ca-n viata, de pe drum

Sfantul Gheorghe – locul unde se ingeamana apele

Capat de lume - Sfantul Gheorghe, Delta Dunarii, RomaniaNu stia ea Claudia ce face cand, pe la inceput de an, mi-a pasat o leapsa ce-mi cere sa povestesc despre prima excursie memorabila. Motiv numai bun pentru mine sa inaugurez (oficial) o noua categorie pe blog – se numeste de pe drum si am de gand sa adun acolo cat de multe povesti si fotografii de calatorie, din traseele pe care le-am facut si cele multe pe care le planuiesc 😉 Un mic inceput de blog de turism daca vreti, desi e cam mult si pretentios spus. Totusi, sa trecem la fapte, vom vedea unde vom ajunge.

Excursii si iesiri am tot facut de mic prichidel, ba tabere prin Navodari, ba concedii cu parintii pe la Sinaia sau Campulung, ba ceva expeditie prin nordul Moldovei, pe la muntii Rodnei si primprejur, ba cam peste tot. Dar cand ma gandesc la concedii si vacante, una dintre ele reuseste mereu sa iasa in fata. Cele vreo 10 zile petrecute inDelta Dunarii, undeva in jurul lui 2002 (sincer nu mai stiu anul cu siguranta), sunt pentru mine amintirea unei vacante in si spre perfectiune. Desi nu s-ar spune, la prima vedere.

Pe vremea ceea locuiam cu mandra mea intr-un apartament inchiriat pe care-l imparteam cu inca alti doi co-locatari: Blackie, o negresa plina de viata cu ochii ca taciunele si Bono, un rusnac pur-sange din inima Caucazului, mandru si apasat asa cum le sta bine rusilor. Blackie avea pe vremea aceea vreo 2 ani si ceva si era o femela de cocker spaniel (cateaua ei) iar Bono avea 5 luni si era un pui de ciobanesc caucazian (dulaul meu :D) Fac prezentarile pentru ca fiecare dintre cei mentionati a avut un rol considerabil si este bine sa ne cunoastem cu totii, de la bun inceput.

Nebunia a inceput in urma vizitei unei amice care ne-a povestit cat de bine s-au simtit in urma cu cateva saptamani la o pensiune in Sf. Gheorghe. Cum noi tocmai ne gandeam la o saptamana de vacanta ne-am inteles din priviri, ni s-au aprins beculetele si am cerut datele de contact. Toate bune, a doua zi – Vineri – ma apuc sa sun. Fara rezultat caci apel am prins o singura data, in rest tot lisa semnal. Capos cum sunt, nu m-am lasat asa ca undeva pe la ora 5-6 pe seara am reusit sa dau de proprietar. Discutia a sunat ceva de genul:

– Buna ziua, stiti, am inteles ca putem gasi la dvs. o gazduire minunata – aveti locuri?

Bono si Blackie - la Sf. Gheorghe, Delta Dunarii, Romania

– In ce perioada si pentru cate zile?

– Noi am vrea pentru 8-10, incepand de maine.

… liniste …

– Aveti liber?

– Hmmm, pai unde sunteti?

– In Bucuresti (sec)

– As avea, daca veniti de maine, desi nu stiu cu ce ajungeti ca nu este cursa decat Duminica. Dar am doar pana Vineri caci primim un grup mare atunci. Dar daca vreti sa mai stati, va gasesc ceva in vecini.

– Perfect, zic eu. Dar mai e o problema – stiti, noi vrem sa venim si cu cateii.

Cateii? Dar cati aveti?

– Doi – si zau ca-s cei mai cuminti (noi asa stiam :P)

– Nu-i problema, veniti dar cu conditia sa-i tineti in camera cat timp stati si dvs in camera, sa nu deranjeze alti musafiri.

