflat inca la primul contact cu festivalul nu ajuta absolut deloc.

Armies Of Enlil si Psychogod au fost surpiza placuta, fiind foarte incantati sa se afle pe o astfel de scena si si-au dat toata silinta – fara efect insa. Sunt inca tineri si lipsa de experienta se simte, n-au reusit sa trezeasca decat o mica parte dintre cei prezenti. White Walls, trupa pe care o apreciez, au fost insa destul de lipsiti de forma. Cu siguranta si caldura a contribuit la aceasta stare dar ar fi trebuit sa se poate concentra mai bine. Au fost relativ apatici, lipsiti de energie si de constanta, nu au convins ca la alte concerte, din pacate. Piesele lor suna bine si au multe idei noi in muzica, poate insa ca doar au avut o zi proasta.

Cam aici insa s-a si incheiat partea de acomodare. Dupa cele trei trupe de deschidere, ostilitatile au fost preluate de catre cei de la Exodus. Nu stiu ce au auzit ei despre acest festival dar au venit extrem de motivati sa ne faca una cu pamantul – inceput cu extrem de multa forta, n-au slabit ritmul nici macar o secunda.

Desi, din pacate, au avut cateva probleme de sunet cu microfonul lui Rob Dukes, care a fost nevoit sa-si schimbe locul in mod neprogramat, s-au descurcat si au trecut peste fara prea multe consecinte. Cu un thrash-metal dur, greu, energic, au lovit din plin in publicul deja destul de numeros si activ. Au inceput cu „The Last Act of Defiance” si, dupa piese precum „Piranha„, „A lesson in violence” au incheiat cu tupeu cu „Strike of the Beast„. In ciuda caldurii inca destul de puternice s-au format un mosh-pit considerabil ca marime si care nu s-a oprit nici o secunda pe parcursul concertului. A fost dealtfel si sustinut inca de la bun inceput de catre Rob, acesta indemnand constant participarea in pit. Tot el a fost cel care a organizat si deja celebrul Wall of Death, spargand mosh-pit-ul in doua si asmutind cele doua laturi una impotriva celeilalte.

Ma bucur sa vad din ce in ce mai multe pit-uri de acest gen la noi in care agresivitatea este manifestata in mod coerent si controlat. Desi au fost si cateva accidente totusi participantii au fost atenti si s-au sustinut reciproc. Este un semn de civilizatie si de maturitate. Si pentru ca veni vorba de zonele mai aglomerate, organizarea pe trei zone distincte: Fire, Gold si Normal a dus la o repartizare multa mai eficienta a publicului. N-au fost imbulzeli la zona de delimitare dintre spatii si per total a fost unul dintre cele mai aerisite festivaluluri la care am participat.

Dupa aproape o ora de dezlantuire furioasa impotriva publicului Exodus s-au retras si au facut loc pentru un alt nume cu o lunga istorie atasata – Overkill. Cu mai bine de 30 de ani de prezenta pe scena de thrash metal, batranii de la Overkill au inceput, din pacate, sa-si arate varsta. Au venit cu un set de piese din intreaga lor istorie muzicala si desi au dat foarte mult pe scena, parca s-a simtit ca era loc de mai bine.

Derek „The Skull” Tailer a fost cat se poate de activ, a ras si a glumit cu publicul, s-a jucat cu penele de chitara mai tot timpul dar prestatia lui Bobby Blitz n-a fost chiar la fel de puternica. Cu siguranta si caldura a fost un factor determinant dar vocea sa nu a mai avut acelasi efect ca pe albumele vechi. Suna bine dar parca nu-i de ajuns, nu a avut destula putere. Iar incursiunile foarte dese in spatele scenei n-au fost nici ele de ajutor. Chiar si asa, piese mai vechi precum „Hello From the Gutter„, „In Union We Stand” si mai ales „Rotten to the Core” au sunat chiar foarte bine. De apreciat efortul depus si veselia cu care au venit pe scena de la OST Fest. Iar piesa „Fuck You„, la final de concert, a sunat al dracului de bine :). Iar publicul i-a primit in consecinta, avand inca destul de multi fani prezenti.

