de pe drum, ganduri, poz(n)e

un sfat despre cariera

Atentie mare ce alegeri faceti. Altfel, drumul catre cariera mult visata va poate duce acolo unde nu va asteptati ;).

Drumul spre cariera

Reclame
Standard
ganduri

cand voi fi mare

Foto Marea Bariera de Corali

Credit foto Flickr

Andi vad ca a prins gustul lepsei 😛 Nu-i rau, lantul slabiciunilor de multe ori se dovedeste a fi de margaritare. M-a pus la munca, ma intreaba ce vreau sa fiu cand ma fac mare. Pentru ca nu pot spune care era visul meu din copilarie, copil fiind, nu? Numai oamenii mari stiu sa spuna ce voiau sa fie cand erau copii. Noi ceilalti stim la ce visam si la ce vom fi odata – nu neaparat cand vom fi mari 😉

Acum ceva ani (cam multisori :P), la clasica intrebare – Ce vrei sa te faci cand vei fi mare? – clasicele raspunsuri erau: inginer, doctor, aviator si astronaut. Si cam atat. Eu savuram de fiecare data reactia celor mari cand le raspundeam, candid – scafandru. Visul acelor ani a fost sa devin scufundator – nu din cei utilitari ci din cei biologi. Mai are vreun sens sa va spun ca eroul meu pe atunci era Jacques-Yves Cousteau? Ca emisiunile de la Teleenciclopedia erau momentul preferat al saptamanii? Nu cred 😛

Am fost intotdeauna fascinat de lumea subacvatica – iar cum pe vremuri inca mai exista viata submarina pe litoralul nostru, nu odata am reusit sa ma imbolnavesc de la statul prea mult sub apa. Camera de hotel in care stateam cu parintii era un mic acvariu caci aduceam cam de toate in galetuse 😀 Marea bariera de corali a fost si este pentru mine cel mai frumos loc de pe pamant, atat de plin de viata si de culoare, de diversitate.

Partea cea mai interesanta – si greu de explicat pentru mine – este ca nu am cautat niciodata sa-mi indeplinesc cu adevarat acest vis. Nu am facut niciodata scufundari, in afara celor libere facute la mare. E drept ca nu am avut nici ocazia si nici resursele necesare chiar la indemana, dar sunt perfect constient ca as fi putut macar sa incerc sa gust cu adevarat din lumea adancurilor. Nu s-a intamplat pana acum. Dar cum spuneam, sunt inca un copil – deci este timp destul pentru a-mi indeplini visele, nu? Asa ca nu simt nici o graba, stiu doar ca atunci cand va veni momentul, am sa fiu pregatit sa ma bucur ca am ajuns in lumea in care-mi doream, atunci cand voi fi mare. Ca un copil 😉 Intre timp, am descoperit ca ma pot scufunda intre oameni si ma pot bucura de frumusetea si diversitatea lor. Compenseaza, va spun 🙂

Si ca sa nu lasam trenul sa adaste, intreb mai departe ce vis de copilarie au avutAndreea, Marius si Hurdubaia – voi ce vreti sa va faceti cand veti fi mari?

Standard
Foto caricatura Emil Cioran
ganduri

despre munca – continuare

Fiind cu dor de duca si primind pe mail respectivul citat, am pus zilele trecute pe blog cateva randuri scrise de catre Emil Cioran in care cam infiereaza, in stilul ce-l caracterizeaza, carierismul si tendinta actuala spre munca peste limita.
Randuri care au suparat o anume amica si mi-a raspuns destul de vehement aici. Aceasta fiind situatia, frumos este sa si raspund, nu? Ca asa se face 😀 Sa purcedem dara.
@Johnesy – Eu zic ca l-ai luat cam tare pe nenea Cioran si ai pus un mare egal intre lipsa de munca/munca redusa si lene sau inactivitate. Ori, tocmai ca nu e chiar asa. Ce vrea el sa spuna si sunt foarte de acord cu asta ( 😛 ) este ca in actualul model social, adoptat cam peste tot, munca a ajuns sa fie scop in sine. Pentru ca pana si cei care reusesc in cariera aleasa sau dobandita, pana ajung sa aiba o pozitie cu adevarat stabila si sigura oricum devin atat de prinsi in acest joc incat nu mai pot face altceva.
Stam si ne uitam cu jind la putinii oameni care spun stop joc si-si iau lumea in cap la propriu, alegand sa faca ce au chef, cand si cum au chef. Si cand spun ce au chef, ma refer tot la activitati productive, in masura sa-ti asigure un nivel decent de viata. Chestia cu decentul este discutabila si mai ales reglabila. Continuă lectura
Standard
Foto caricatura Emil Cioran
ganduri

despre munca

Oamenii muncesc in general prea mult pentru a mai putea fi insisi.   Munca este un blestem.  Iar omul a facut din acest blestem o voluptate. A munci din toate fortele  numai pentru munca, a gasi o bucurie intr-un efort care nu duce decit la realizari irelevante, a concepe ca te poti realiza numai printr-o munca obiectiva si  neincetata, iata ceea ce este revoltator si  ininteligibil. Munca sustinuta si neincetata tampeste, trivializeaza si impersonalizeaza.

Ea deplaseaza centrul de preocupare si interes din zona subiectiva intr-o zona obiectiva a lucrurilor, intr-un plan fad de obiectivitate. Omul nu se intereseaza atunci de destinul sau personal, de educatia lui launtrica, de intensitatea unor fosforescente interne si de realizarea unei prezente iradiante, ci de fapte, de lucruri. Munca adevarata, care ar fi o activitate de continua transfigurare, a devenit o activitate de  exteriorizare, de iesire din centrul fiintei. Este  caracteristic ca in lumea moderna munca indica o activitate exclusiv exterioara.  De aceea, prin ea omul nu se realizeaza, ci realizeaza. Faptul ca fiecare om trebuie sa aiba o cariera, sa intre intr-o forma de viata care aproape niciodata nu-i convine, este expresia acestei tendinte de imbecilizare prin munca. Sa muncesti pentru ca sa traiesti, iata o fatalitate care la om e mai dureroasa decit la animal. Caci la acesta activitatea este atat de organica, incat el n-o separa de existenta sa proprie, pe cind omul isi da seama de plusul considerabil pe care-l adauga fiintei sale complexul de forme al muncii. In frenezia muncii, la om se manifesta una din tendintele lui de a iubi raul, cind acesta este fatal si frecvent. Si in munca omul a uitat de el insusi. Dar n-a uitat ajungand la naivitatea simpla si dulce, ci la o exteriorizare vecina cu imbecilitatea. Prin munca a devenit din subiect obiect, adica un animal, cu defectul de a fi mai putin salbatic.  In loc ca omul sa tinda la o prezenta stralucitoare in lume, la o existenta solara si  sclipitoare, in loc sa traiasca pentru el insusi – nu in sens de egoism, ci de crestere interioara – a ajuns un rob pacatos si impotent al realitatii din afara.

Emil CioranPe culmile disperarii

Update – O continuare a discutiei o puteti gasi aici.

Standard