– Excelent (oricum nu aveam de gand sa-i lasam afara)

Si asa ne-am trezit cu program facut, asta Vineri la ora 6 seara – plecarea a doua zi, dis de dimineata. Habar nu aveam unde mergem. Si cel mai interesant, nici masina. Asa ca am pus mana iar pe telefon, am invitat niste alti prieteni la o cafea si in timp ce vorbeam ba una ba alta i-am intrebat daca au program pentru a doua zi. Cum au cam mirosit ei ceva si ne-au intrebat mirati de ce, le-am propus sa le mai oferim inca o cafea, la prima ora – pe malul Dunarii 😛 Cum cine se aseama se aduna, au fost de acord. Si uite-asa, pe la ora 8-9 seara, ne-am apucat si noi de facut bagajele – pentru 10 zile, doi nebuni si doi caini – super distractie. Dar la ora 5 a doua zi eram in masina, cu talpile arzand de chef de duca.

Toate bune, numai ca intre timp am avut timp (n-am idee cand anume) sa studiez si mersul vapoarelor 😛 in Delta Dunarii. Pe vremea aceea singura sursa de informatii disponibila era site-ul Navrom Delta, care inca este cea mai sigura sursa 😉 Unde scria clar, atunci ca si cum, ca sambata nu este nici o cursa catre Sf. Gheorghe. Dar te pui cu nebunii? Asa ca am dat bice si spre 12 eram in port, in Tulcea. Unde ni s-a confirmat, cat se poate de ferm, ca singura cursa este a doua zi – pe acea vreme exista o cursa care pleca Duminca dimineata devreme din Tulcea pana in Sf. Gheorghe si retur in aceeasi zi, cursa care acum nu mai este disponibila, din pacate. Tot nu ne-am lasat si am tras o fuga pana la Murighiol, ultima oprire dealtfel pe drumul catre Sf. Gheorghe, in speranta ca poate gasim acolo o salupa ceva sa ne duca. N-am gasit – dar eram deja in Delta.

Locul era atat de frumos, mai ales pentru nou venitii de noi pe acele maluri, iar cainii asa de satui de masina incat am zis ca fie ce-o fi, acolo ne oprim. Oricum alte optiuni nu am fi avut, nu avea sens sa ne intoarcem in Tulcea pana a doua zi. Asa ca am inchiriat o camera pe hotelul plutitor – oho, ce experienta 😀 – si restul zilei ne-am bucurat de o locatie plina de liniste si de farmec. Si cu foarte putini oameni. Spre seara ne-am despartit de amicii nostrii care s-au intors catre Bucuresti iar noi ne-am bucurat de unul dintre cele mai frumoase apusuri.

Pentru restul istoriei insa promit sa revin curand, intr-una din viitoarele parti – deja observ ca m-am intins cu povestitul 😉

Standard
Foto caine, relaxare, Vama Veche
ganduri

biletele la control

Ne-am obisnuit, de mult prea multa vreme, ca totul sa fie perfect functional, sa ne fie la indemana, facil. Ne asteptam ca totul in jurul nostru sa functioneze perfect si mai ales prompt. Nu exista marja de siguranta, nu exista plan B. Totul se intampla aici si acum.

Este placut, nu-i asa? Avem acces la atat de multe facilitati, avem atat de multe la nas. Este, nu zic nu, ma bucur si eu de multe din avantajele modernismului. Dar oare sunt ele atat de facile pe cat par? Rareori realizam ca totul, absolut totul are un pret. In acest caz, pretul nu este altceva decat similaritatea. In oglinda, prin consecinta directa, de la noi se asteapta – si asta facem si noi insine – exact acelasi nivel de promptitudine. Tactul este unul general, nu suntem nicicum exceptati.