Surpriza de cele mai mari proportii au fost, in prima seara, norvegienii de la Dimmu Borgir. Veniti pentru prima oara in Romania au vrut in mod clar sa-si masoare fortele si au facut asta in stil grandios. Pe langa costumele specifice trupei, cu masti, bocanci, tinte, piele, machiar si tot restul, atitudinea adusa de ei a fost cu adevarat spectaculoasa.

Fara incercari inutile de lingusire au intrat extrem de agresiv pe scena cu „Mourning Palace” si au cucerit instant publicul prezent. Cu un black metal dur, curat, foarte agresiv si brutal au masacrat fanii de la OST Fest piesa dupa piesa. La „Puritania” era deja clar ca vizita lor este demult asteptata si ca multi dintre cei de acolo erau prezenti in special pentru Dimmu Borgir. Au reusit sa pastreze acelasi ritm infernala pana la sfarsitul concertului, dupa ce au trecut prin „Kings of the Carnival Creation„, „Ritualist” sau „Spellbound” iar pentru final s-au delectat cu „In Death’s Embrace„.

Fara sa gresesc prea mult pot spune ca Dimmu Borgir au fost trupa cu cel mai mare success in prima zi de OST Fest, desi cel mai mare nume de pe afis abia urma. La final au promis ca vor reveni curand si sunt convins ca asa vor face, s-au simtit foarte bine pe scena festivalului.

Si am ajuns si la evenimentul principal al primei seri de OST Fest 2012 – Mötley Crüe, la fel pentru prima oara in Romania. Vizita pe care au si udat-o din belsug cu sampanie (si nu numai), sarbatorind astfel primul lor concert romanesc. Cu o scena special amenajata ei au fost dealtfel si singurii care si-au adus propriile decoruri, in afara de clasicele back-drop-uri ale celorlalte trupe. Scena a fost dominata de un imens carusel, la baza caruia se afla setul de tobe al lui Tommy Lee. Cu un spectacol plin de lumini, scenografie, cu doua dansatoare prezente la aproape toate piesele si un o imensa surpriza spre finalul concertului, Mötley Crüe au avut clar cel mai bun numar de entertainment. Din pacate, cam aici s-a si oprit calitatea prestatiei lor – dar s-o luam pe rand.

Sunetul a fost, in cel mai fericit caz, mediocru – tare, exagerat de tare fata de trupele anterioare, dar foarte amestecat si fara nici un pic de finete in reglaje. Iar asta spun dupa ce am ascultat chiar de pe mijlocul zonei gold, acolo unde sunetul ar fi trebuit sa fie perfect. Vocea lui Vince Neil a fost sublima dar a lipsit cu desavarsire. Pur si simplu a sunt prost: prea slaba, prea falsata, cu multe rateuri, n-a oferit nimic care sa placa. Piesele, adunate de prin toata istoria trupei, au continut: „Wild Side„, „Too Fast for Love„, „Shout at the Devil„, „Same Ol’ Situation„, „Dr. Feelgood” si evident „Girls, Girls, Girls„.

Poate pentru fanii vechi ai trupei – dar si pentru cei mai tineri, am vazut cativa foarte bobocei care arborau imaginea si stilul glam – a fost un concert bun. Pentru mine insa a fost o destul de mare dezamagire. Au compensat numai prin solo-ul de tobe al lui Tommy Lee care a facut la propriu un roller-coster din imensul carusel de care am pomenit, folosind ca si vehicul chiar setul de tobe. Foarte faina scamatoria, cu Tommy atarnat in mijlocul tobelor si batand nebuneste in ele. Nu am inteles totusi de ce au ales un ritm de drum’n’base, in loc de ceva clasic rock. Ma rog, chestie de gusturi.

Cam asta a fost prima zi de festival la OST Fest 2012 – Bucuresti. Urmeaza a doua zi, cu HolyHell, Trooper, Europe si Manowar.

Standard
evenimente, muzica

Amorphis in The Silver Church – potrivire perfecta

Evenimentele muzicale bune si foarte bune se tin lant in ultima vreme. Reintorsi in Romania pentru a patra oara,  dupa o prima serie de concerte foarte bine primite, trupa finlandeza Amorphis s-a inscris perfect in acest curent. Au poposit in Bucuresti pe 9 Noiembrie, in clubul The Silver Church, cu un concert facand parte din turneul de sustinere pentru ultimul lor album „The Beginning Of Times„. Ca de fiecare data concertul a fost excelent organizat de ARTmania. Pentru ca spectacolul sa fie complet, Amorphis au venit insotiti si de doua trupe de suport: spaniolii Nahemah si norvegienii de la Leprous.

Afis concert Amorphis - The Beginning of TimesLocatie: Multe n-ar mai fi de spus despre The Silver Church. Este, dupa parerea mea, cel mai bun club de evenimente live din Bucuresti. Spatios, aerisit, cu un design excelent si foarte bine potrivit pentru acest gen de concerte. Daca mai spun ca nici preturile nu-s exagerate, este clar o experienta placuta.

Sunet: Clasic deja, sunetul din TSC este fara exceptie bun si foarte bun. Si cum de data asta l-am vazut pe la butoane si pe Katala, a avut si cine sa faca reglajele asa cum trebuie. Mai ales dupa ce Amorphis au urcat pe scena si volumul a urcat corespunzator, sunetul a fost excelent. As fi facut o singura modificare – desi stiu ca face parte din stilul Amorphis, as spune ca vocea putea fi data ceva mai tare. In rest s-a auzit absolut impecabil.

Organizare: Numai de bine, atat despre ARTmania cat si despre TSC. Orele au fost respectate, intrarea s-a facut fara probleme prea mari. Un mare plus am de spus despre firma de securitate. Prezenti doar la intrare si langa scena, au stiut sa fie absolut discreti si sa-si faca treaba foarte bine. In zona din fata scenei, pe parcursul concertului Amorphis cand clar nimeni nu se mai misca de acolo, au distribuit muuuulte sticle de apa. Iar agentul care s-a ocupat de  distribuirea apei n-a parut deloc deranjat sau superior facand asta – simplu, atent, corect. Bravo.

Public: Desi sala a fost plina nu s-a simtit acest lucru – ceea ce este foarte bine. Peste 600 de fani, la o aproximare vizuala, fara sa simti ca nu mai ai loc. La acest fapt contribuie si specificul publicului specific genului – mai tacut, mai linistit, poate putin mai retras. Per total a fost o experienta placuta chiar daca manifestarea fanilor n-a fost prea evidenta, pe alocuri.

Deschidere: Nahemah sunt cei care au avut primul contact cu publicul si s-au descurcat mai mult decat onorabil. Poate nu cu cel mai potrivit stil, ei fiind mai degraba prea melodici si soft pentru ceea ce urma sa se intample pe parcursul serii, au reusit totusi sa atraga atentia in mod placut si sa incalzeasca primele grupuri de fani.

Leprous insa au fost de departe supriza placuta a serii. Fiind trupa oficiala de suport pentru acest turneu, norvegienii au venit pusi pe treaba si au convins fara nici un fel de dubiu. Deja la a doua vizita in Romania, baietii parca stiau la ce sa se astepte si ce trebuie facut si au facut bine.