Mi-am adus aminte de ideea de mai sus din doua motive, am sa le descriu imediat. Unul si cel mai important este lectura povestii de calatorie a lui Daniel Homorodean. Povestea se intituleaza Cu trenul prin desert si va previn ca este una luuuuunga, pe masura subiectului. Dar merita citita, cu toate episoadele ei 😉 Ne povesteste Daniel acolo cum, in alte locuri (si parca in alte vremuri) timpul si activitatea capata un cu totul alt sens. Acolo este mereu loc (si timp) de intarziere, de ocol, de amanare, de greseala sau de schimbarea planurilor. Adica de viata, caci viata in sine, asa cum este ea, nu-i facuta sa fie consumata la foc continuu ci mai degraba sa fie depanata incet si pe-ndelete. Dar cati mai putem face asta, chiar daca stim si vrem?

Continuă lectura

Standard
muzica

primeneste-ti gazda casa

Mai sunt cateva zile si voi ajunge iarasi in locurile care-mi sunt, poate, cele mai dragi mie din tara asta mare si frumoasa. Si anume, ceva mai sus de Tara Motilor (asa cum bine precizeaza Adrian), Maramuresul nostru mandru. Caci oameni ca acolo zau ca n-am intalnit, caldura ca in casele gazdoaielor si gazdoilor moroseni nici in alta parte n-am simtit. Au un fel al lor de a te intampina si binecuvanta de nu simti nici o clipa ca esti cumva doar un turist trecator. Inca de la prima binete, intelegi ca esti primit acolo ca un musafir drag si nu ca un zburator ce nu-l vei mai sti a doua zi.

Ducu BertziPrimeneste-ti gazda casa

Desi nu am fost de multe ori pe acolo, de fiecare data insa m-au facut sa-mi doresc sa nu mai plec ori sa ma intorc cat de curand. Si inca am o datorie de mers la coasa, promisa inca de prima oara cand am primit caldura acelor oameni. Datorie ce ma arde tare sa o onorez cat de curand. Mult n-a mai fi, doar cateva luni si ma voi achita cu mare drag de aceasta povara. Pana atunci insa, peste putina vreme am sa ajung iar in chiar inima Maramuresului si am sa ma bucur si am sa ma incarc cu bun simt si omenie, cu prietenie si respect. Si la asta, firesc va fi sa am alatur pe cei mai buni dintre prieteni, dimpreuna cu un pahar de horinca asa cum numai morosenii stiu face.

Sarbatori Fericite Maramures, ne vedem curand 😉

Ducu Bertzi – Primeneste-ti gazda casa


Primeneste-ti gazda casa,

umple vadra, pune masa,

fa poteca prin gradina

si-n pridvor tine lumina,

ca venim de multisor,

drumul nu ne-a fost usor,

tot prin viscol, tot prin gloata,

ziua toata, noaptea toata,

gerul iernii ne-a patruns

dar de-ajuns tot am ajuns,

sa-ti cantam, sa-ti colindam,

vestea Nasterii sa-ti dam

sa te bucuri, sa te-nchini,

de belsug pentru gradini,

de mioare prin ponoare,

de credinta si de soare,

de noroc la iarmaroc,

de copii pe langa foc.

Standard
filme, ganduri

drumul catre tine

Am primit azi un link catre acest clip:

 

 

Pe scurt: peste 4.500 Km parcursi, pe jos, de-a lungul unui an, intre Beijing si Ürümqi. Un om singur, doar el si drumul lui. Si oamenii pe care i-a intalnit si locurile pe care le-a vazut si povestile pe care le-a descoperit. Imaginile sunt luate mai mult sau putin zilnic, „documentand” trasformarea faciala pe parcursul acelui an. Sa va uitati cu atentie la finalul clipului, la secventa in care sunt afisate, succesiv, ultima si prima poza din serie. Interesant, nu-i asa?