In mod clar vom mai auzi de ei din ce in ce mai des. Canta bine, nu au un stil unitar si asta ii prinde foarte bine, canta cu pofta si sunt abia la inceput – promit multe surprize placute. Desi prima impresie nu le-a fost deloc favorabila, cei mai multi din trupa fiind fiind niste pusti cu un aspect foarte indie, cu exceptia claparului (si voce) Einar Solberg, trupa asta are nevoie de-o scena mai mare – la propriu, nu doar la figurat. Cei cinci cu greu au avut loc pe scena fiind intr-o continua miscare, atat pe orizontala cat si pe verticala. Cei doi chitaristi si basistul nu au ratat nici un colt disponibil pe scena de care se putea sari sau cocota. Iar la finalul concertului chitaristul Jonas Kiste mi-a daramat toata preconceptia despre cat de mult poate transpira un om – era pur si simplu innecat, scufundat intre cravata si vesta din tinuta. Da, am spus bine cravata – desi o trupa de metal, tinuta lor este, cum am spus, foarte eleganta.

Din punct de vedere muzical stiu sa nu se repete de parca ar fugi de asta ca de foc. Nu am ascultat doua piese la fel si de cum le gaseam cate o hiba aparenta, parca in mod intentionat imi demonstrau la urmatoarea piesa ca m-am inselat amarnic. Au o lejeritate incredibila in a se misca intre stiluri si influente, totul in cadrul unei aceleiasi piese, si totusi sa faca asta sa para foarte lejer si natural. Un amestec muzical de progressive-metal, heavy-metal, black-metal pe alocuri, cu influente de la Pain Of Salvation, King Crimson, Shining, Devin Townsend si Opeth – asta ca sa-i citez chiar pe ei. Pe scurt, o trupa care merita urmarita cu mare atentie. Excelent.

Amorphis – dupa o pauza nu mai lunga de 30 de minute finlandezii au ocupat scena, continuand o seara deja bine incalzita. Tomi Joutsen – Voce, Esa Holopainen – Chitara, Tomi Koivusaari – Chitara, Santeri Kallio – Clape, Niclas Etelävuori – Bas, Jan Rechberger – Drums au inceput concertul cu o primire foarte calduroasa din partea fanilor – piesa My Enemy fiind prima alegere a serii. Dupa aceasta si dupa o scurta introducere, carismaticul lider al trupei – Tomi Joutsen, a tinut sa mentioneze si sa multumeasca celor doua trupe de deschidere – un gest fain si onorabil, rar intalnit.

Aflati in plin turneu de promovare pentru albumul pe care chiar ei il numesc ca fiind cel mai ambitios proiect al trupei de pana acum, in mod evident cele mai multe piese au fost alese de pe acest album – nu ca ar fi ceva rau in asta. Toate suna excelent, fiind foarte bine legate intr-un concept unitar. Acelasi lucru il pot spune si despre concertul Amorphis – un spectacol bine legat, puternic, solid.

Mi-as fi dorit mai multa comunicare din partea trupei, interactiunea cu fanii fiind limitata aproape exclusiv la prezentarea pieselor. Poate la asta a contribuit si o alegere putin neobisnuita a trupei, anume aceea de a nu folosi monitoare pe scena – toti aveau in schimb casti. Au castigat un plus de spatiu pe scena, placut la vedere, dar au pierdut cred posibilitarea unui contact mai direct cu publicul.

Aspectul vizual al trupei este in mod clar dominat de liderul Tomi Joutsen prin tinuta sa impresionanta, chiar daca nu si printr-o statura pe masura. Stand-ul sau inspirat din operele steam-punk compenseaza insa din plin, suportul de microfon si mai ales microfonul fiind in mod clar mici opere ale acestui curent artistic. Am apreciat insa mult maturitatea si implicarea acestuia in interpretare.

Piesele mai vechi precum The Smoke, Vulgar Necrolatry, Sky Is Mine si Magic and Mayhem au fost foarte bine primite de fanii trupei care au aratat ca stiu sa-si sustina trupa. Cum am spus, per total un public mai degraba linistit dar foarte atent. You I Need este deja o balada a trupei, avand in ritm mai lent si melancolic, foarte potrivit sa rupa putin ritmul primelor piese – si a fost foarte foarte bine primita de public.

Trupa si-a schimbat destul de mult stilul de-a lungul celor peste 20 de ani de existenta  dar cele mai multe schimbari sunt inspre bine si foarte bine. Duritatea si agresivitatea de inceput au fost imbogatite cu un aflux de profunzime a versurilor, de melancolie, de intunecime si lirism – melanj care pe scena ofera un excelent spectacol.

Bis-ul a fost, ca dealtfel intreaga seara, foarte darnic: Silver Bride, My Kantele si House Of Sleep ne-au fost oferite impreuna cu foarte multe multumiri si aprecieri din partea trupei. Dealtfel Amorphis este singura trupa la care am auzit ceva de genul: “Va simtiti bine? E foarte bine, pentru asta suntem noi aici” – un semn de apreciere pentru public si fanii sai, foarte bine primit de catre acestia.

O seara excelenta alataturi de niste muzicieni de exceptie. Revin la ideea de la inceput – stati cu ochii pe Leprous, sunt pusi pe fapte mari. De Amorphis stiam deja asta, Miercuri seara nu facut altceva decat s-o reconfirme.

Lista de piese:

My Enemy
Mermaid
The Smoke
Crack in a Stone
Greed
Sampo
You I Need
Karelia
Vulgar Necrolatry
Into Hiding
Sky Is Mine
Alone
Magic and Mayhem
Bis:
Silver Bride
My Kantele
House Of Sleep

Standard
evenimente, muzica

Sodom la Arenele Romane – un festin thrash metal teutonic – partea a II-a

Continuare de aici: https://vulupe.com/2011/11/09/sodom-la-arenele-romane-un-festin-thrash-metal-teutonic-partea-i/

Dupa o seara deja bine incalzita si la propriu si la figurat, publicul din Arenele Romane era mai mult decat pregatit pentru evenimentul principal al serii – trupa Sodom, venita pentru prima oara in Romania.

In formula completa (da, in cazul lor poate parea o gluma dar chiar asta este formula lor) si de curand improspatata prin venirea noului tobosar, au urcat pe scena Tom Angelripper  – voce, bass, Bernd „Bernemann” Kost – chitara si Markus „Makka” Freiwald – tobe. Au intrat direct „in paine” cu un foarte bine pregatit „In War and Pieces”, trupa fiind dealtfel inca in plina promovare a albumului cu acelasi titlu.

logo SodomTotal atipici, cei de la Sodom parca incearca in mod intentionat sa sparga normele: intr-o formula complet minimalista, cu doar trei membri in trupa si cu un vocal ce dubleaza ca si bass-ist (nu chitarist cum se intampla de obicei), au aratat fara nici un dubiu ca putin nu inseamna si slab – ba deloc. Pe deasupra au compensat din plin prin numarul mare de piese interpretate – 20 de piese in mai bine de 90 de minute, fara nici un solo, nu-s deloc un concert scurt.

In ciuda varstei deloc fragede cei trei au facut un spectacol de zile mari – ajunge numai sa spun ca pe scena au fost montate trei microfoane desi Sodom au un singur vocalist :D. Dupa o intrare in forta cu prima piesa a urmat o scurta prezentare si aprecierea trupei catre fanii prezenti. Stiu ca in lunga lor cariera (30 de ani impliniti chiar in acest an) au avut parte de sali si de stadioane cu mult mai pline dar au stiut sa-si mainfeste intr-un mod foarte placut bucuria de a fi pentru prima oara pe scena din Romania. Au mentionat in mod repetat ca suntem o gasca de „crazy people” si in mod evident s-au simtit bine pe scena.

Impresia creata per total a fost una de conexiune, baietii au fost tot timpul foarte atenti la fani si la felul in care acestia au primit muzica interpretata. Acordurile dure, cu vocea inconfundabila a lui Tom Angelripper si insotite de tobele obsesive au creat o experienta greu de uitat. Desi la inceput eram putin circumspect, dupa numai cateva piese am lasat deoparte orice retinere si m-am bucurat de-un concert dur, intens, foarte energic si desi lung, la final mi-a parut ca abia eram la inceput (ceafa mea spune insa o alta poveste :P).