Acest clip mi-a adus aminte de un film vazut acum nu foarte mult timp: Into the Wild Este absolut genial, il recomand cu mare caldura. O prezentare succinta si foarte seaca ar fi asta:

Crescut intr-o suburbie bogata din Washington DC, Christopher McCandless decide la 24 de ani sa intrerupa legaturile cu familia, sa renunte la conturile bancare si sa plece in salbaticie. Ajuns in Alaska, Christopher renunta la masina, isi arde si ultimii bani si decide sa se decurce singur in tinturile pustii, vanand si mancand radacini. Corpul lui a fost gasit luni de zile mai tarziu, cauza decesului fiind probabil inanitia

Sursa

Into the Wild este o prezentare, evident romantata, a povestii cat se poate de reale a lui Christopher McCandless. Un om care, devenit independent, a decis sa spuna nu unei lumi tulburi si frustrante si a plecat sa-si infrunte, singur, proprii demoni. Unde altundeva decat in salbaticie, testandu-si astfel limitele. Si indiferent de finalul povestii, cu siguranta el a castigat aceasta proprie provocare imediat ce a luat decizia de a-si urma idealul, de a-si urma drumul sau. Este o calatorie de auto-descoperire, este cu adevarat o calatorie de crestere personala, pe bune nu asa cum se face prin diversele evenimente organizate in lumea corporate.

Cati dintre noi nu am amanat/evitat un astfel de drum? Poate nu la fel de dramatic in exterior dar cu siguranta la fel de apasator, la fel de arzator. Sau cel putin asa ar fi ajuns sa fie daca ar fi fost lasat sa se manifeste, nu ar fi fost dat la o parte si ignorat, inlaturat de alte visuri mai concrete sau mai sociale. Cati oare mai avem puterea si determinarea de a alege calea mai putin sau chiar deloc batuta, de a ne face propriul drum, acolo unde nu exista nimic decat gol? Se pare ca tare putini mai sunt aceia care chiar o fac dar totusi exista. Poate putem invata ceva din transformarea atat de evidenta aparuta pe chipul calatorului din primul clip. Poate reusim sa vedem acolo taria unui om care STIE care ii este valoarea si care ii sunt limitele. Care si-a demonstrat siesi ca poate alege si ca-si poate duce decizia la bun sfarsit, fara a mai avea nevoie de aprobarile sau permisiunea altcuiva.

Si inchei cu un citat din Jon Krakauer autorul cartii cu acelasi nume: Into the Wild

he made the world a blank spot for himself, by throwing away the map

Oare n-ar fi o idee sa mai pierdem si noi harta aia, din cand in cand macar, sa ne mai cautam si singuri drumul, fara indicatoare, semafoare, GPS si altele asemenea? Sa dam jos ochelarii verzi, sa vedem ca lumea nu-i chiar de smarald?

Si o piesa memorabila din coloana sonora a filmului: Eddie VedderSociety

Standard
ganduri

drum deschis

O dimineata tarzie, un zambet somnoros, un sarut adormit. O voce calda care nu vrea decat un alint, nimic mai mult. O cafea fierbinte, bauta in lumina numai buna a soarelui de dinainte de pranz.

Un drum lung, fara graba, departe de obisnuitul saptamanii. Un volan, o sosea, o masina care inchide in ea atatea planuri si zambete si in acelasi timp deschide vise, le da aripi si dorinta de inalt.

O suvita blonda ascunde o fata visatoare, doua buze care iti zambesc atunci cand ochii, ah acei ochi iti prind privirea. Cand simti ca oriunde ar fi fost gandurile ei, privirea ti-o aduce inapoi si zambetul ei spune atat de cald si firesc – sunt aici. O atingere, o mana lipita de o alta mana, degete impreunate, amestecate, se joaca si se cauta, se ating si se despart numai pentru a se regasi din nou. O strangere de mana, un alt zambet. Si in fata drumul, cel mai fidel complice, zambeste si te imbie – totul e al tau. Totul se asterne inaintea ta si-ti spune – oriunde alegi sa mergi, sunt cu tine.

Cum sa nu te simti stapanul lumii? Cum sa nu te simti regele ei cand totul, absolut totul iti este la picioare? Cand tu esti la picioarele ei si prin aceasta renuntare ai castigat tot. Caci totul este al ei iar ea a ta.

 

 

Mi-e dor de drum 🙂

Standard