In mod special as remarca titluri ca: The Saw Is the Law (he he, ce de amintiri), City of GodBlasphemerAgent Orange, Ausgebombt si Remember the Fallen. Aproape toate piesele au avut parte de-o scurta introducere si mentionare a albumului si perioadei in care au fost lansate. In plus, ca o particularitate Sodom, multe dintre piese au fost dedicate catre personaje reale sau categorii de personaje – de exemplu Remember the Fallen, piesa ce a fost dedicata tuturor dictatorilor. O mentiune speciala merge si catre preluarea piesei „Ace of Spades” a celor de la Motörhead, preluare facuta cu tot tacamul, inclusiv cu adoptarea, meticuloasa, a pozitiei caracteristice la microfon a lui Lemmy. Daca inchideam ochii chiar m-as fi putut crede in fata celor de la Motörhead. Piesa din cate am vazut nu facea parte din programul original, a fost un mic cadou oferit fanilor din Romania.

Tom stie sa se faca placut publicului si manifesta o energie absolut incredibila. Aproape dupa fiecare piesa a desfacut cate o sticla de apa din care jumatate si-a turnat in cap iar restul l-a oferit fanilor din primele randuri. Pe langa apa, nemtii s-au delectat cu bere de productie romaneasca si se pare ca le-a placut, dupa gesturile de apreciere ;).

Am remarcat cu placere si prestanta lui Bernemann care i-a tinut cu brio piept lui Tom Angelripper. Chitara lui parca suna acum mai bine decat in prima perioada la Sodom, mai ales avand in vedere contributia deloc nesemnificativa de pe ultimul album. Desi partea vocala nu face parte din indatoririle lui, l-a insotit pe Tom la mai toate refrenele, cantand cu pofta alaturi de el si fiind prezent pe toata scena. Riff-urile lui au umplut amfiteatrul de la Arenele Romane si nu putini au fost fanii mai vechi care zambeau de placere ascultand piesele vechi interpretate la fel de brutal si taios precum si le doreau.

Publicul a fost pe masura trupei si spun asta fara nici o retinere. Am avut parte de foarte mult crowd-surfing – este ceva la Sodom care pur si simplu nu te lasa sa stai linistit, nu ai cum. In mod constant a fost creat un mosh-pit, mai mult sau mai putin aglomerat dar de regula foarte aglomerat. Iarasi am sa mentionez cat de mult ma bucur sa vad ca si la noi momentele de moshing au capatat acel aer de agresivitate controlata si salbatic-civilizata, in afara evenimentului mentionat in prima parte totul decurgand fara nici o problema.

La final pot spune linistit ca a fost o experienta excelenta si ca Sodom sunt departe de-a fi istorie, desi sunt deja monstrii pe scena de thrash-metal. Bravo lor, ii mai aspteptam cu placere cat de curand – ne-au placut mult. Singurul regret este ca baietii nu s-au intors si la bis – desi cred ca ora intarziata (concertul s-a terminat dupa ora 23.00) a fost un argument pentru acest fapt.

Lista de piese:

  1. In War and Pieces
  2. Sodomy & Lust
  3. M-16
  4. Outbreak of Evil
  5. The Saw Is the Law
  6. Proselytism Real
  7. The Art of Killing Poetry
  8. I Am the War
  9. City of God
  10. The Vice of Killing
  11. Blasphemer
  12. Eat Me!
  13. Agent Orange
  14. Sodomized
  15. Ausgebombt
  16. Ace of Spades (Motörhead cover)
  17. Among the Weirdcong
  18. Remember the Fallen
  19. Bombenhagel
Articol publicat pe RockStage.ro.
Standard
evenimente, muzica

Sodom la Arenele Romane – un festin thrash metal teutonic – partea I

Sambata, 05 Noiembrie 2011, Arenele Romane din Bucuresti au gazduit inceputul unui nou concept in muzica live – Rock Legends, organizat de Big Name Entertainment si Axa Valaha Productions. Festivalul ne propune o formula de concert rock distribuit in mai multe evenimente distincte, anul acesta debutand cu perechea Sodom si Venom. Prima dintre trupele cap de afis, cei ce au declansat acest festival a fost trupa celor de la Sodom, vechi cunostinte in zona de thrash si black-metal.

Locatie: Arenele Romane devin din ce in ce mai mult un termen sinonim cu festivalurile rock – si as adauga de buna calitate. Perfect asezat ca distanta, cu un generos spatiu de parcare si cu un aspect foarte bine “asortat” pe timpul verii, amfiteatrul de la Arenele Romane are deja o lunga lista de evenimente gazduite. Cum pana de curand venirea frigului si a umezelii insemna inchiderea temporara a acestui stabliliment, o solutie trebuia gasita – iar cortul interior a fost poate cea mai buna rezolvare.

Afis Concert Sodom Rock LegendsIn ciuda frigului de afara, cea mai mare problema a fost mai degraba caldura, mai ales in partea din stanga scenei unde se simteau foarte bine curentii de aer cald. O solutie simpla si care functioneaza perfect, asa ca cei care-si fac griji in privinta condiilor climaterice pot sa vina fara nici o retinere, se vor simti in largul lor, indiferent de vremea exterioara.

Spatiul fiind larg si generos, cu destule standuri pentru bautura si mancare, a insemnat ca practic n-a fost nevoie de stat la coada aproape deloc – la fel si la toalete.

Sunet: Ca de fiecare data, sunetul este o experienta subiectiva. Se pare insa ca inginerii de sunet de la Rock Legends au cam stiut ce trebuie facut asa ca pe tot parcursul serii auditia a fost de foarte buna calitate, la toate trupele din festival: volum, adancime, calitate, toate foarte placut setate.

Ca sa fiu carcotas, parca as spune totusi ca tobele s-au auzit un pic cam tare la concertul celor de la Sodom – dar asta chiar ca n-a fost o problema. De apreciat faptul ca sunetul a fost bun in toata sala, nu doar in fara scenei.

Organizare: Ca si eveniment muzical am avut parte de-o organizare bine pusa la punct. Cu plusuri si minusuri, in mod evident, dar cele mai multe au fost bune si foarte bune. Cateva specificari insa sunt de facut mai ales ca vorbim totusi de-un concert rock.

Un “obicei” din ce in ce mai des intalnit la concertele rock si pe la noi este “crowd-surfing”-ul – cu bune si cu rele. Obicei cu care ar face bine sa se obisnuiasca si cei de la serviciile de securitate si mai ales cu modul normal si corect de a raspunde. Am vazut nu putine momente in care cel purtat pe bratele celor din sale ajungea la gardul de demarcatie din fata scenei iar angajatii de la serviciul de securitate nu au gasit alta modalitate de actionare decat sa-l impinga, (aproape) cu furie, inapoi in sala. Mai oameni buni, acesta mic joc face parte din ceea ce se cheama un concert rock – si o reactie potrivita este sa-l preluati pe acel fan, sa-l lasati sa “coboare” acolo in zona de securitate si apoi sa reintre in sala. Asa se face peste tot in lumea mare in care concertele rock de mare anvergura au o istorie de multe zeci de ani si nu sunt niciodata probleme. Haideti sa lasam aceasta agresivitate sa-si vada de treaba atunci cand este nevoie – iar crowd-surfing-ul (sau, cand este posibil, stage-diving-ul) nu au nici o treaba cu agresivitatea sau cu dorinta de a face ceva nepermis. Dimpotriva.

Si dupa una rece, doua calde. A fost o placere pentru fotografii de presa sa observe ca, pentru trupele romanesti, nu s-a mai aplicat nici o limita de timp la accesul in fata scenei. Pe toata cantarea s-a putut intra (si reintra) fara probleme. Asta-i numai de bine si poate mai ales pentru chiar trupele romanesti, care se pot bucura de cat mai multe imagini reusite de la concertele lor. Si uite asa punem cu totii umarul sa sustinem, care cum putem, scena muzicala romaneasca.

Alta apreciere vine catre supraveghetorii medicali (si de la securitate) aflati in sala. La un moment dat, intr-o repriza de mosh (de care am avut parte din plin, revin la aceasta idee), unul dintre cei implicati a iesit putin din cerc si din viteza a daramat destul de brusc pe un alt fan. Acesta s-a cam lovit in cadere si ulterior era putin ametit. La nu mai mult de doua minute a aparut un tip de la supraveghere care l-a intrebat daca se simte bine si imediat dupa unul de la securitate. Dupa o scurta vizita la standul medical – la insistenta supraveghetorului – totul s-a incheiat fara alte probleme, dar am ramas cu o buna impresie asupra organizarii.

As mentiona tot aici si excelentele alegeri pentru piesele difuzate in pauze, atat de bune incat a fost pentru prima oara cand am asistat la crowd-surfing facut in pauzele dintre concerte Smile with tongue out.

Deschidere: Asa cum spuneam, Rock Legends este un mic festival. Asa ca am avut parte de trei trupe de deschidere, toate facand o buna impresie, chiar daca la inceput cei prezenti erau inca amortiti de frigul de afara.

NADIMAC au fost pentru mine o supriza placuta pentru ca pana la acest festival n-am mai avut nici un contact cu ei. Au avut un concert scurt dar intens (se simte originea sarba a trupei). Desi au un foarte bogat istoric muzical si o luga lista de trupe cu care au mai impartit scena, faptul ca sunt fani declarati ai trupei Sodom s-a vazut si mai ales auzit. Chiar daca erau pentru prima data in Romania, pot sa pun pariu ca nu este ultima oara cand ii vedem – poate chiar si cap de afis.

Cei de la L.O.S.T. sunt veteranii intre trupele de deschidere de Sambata seara, cu peste douazeci de ani de activitate si aflati inca in turneu de promovare pentru primul lor album – „Remains of Pain„.

Muzical insa au aratat ca au avut ceva de invatat din lunga lor experienta si de la trupele alaturi de care au concertat: Novembre, Obituary, Behemoth, Dismember, Rage, Orphaned Land, Aborted, Leaves Eyes, Septic Flesh, The Haunted, Destruction, Helloween, Doro, Testament, Kreator, Sepultura si In Flames o lista cu adevarat impresionanta.

Piese precum “Becoming a lie”, “O viata”, “Closure” si “Ziua ce vine” au prins foarte bine la public si am vazut ca numarul de fani prezenti n-a fost chiar mic.

SINCARNATE au aratat ca sunt deja o trupa matura, cu multe concerte la activ. Au doua materiale lasate (iar cel de-al doilea, intitulat „As I Go Under„, este chiar un album de o calitate muzicala foarte buna) si nu putine concerte, atat pe scena romaneasca cat si cea europeana.

Desi erau prima oara in amfiteatrul de la Arenele Romane, nu s-au aratat deloc pusi in dificultate. Se simte ca sunt mai degraba obisnuiti cu concertele de club dar chiar si asa, sunt o trupa care promite o buna experienta muzicala. Am apreciat riff-urile accentuate si dinamismul liniei lor melodice.

Sunt convins ca ceva mai multa participare din partea membrilor trupei ar fi fost un plus, chiar daca  per total au fost o experienta placuta,. In marea majoritate au fost foarte inexpresivi, parca abia asteptau sa termine concertul. Tot aici pot mentiona gestul bass-istului care la penultima piesa si-a scos telefonul din buzunar pentru a verifica ora – un gest care a facut o impresie nu tocmai placuta.

Continuarea cu concertul celor de la Sodom cat de repede ;).

Standard